Cetăţeanu' Turmentat

Annuit cœptis

2011-09-29T21:30:00.001+03:00

Legea electorală ne spune că cifra magică e 25.000 (cu aderenţi din 18 judeţe). Există oare resurse ascunse în societatea civilă pentru o asemenea ispravă? Să dea Dumnezeu.
Mihail Neamţu - 28/09/2011

N-am scris de mult şi probabil că nu voi mai scrie mult timp de aici înainte pe blog. N-aş fi scris nici acum, sunt ferm convins că ţara asta nu se va face bine nici cu Mişcarea Populară, nici cu Noua Republică, după umila mea părere singura soluţie viabilă este Sfânta Mitralieră. Radem tot şi o luăm de la zero (aşa cum trebuia făcut în '89 - '90).

Nu pot însă trece cu vederea mârşăvia cu care a fost atacat Mihail Neamţu la B1. De Turcescu şi Turturică nu mă mir, ştiu în ce cloacă s-au format, însă atacul furibund şi inexplicabil (oare?) al Andreei Pora m-a deconcertat. Nici unul din cei trei (jurnalişti?, inchizitori?, gestapovişti?, nkvdişti?), n-a arătat măcar o brumă de real interes pentru programul şi ideile cu care Noua Republică se prezintă în faţa oamenilor. La un moment dat am avut impresia că tustrei, fără osebire şi în sincron perfect, şi-au zgâriat discul, tot ce reuşeau să dea pe goarna pateticelor patefoane din dotare era un soi de leit-motiv: "Neamţule, eşti marioneta lui Lăzăroiu?". A, desigur să nu uităm, au venit şi cu deja celebrul "Băsescu e de vină!" în versiune ceva mai soft.

Şi uite aşa, confuz, uimit şi oarecum enervat, mi-am zis că, din moment ce Andreea Pora s-a speriat atât de tare de Neamţu încât a simţit nevoia să-l anihileze, omul ăsta şi ideile din spatele său sunt pe cale să devină o ameninţare reală la adresa unui anumit tip de gândire din tiparele căruia unii oameni sunt prea speriaţi ca să iasă.

Iată deci o parte din motivele care mă determină să sprijin oferta politică a Noii Republici.

P.S. Pentru cei ce încă nu s-au documentat:
Crez politic

Merci l'Europe!

2011-09-20T22:57:00.000+03:00

La solution finale de la question roumaine c'est pour quand?

Declaraţii, peroraţii...

2011-03-17T09:00:00.003+02:00

Fotografia alăturată este, cred, sugestivă pentru imaginea deplorabilă a Parlamentului din zilele noastre: o matracucă decrepită, plină de ticuri oribile, ce-şi vântură de colo-colo preaîncărcata experienţă de viaţă într-o fustiţă pân' la tur şi cocoţată pe tocuri sado-maso.

Chiar nu ştiu ce a spus exact Viktor Orban şi sincer, nici nu mă interesează. Premierul maghiar nu lasă impresia unui tâmpit şi nu cred că-şi doreşte să zgândăre orgoliile unui vecin extrem de irascibil despre care ştie foarte bine că are capacitatea de a-l zdrobi în cel mult o săptămână, ţinând cont că Duminica e zi de repaus.

În 1919 am fost la Budapesta, în 1944 la fel şi de-o fi nevoie ne-om mai duce că deja ştim drumul. Liderii unguri ştiu şi ei asta şi tocmai de aceea toată zbaterea şi dezbaterea de aseară din Parlament a fost ridicolă şi total lipsită de sens. Orice declaraţie a ungurilor ce nouă ni se pare iredentistă, revanşardă etc. nu ne este destinată. Este doar politicianism ieftin, vânătoare de capital electoral, punct.

Nu pot să trec însă peste discursul la temă (dar, ca de obicei, pe lângă subiect) al lui Crin Antonescu. Debordând de grosolănia şi grobianismul specifice, vorbele liderului cu mintea extrem de odihnită mi-au creat o stare de disconfort teribilă. Aşa cum spuneam şi cu altă ocazie neamul ăsta ciudat al nostru trebuie să aibă mare grijă pe cine îşi doreşte la comandă.

Tonta

2011-03-14T18:50:00.005+02:00

S-au găsit amândoi: doi oameni la fel de înguşti în gândire, la fel de dornici de putere absolută. Şi, repet, pentru noi prietenia dintre Băsescu şi Viktor Orban e un pericol pentru noi ca ţară şi ca poziţie în Europa

Sursa: Mediafax

Domnu' Tonta o comite din nou cu aceeaşi seninătate a absolventului de grădiniţă bulevardieră. Uită însă să ne spună că persoanele în cauză sunt doi şefi de stat în timp ce 'mnealui e un biet căţeluş de pluş care chiţăie ori de câte ori este apăsat pe cap de Iliescu sau Năstase. Din când în când se bagă în seamă cu cei mari în speranţa, probabil iluzorie, că poate, eventual, va deveni Prim-Ministru.

Hai că devin sinistru, pa!

Foto: Baricada

Sondorii

2011-02-18T08:00:00.023+02:00

Bombă de presă: USL ar câştiga alegerile cu 66% - sondaj CSCI.

Vezi doamne Centrul de Studii şi Cercetări Infopolitic (ce pompos!, vai ce pompos!) a dat publicităţii un super mare sondaj din care reiese... aceeaşi abureală ca şi în celelalte sondaje comandate de iRealitatea şi/sau Pubela3: ei învinge (sic!).

Conform unei tradiţii bine împământenite nimeni nu spune cine este CSCI şi ce vrea el. Aşa că săpăm:

Site-ul oficial ne informează (fără diacritice că doar sunt oameni serioşi, ăştia sondează nu se joacă de-a ortografia) că CSCI este "un proiect initiat si sustinut de Fundatia Multimedia pentru democratie locala". Tii, ce frumos şi pompos sunăăăăă...

Mai aflăm ceva interesant: "Culegerea datelor sociologice este realizata de catre firma Operations Research, coordonata de sociologul Emil Pislaru". Ca să vezi, o firmă "de apartament" din Cluj. Surprinzător, nu?

Cine e Fundaţia Multimedia?

1. Bogdan Teodorescu - preşedinte de onoare
2. Dan Sultănescu - preşedinte executiv

Chiar dacă ne facem că nu-l ştim pe Bogdan Teodorescu (un vajnic rânitor de bălegar în grajdurile lui Voiculescu), "opera" literară a celor doi este edificatoare:

Măi băieţi, n-aţi vrea voi (şi ceilalţi ca voi) să sondaţi ceva mai la vale? Sau, cel puţin, lăsaţi dracu' tertipurile şi spuneţi cu curaj: "Ham! Ham! Ham! Ne-a spus stăpânu' Voiculescu să vă zicem că şatra lui e a mai tare!"

Bibicu

2011-02-17T18:22:00.000+02:00

Ca să poată fi reparată rotula, Vîntu trebuie să facă, în prealabil, o operaţie pe inimă extrem de riscantă. Care nu poate fi efectuată în România.
Sorin Roşca Stănescu

Aproape, foarte aproape de "no comment" şi "bouche bée" concomitent.

Bibicule, cum le potriveşti mata... mai rar!

Hera

2011-02-17T09:52:00.002+02:00

Aceia care se bucură că doi jurnalişti au fost înlăturaţi fără explicaţii sunt săraci cu duhul. Pot să-ţi placă sau pot să nu-ţi placă Oana Stancu şi Adrian Ursu.
Călin Hera

Stau câteodată şi mă întreb de unde vine acest aer de superioritate întâlnit adesea la mulţi din conaţionalii noştri? Domnul Hera, de exemplu, îşi poartă nasul foarte pe sus când se adresează cititorilor pentru că de obicei stă cu capul plecat şi oarecum îndoit de mijloc, altfel nu-mi explic.

Distinsul domn Hera reuşeşte să introducă într-o singură frază atât un atac grobian asupra cititorilor cât şi o dezinformare şi tentativă de manipulare de dimensiuni ciclopice.

"Doi jurnalişti au fost înlăturaţi". Sesizaţi dezinformarea şi manipularea? Oana Stancu şi Adrian Ursu jurnalişti? Serios? De când?

Urmând logica stimatului domn Hera putem construi un articol în care să dezavuăm încadrarea lui Josef Mengele în tagma criminalilor de război nazişti?

În fond "doctorul" Mengele a absolvit o şcoală de medicină şi purta halat alb "la lucru", tot aşa cum Oana Stancu şi Adrian Ursu au absolvit şcoli de jurnalism şi purtau lavalieră. "Lucrările" lui Mengele erau experimente ştiinţifice sau manifestări ale sadismului psihopat? Era "Ora de foc" o emisiune moderată de Oana Stancu şi Adrian Ursu sau un mijloc de defulare a frustrărilor personale şi de "trust" prin metode gestapoviste?

Poate da "superiorul" domn Hera un răspuns arogant la aceste întrebări?

Jihad eolian

2011-02-16T08:25:00.001+02:00

Acest proces nu are nicio legatură cu justiţia, este doar consecinţa luptei mele directe cu regimul Traian Băsescu. Domnia sa a început o vânătoare împotriva mea folosind toate instituţiile coercitive. Începând de azi, am inceput şi eu o vânătoare împotriva lui şi a tuturor care îl sprijină.

Micul ilegalist persecutat îşi permite într-o sală de judecată, din mijlocul procurorilor şi poliţiştilor, să profereze asemenea ameninţări. Atât de cruntă este dictatura ce-o trăim încât orice dobitoc poate comite o infracţiune şi apoi să plece liniştit pe propriile ~~picioare~~ rotile.

Să fim bine înţeleşi, una e să spui "de azi suntem în război" şi cu totul altceva "de azi te vânez".
Vânătoarea implică pândă sau hăituire urmate de ucidere. Războiul poate fi şi "rece", mediatic, virtual, vânătoarea induce o acţiune fizică, reală.

Art. 193 Cod Penal:
Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.

"Vânătoare împotriva lui şi a tuturor care îl sprijină" este mult prea mult pentru a fi trecut cu vederea chiar şi în cazul infractorului Sorin Ovidiu Vîntu.

Möbius TV

2011-02-15T14:09:00.000+02:00

Vine gurnalistu' Unu' la "Te-Ve" şi ne dă cu bomba obţinută "pi sursi" dă la Partidu' Politic.
Mai încolo merje gurnalistu' Altu' la Omu' dîn Partidu' Politic şi zîci: "Ce spui bre' despre bombă?". "Oi, oi, oi ce bombă mareeeee!", răspunde Omu'. Gurnalistu' Altu' insistă: "Bre' da sigur îi bomba bombă, văzuşi când puseră fitil?". "Ei na, nu ştiu nica bre' auzîi şi io la Te-Ve...", zice Omu' deconcertat.

Uite aşa ne umplem de "breaking-news" şi de discuţii interminabile pe marginea unor subiecte false. O bandă a lui Möbius pe care gurnaliştii noştrii cei de toate zilele defilează voioşi şi slugarnici sub înţeleapta îndrumare a politrucilor slujbaşi la mafioţi.

Kremlinofilia strică omenia (II)

2011-02-15T09:00:00.000+02:00

Acest gen de raţionament are tare evidente şi mă voi opri doar asupra a două dintre acestea:

În primul rând un kremlinofil va refuza cu obstinaţie să contureze o limită temporală, fie chiar şi aproximativă, până la care Rusia va deveni un stat democratic. Indiferent cât timp va trece replica sa va fi aceeaşi insistând că respectiva tranziţie urmează să se desăvârşească... cândva.

În al doilea rând, ultimul din cele trei motive prezentate este pură demagogie şi dezinformare. În plin Război Civil în Statele Unite s-au organizat alegeri libere atât de democratice cum Rusia nu a avut nici măcar pe timp de pace. Pe parcursul a peste 200 de ani de istorie în Statele Unite au fost asasinaţi patru Preşedinţi, fără ca aceste evenimente tragice să ducă la instaurarea dictaturii. Franklin Delano Roosevelt a încălcat tradiţia stabilită de George Washington şi a fost ales de patru ori la Casa Albă, a încercat să căpuşeze Curtea Supremă cu sicofanţi şi a înfiinţat lagăre de concentrare pentru americanii de origine japoneză. Cu toate acestea americanii nu i-au permis să se transforme într-un dictator iar imediat după încheierea celui de-al patrulea mandat al său Constituţia Statelor Unite a fost modificată substanţial astfel încât nici un preşedinte să nu poată candida pentru mai mult de două mandate a câte 4 ani, ceea ce înseamnă doar opt ani de "domnie" (maxim zece în cazuri excepţionale).

Poate un kremlinofil să lămurească misterul prin care omul desemnat de detestatul Ielţin a ajuns Preşedinte al unei Rusii pe care continuă o conducă cu mână de fier din postura de Prim-Ministru, după ce şi-a instalat un om de paie la Kremlin pentru a da impresia de democraţie?

(Primul episod)

Atac la vedere

2011-02-14T12:00:00.002+02:00

Dacă oricine te poate da în judecată şi-ţi poate închide gura până se va dovedi că spuneai adevărul, atunci trebuie să mergem la culcare.
Dan Badea

Asistăm la un prim atac concret, la vedere, al mafioţilor asupra celor ce-i deranjează. Părerea mea este că, în acest caz, Dan Badea se înşeală. Petrovici, incult şi înfiorător de grobian, este doar o rotiţă din angrenaj, cel mult o manivelă.

Dacă domnii şi doamnele plătiţi din banii noştri pentru a face cercetări judiciare doresc să ridice cortina de pe fenomenul duty-free, au la dispoziţie o listă (scurtă) de nume care nu trebuie tratate individual ci ca grup.

1. Dana Năstase (soţia unui cunoscut persecutat politic)
2. Dragoş Constantinescu (fiul unui umil înfrânt)
3. Puiu Haşotti (politician "greu" din partidul cu bun-simţ)
4. Gelu Diaconu (şef ANV odinioară, PNL-ist de casă al Tăriceanu)
5. Nini Săpunaru (bişniţar ajuns şef DGV, omul cu Ţigareta)

Don Quijote visează inegal

2011-02-14T09:00:00.008+02:00

Textul pe care-l propune Dan Tudor pentru spectacolul "Visul lui Don Quijote" de la Teatrul de Comedie este o adaptare liberă după dramatizarea lui Mihail Bulgakov la romanul lui Cervantes. Aşadar, iluzie la puterea a treia… Povestea lui Don Quijote, aşa cum e ea scrisă de Cervantes, cu toată structura ei simbolică ce a marcat secole de literatură, se încarcă de toată simbolistica politică a lumii lui Bulgakov, iar Dan Tudor riscă o nouă interpretare, recitind textul într-o cheie personală.

O coproducţie ArCuB-Teatrul de Comedie, "Visul lui Don Quijote", aşa cum e gândit de Dan Tudor, e genul de producţie potrivită cu o sală mică, în care importantă este apropierea de public, pe care de altfel mizează din plin. Povestea cavalerului din La Mancha este mutată într-un spital de psihiatrie şi e construită pe ideea "teatru în teatru". Formula regizorală e simplă, aproape superficială (deşi meritul ar fi că superficialitatea e asumată).

Un spaţiu alb (scenografia lui Cătălin I. Arbore) – o posibilă cameră de spital – un pat, o măsuţă cu ustensile medicale, un scaun, pânză albă, două trotinete şi alte obiecte… gen mătură, lighean etc. toate de folosit pe bază de imaginaţie. Plus o telecomandă teleportată în lumea lui Don Quijote şi folosită la proiecţia video în timp real.

Dan Tudor vorbeşte despre vis, despre o lume intermediară, între ficţiune şi realitate, în care visul creşte şi se dezvoltă, transformându-se în ceva ce lumea noastră ar numi "boală psihică", iar o lume ideală ar numi "viaţa e vis…" Renunţând la atributele concrete ale imaginarului lui Cervantes, Dan Tudor păstrează doar simbolul, adaptat la realitatea secolului 21, şi-l transformă pe Rosinante în trotinetă şi morile de vânt în oameni, iar câmpul de luptă în salon de spital.[...]
Monica Andronescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Ah, istoria!

2011-02-12T16:39:00.002+02:00

Ianuarie 1978
În Iran încep manifestaţiile de stradă împotriva Şahului.

August-Decembrie 1978
Grevele şi manifestaţiile paralizează complet Iranul.

Ianuarie 1979
Şahul renunţă la putere şi părăseşte ţara.

11 Februarie 1979
Forţele loiale Şahului sunt învinse de hoardele fundamentaliste.

1 Aprilie 1979
Iranul devine Republică Islamică.

2010
Republica Islamică Iran accelerează puternic programul de îmbogăţire a uraniului cu scopul declarat de a impulsiona industria de veioze.

Ianuarie 2011
Capitala bastionului antifundamentalist, Cairo, oraş cu 20 de milioane de locuitori, este sub asediul câtorva sute de mii de demonstranţi scoşi în stradă de Frăţia Musulmană.

11 Februarie 2011
Preşedintele Egiptului abandonează lupta şi demisionează ca urmare a presiunilor unui lider extrem de derutat al Statelor Unite.

Într-un viitor nu foarte îndepărtat
Dracu' ştie! Poate ne lămureşte idiotul satului.

PsyOps: "Închisoarea" Stanford (III)

2011-02-12T09:00:00.001+02:00

Rezultate
Experimentul a degenerat foarte rapid iar ascunzişurile întunecate ale firii umane au ieşit la suprafaţă mult mai devreme decât s-a aşteptat iniţiatorul acestuia. Gardienii au început să supună prizonierii la o gamă largă de pedepse şi acte umilitoare, mulţi dintre "deţinuţi" manifestând semne de severă tulburare mentală şi emoţională.

La numai o zi de la demararea experimentului prizonierii au organizat o revoltă în masă protestând împotriva acestor condiţii. Gardienii, din proprie iniţiativă şi fără a se consulta cu "directorul" Zimbardo, şi-au prelungit programul de lucru şi au pus la punct un plan de înăbuşire a revoltei cu ajutorul extinctoarelor.

Apelurile programate şi verificările inopinate s-au transformat în adevărate manifestări ritualice ale umilirii prizonierilor, impunerea de exerciţii fizice istovitoare şi pedepsele corporale devenind din ce în ce mai frecvente. Saltelele din celule au fost confiscate, accesul la grupul sanitar s-a transformat într-un privilegiu adesea refuzat iar operaţiunile de curăţare a toaletelor se făceau cu mâinile goale. Ca mijloc de umilire, deţinuţii erau adesea dezbrăcaţi şi supuşi intimidărilor cu caracter sexual.

Din foile de observaţie ale experimentului reiese că o treime dintre gardieni au manifestat tendinţe de sadism extrem iar doi dintre deţinuţi au trebuit excluşi întrucât prezentau semne severe de tulburare emoţională. Fapt extrem de interesant, nici unul dintre "prizonieri" nu şi-a exprimat dorinţa de a părăsi experimentul, ceea ce demonstrează rapida lor instituţionalizare şi completa imersiune în "rol".

Un prizonier de rezervă a fost introdus în celulă cu misiunea de a intra în greva foamei ca protest împotriva tratamentului inuman şi de a incerca astfel să obţină eliberarea înainte de termen a tuturor deţinuţilor. În mod surprinzător ceilalţi prizonieri l-au tratat cu ostilitate. Când gardienii l-au cerut deţunuţilor să renunţe la pături pentru ca acesta să fie scos din izolator, numai unul dintre aceştia a fost de acord să facă acest gest.

Experimentul a continuat vreme de şase zile până când o persoană din afară, Christina Mastack, psiholog şi prietenă intimă a lui Zimbardo, a fost adusă pentru a intervieva prizonierii. Şocată, ea l-a convins pe Zimbardo să pună imediat capăt experimentului iar acesta a evidenţiat în notele sale că, din cei peste 50 de vizitatori externi, aceasta a fost singura persoană care şi-a manifestat îngrijorarea faţă de cele văzute.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Şcoala de tonomate (X)

2011-02-11T09:00:00.004+02:00

Multă lume are impresia că editorialele, în special cele de o lungime peste medie, nu sunt foarte savurate de public. Circula chiar o glumă, la un moment dat, în care se spunea că cel mai sigur loc pentru a ascunde o informaţie de ochii femeilor este într-un editorial. Ceva, ceva tot pare a fi adevărat din toate acestea. Editorialele nu mai au impactul de altădată şi nici nu mai au aceeaşi putere de influenţare.

Editorialiştii autohtoni contemporani nu mai urmăresc să influenţeze opinia publică prin argumentări şi demonstraţii ci, mai degrabă, prin genul subiectelor şi modul de abordare a acestora, prin repetarea obsesivă a mesajului, prin prezentarea unor simple opinii ori chiar elucubraţii personale ca şi certitudini. Iar acest gen de influenţare indirectă a opiniilor este extrem de periculos pentru că sfidează graniţele subliminalului.

În forma sa tradiţională editorialul este un spaţiu rezervat în cuprinsul unui element media. Unii editori privesc acest spaţiu cu religiozitate şi cred cu tărie că el trebuie umplut cu regularitate, de preferinţă cu materiale de o lungime considerabilă care nu trebuie neapărat să aibă legătură cu actualitatea. Ceea ce rezultă este, adesea, o simplă înşiruire de vorbe cu emfază retorică.

Nu discutăm aici dacă această retorică este una de calitate sau nu, în fond o astfel de analiză nu poate fi decât pur subiectivă pentru că este o chestiune de gust. Însă dimensiunea spaţiului alocat obligă adesea editorialistul să abandoneze concizia şi precizia în favoarea prelungirii artificiale a ceva ce aduce uneori cu agonia. Iar vremurile moderne, în care timpul pare comprimat, se opun cu vehemenţă unor peroraţii parcă fără de sfârşit.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Kremlinofilia strică omenia (I)

2011-02-09T09:00:00.008+02:00

Hălăduind prin lumea electronică a blogurilor şi forumurilor româneşti nu de puţine ori mi-a fost dat să întâlnesc opinii favorabile conducerii de la Kremlin şi a politicilor promovate de aceasta. Ceea ce este surprinzător este că aceste opinii nu sunt exprimate (doar) de slugile Noii Uniuni Sovietice (Radu Tudor, Cozmin Guşă etc.) ci de oameni aparent normali, departe de a putea fi suspectaţi că s-ar afla pe ştatul de plată al FSB. Aş putea presupune că aceştia din urmă sunt bravi cetăţeni ai patriei mult prea tineri pentru a conştientiza dezastruoasa şi malefica influenţă a Rusiei comuniste asupra lumii dar mai ales asupra Europei, în special a zonei estice a continentului. Numai că, în condiţiile facilului acces la informaţie din zilele noastre, o asemenea ipoteză nu prea stă în picioare. Singura opţiune logică rămâne, deci, aceea că aceşti oameni sunt, dintr-un motiv sau altul, pur şi simplu rusofili şi nu dintre aceia care-l citesc cu nesaţ pe Dostoievski sau nu ratează premiera unei piese de Cehov ci o specie aparte pe care îndrăznesc a o numi kremlinofili.

Kremlinofilul este acel gen de persoană care consideră că drepturile omului, libertatea individuală şi justiţia pot fi "suspendate" în favoarea "ordinii". Nu ştiu de ce dar am impresia că rusul de rând urăşte kremlinofilii mai mult decât îi urăşte pe rusofobi. Pare ironic dar nu este.

Pentru kremlinofil Vladimir Putin (adevăratul conducător al Noii Uniuni Sovietice) este "despotul luminat" ale cărui "măsuri dure ocazionale" sunt necesare pentru a stăpâni ascensiunea mafiei şi a îmbogăţiţilor. Replica preferată a unui kremlinofil este deja răsuflată: "Democraţia în Europa şi Statele Unite s-a consolidat în timp şi aşa va fi şi în cazul Rusiei". Ce să le spui acestor oameni că Rusia, ca naţiune, are de două ori vârsta Statelor Unite? Rişti să fii bombardat cu cealaltă serie de argumentări penibile:
- Rusia este înconjurată de duşmani pe când Statele Unite doar de oceane.
- Rusia este dezavantajată de clima aspră în timp Statele Unite sunt o destinaţie de vacanţă.
- Rusia a fost constant afectată de frământări interne şi externe în timp ce Statele Unite n-au avut parte de un asemenea flagel.

Desigur, aşa cum se vede din cele trei exemplificări de mai sus, etalonul kremlinofilului este reprezentat de Statele Unite pentru că asta este aspiraţia Kremlinului: să fie un fel de Stalele Unite numai că "pe invers".

(Episodul următor)

Şcoala de tonomate (IX)

2011-02-08T09:00:00.004+02:00

Reportajul inteligent şi mai ales onest trebuie să fie piatra de temelie a jurnalismului profesionist, orientat spre satisfacerea interesului public nu spre împlinirea aspiraţiilor personale ale patronului. Cu tate acestea neglijenţa editorilor crează adesea situaţii rizibile în care neaveniţi fără experienţă şi pregătire sunt însărcinaţi cu relatarea unor evenimente pe care nu au cum să le înţeleagă.

Secţiunile reportaj din elementele media autohtone manifestă o stringentă nevoie de restructurare, consolidare şi mai ales epurare. Dacă aruncăm o privire la media occidentală de calitate observăm o abundenţă de reportaje extraordinar de pertinente, realizate de oameni cu un bagaj de cunoştiinţe şi informaţii extrem de solid - cel puţin în domeniul de interes. De partea astălaltă a baricadei avem o pleiadă de amatori deveniţi peste noapte "analişti", mari specialişti în domenii a căror dinamică nu au cum să le stăpânească dată fiind pregătirea extrem de precară. Pentru a vă convinge urmăriţi cu atenţie relatările reporterilor "speciali" aflaţi în mijlocul recentelor evenimente din Egipt. Nimic substanţial, simple descrieri ale traiectoriilor pietrelor aruncate de manifestanţi.

Nu există în reportajele autohtone acea abilitate editorială, siguranţă şi forţă în transmiterea mesajului care poate transpune publicul în mijlocul evenimentelor, nu există nici măcar puterea de a transmite impresia de acurateţe. Toate acestea nu pot fi învăţate în şcoală, sunt abilităţi care se dobândesc de-a lungul timpului însă la baza lor trebuie să stea o cultură generală solidă, cunoştinţe de istorie, economie politică, literatură, filosofie; desigur, cele enumerate până acum n-ar valora nimic dacă nu ar fi dublate de sagacitate şi prezenţă de spirit.

Există reportaje în media profesionistă autohtonă care să corespundă acestor cerinţe? Nu. Există reportaje în media neprofesionistă autohtonă care să corespundă acestor cerinţe? Da. De ce nu trec neprofesioniştii la profesionism? N-au loc de lichele, fripturişti şi lingăi.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Chilibabanu' hoţomanu'

2011-02-07T14:01:00.001+02:00

Nişte "băieţi (şi o fată) dăştepţi" specializaţi în şarlatanii politicianiste, menite să împuşte francul din buzunarul bucureşteanului, vor să desfiinţeze primăria de sector, ca să poată avea la dispoziţie toţi banii publici din oraşul ăsta.

Aşa îşi începe preamarele din "capitala" Capitalei (cum îi place 'mnealui să-şi alinte sectorul) editorialul "anti" din fiţuica primăriei.
Dom' primar problemă mare banii ăştia n'aşa? N-ar fi fost mai util pentru cetăţeni ca, până la a-ţi împroşca veninul spre inamici, să te uiţi în ograda proprie şi să lămureşti următoarele probleme?

Cât de mare e gaura în bugetul primăriei şi de ce eşti aşa îngrijorat că-ţi pierzi scaunul.
Câţi bani ai deturnat din bugetul primăriei şi ai băgat în PNL.
De ce vrei tu să-ţi plătim noi un milion de euro despăgubiri. Ai gaură în gestiune?
Cum ai reuşit să dai foc la primărie şi cât din ce ai delapidat din buget s-a acoperit din asigurare şi despăgubiri.
Când ai delapidat din buget te-ai sfătuit cu domnul Armeanu' Uite Banu' Nu E Banu' sau ai făcut-o de capul tău?

Viaţa e delir...

2011-02-07T08:38:00.002+02:00

[...] Nici povestea lui Calderon de la Barca, în ciuda personajelor (regele Basilio al Poloniei, Sigimundo, fiul său încarcerat de la naştere etc.) şi a ideilor puternice din care e construită, nici intenţiile sau, cum se spune, viziunea regizorului nu devin inteligibile.

Spectacolul este, cu un termen ştiinţific, intranzitiv – nu transmite nimic, adică "exprimă o acţiune care nu trece direct asupra unui obiect". Povestea nu trece nici pic prin costumele baroc-sclipitoare create previzibil de Doina Levintza, prin decorul onirico-deliric conceput de regizor, care a lucrat pe două planuri, despărţite primitiv de cortină, şi în niciun caz prin jocul retoric emfatic (da, este un pleonasm – interpretarea actorilor mi-a părut pleonastică, în sensul că, după ce că joacă retoric-baroc, mai pun şi emfază).

Cu alte cuvinte, povestea propriu-zisă devine indescifrabilă şi, preţ de o oră şi trei sferturi, la Sala Majestic a Teatrului Odeon, viaţa nu e vis, ci delir. Un delir supraîncărcat cu obiecte simbolice, muzică barocă sau secvenţe din coloana sonoră a filmului lui Wong Kar Wai "In the Mood for Love", ca nişte paralele respectabile, care nu se pot întâlni niciodată într-un punct.

Spectacol de lumini şi aburi onirici, care insistă să creeze cu orice preţ o dispoziţie poetică, parcă obligând spectatorul „să intre în atmosferă”, dacă povestea tot e de nedescâlcit şi "aşa este dacă vi se pare", cum pirandellian scria Calderon de la Barca cu veacuri înainte de Pirandello şi chiar de romantismul care a apăsat la maxim pedala viaţă=vis, montarea lui Dragoş Galgoţiu este o adevărată încercare pentru spectator.[...]
Dana Ionescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Insula Paştelui

2011-02-05T12:39:00.000+02:00

O bucăţică minusculă de pământ golaş bătută de vânturi în imensitatea oceanului numită Rapa Nui continuă să suscite interesul şi să captiveze, chiar şi acum, la mai bine de 300 de ani după "descoperirea" sa de către Compania Olandeză a Indiilor de Vest, în Duminica Paştelui, anul de graţie 1722. Pierdută în imensitatea Oceanului Pacific, la mai bine de 2.000 de kilometri de vecinul său cel mai apropiat (insulele Pitcairn), este cea mai izolată insulă locuită din lume. Numită "Buricul Lumii" de primii colonişti, Insula Paştelui este un adevărat muzeu de istorie naturală în aer liber, ascunzând pe o suprafaţă de aproximativ 80 de kilometri pătraţi unele din cele mai valoroase tezaure arheologice.

În zilele noastre insula se identifică aproape în exclusivitate prin faimoşii "moai", cele opt sute şi ceva de figuri din piatră ce scrutează cu privirile goale orizontul îndepărtat. Multe dintre aceste statui sunt cioplite din blocuri de tuf vulcanic - lungi de 15-20 de metri şi cântărind până la 250 de tone - ce au fost transportate kilometri întregi pentru a fi ridicate pe uriaşe altare de piatră denumite "ahu", cândva între secolele IX-XVII, fie de polinezienii ce au debarcat pe insulă în jurul anului 500, fie de misterioşi artizani preincaşi ajunşi aici tocmai din Peru.

Înţeleptul...

2011-02-04T18:41:00.003+02:00

Perle din gândirea politică a domnului L'Organ, dizidentul beţivan.

...pentru noi nu e potrivit să faci alianţă politică nici cu PD-ul lui Basescu, nici cu PSD-ul.

Al cui zici că-i PSD-ul?

Singura variantă era să mergem pe propriile picioare şi să devenim dominanţi într-o alianţă.

Da' bici şi ştrampi din piele ţi-ai luat?

PNL va avea o reprezentare de vreo 20%, exact cât am avut şi în 2008. Dacă mergem pe liste proprii cu siguranţă ajungem la 30%.

Zi zău cu limba scoasă!

Cine toarnă gaz pe foc?

2011-02-04T09:00:00.001+02:00

Trăim într-o lume bolnavă psihic şi ne amăgim că suntem sănătoşi tun.
Sunt conştient că e relativ uşor pentru oricine să facă rost de ceva armament şi nişte cartuşe dar să nu-mi spuneţi că e floare la ureche să obţii câteva zeci de lăzi cu AK47 plus muniţia aferentă. Ştiu şi că se pot îndesa câteva produse de pe piaţă într-o bucată de Pexal ca să-ţi faci o bombă dar nu cred că poţi fabrica grenade în beci.

Aşadar cine toarnă gaz pe foc?
Sunt zeci de organizaţii teroriste şi formaţiuni insurgente de-a lungul şi de-a latul Africii, Asiei şi Americii de Sud şi întrebarea este: cine dracu' le înarmează?
Cum se face că aceste grupări au acces nelimitat la cele mai moderne şi sofisticate arme în condiţiile unui control strict exercitat la sol, în aer şi pe mare? E adevărat că traficanţii sunt foarte abili în afaceri dar nu-mi aduc aminte să se fi deschis vreo fabrică de AKM-uri şi Uzi-uri în Afganistan ori Nigeria.

FARC luptă contra autorităţilor columbiene de o eternitate, MEND îşi face de cap de prin 2006 iar talibanii afgani rezistă de ani buni armatelor profesioniste ale Coaliţiei. Guvernele ţărilor producătoare de armament operează cu reglementări extrem de stricte în domeniu deci cum ajung, de exemplu, Uzi-urile fabricate în Israel în mâinile talibanilor?

Citim sau auzim despre vaste tabere de antrenament ale formaţiunilor teroriste sau de gherilă, le ascultăm mesajele pline de ură, ştim cine sunt dar nu suntem în stare să le tăiem căile de aprovizionare? Cine ziceaţi că toarnă gaz pe foc? Cine exportă armament ca să-şi umple vistieria cu diamante africane? Cine schimbă lansatoare de rachete şi grenade pe opiu afgan pentru nesătula industrie farmaceutică? Fraierii care nu ne mai sunt de folos şi-i târâm din când în când prin tribunale ca traficanţi?

Nomina odiosa

2011-02-03T18:38:00.000+02:00

Sursele (altora) zic că avortonul PSD-ACD se va numi Uniunea Social-Liberală. Personal consider că - în onoarea unor repere intelectuale gen Marean, Bănicioiu, Negoiţă, Ghişe, Buşoi, Voicu - ar fi mai potrivită denumirea Uniunea Social-Liberală Aliată şi Unită.

Cei buni sunt nebuni

2011-02-03T09:00:00.003+02:00

Jean Giraudoux a scris Nebuna din Chaillot în timpul războiului, dar premiera absolută a avut loc la aproape doi ani (pe 22 decembrie 1945) de la moartea autorului. A fost montată de Louis Jouvet (cu care Giraudoux a colaborat încă din 1928) la Théâtre de l’Athénée, din Paris. De atunci, piesa a făcut carieră internaţională (a fost şi ecranizată, în 1969, de Bryan Forbes – cu Katharine Hepburn şi Richard Chamberlain). Povestea este simplă şi actuală/actualizabilă: în cel mai frecventat local al cartierului, un milionar priceput, cum altfel?, la înmulţitul banilor se întâlneşte cu un baron scăpătat, care ar face orice pentru bani, şi amândoi se lasă pe mâna unui prospector care le promite – contra cost (cash) – petrolul care ar exista sub Piaţa Chaillot. Dar excentrica Aurélie şi toţi cei care o înconjoară nu-i vor lăsa să distrugă Parisul: au de partea lor gândul bun, iubirea, poezia. Cei buni, cei răi. Cine va învinge? La finalul piesei, cei buni câştigă bătălia. Dar războiul?

[...]

Spectacolul Teatrului Metropolis aduce pe scenă un text extrem de actual, care a fost citit cu ochi ager. Dacă nu suntem atenţi, ne putem păcăli, ne putem lăsa plictisiţi de lungimea textului sau de simplitatea fabulei. Dacă nu veghem, ne prinde în cursă vreun fals Quasimodo şi ne ascunde printre coloanele decorului conceput de Alice Barb şi realizat de Vanda Maria Sturdza. Mai mult, putem chiar, din nebăgare de seamă să deschidem sensul cu o cheie falsă ce ne-a fost pusă cu viclenie la îndemână.[...]
Marina Roman

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Dumnezeu să ne ierte...

2011-02-02T19:13:00.000+02:00

Nu ştim cum se conduce o gloată abrutizată de bigotism, habar nu avem ce este şi ce vrea Frăţia Musulmană, cântărim toate cele prin prisma concepţiei şi moştenirilor noastre europene dar ne dăm voioşi cu părerea despre ceea ce se întâmplă pe străzile din Cairo.

Cu bună ştiinţă deschidem larg porţile Califatului. Când ne vom trezi va fi, ca de obicei, mult prea târziu.

Şcoala de tonomate (VIII)

2011-02-02T09:00:00.004+02:00

După cum putem constata zi de zi secţiunea reportaj este cea mai slabă componentă a angrenajului redacţional al oricărui element media autohton iar publicul manifestă faţă de această secţiune o mare doză de neîncredere. Cea mai des întâlnită situaţie este aceea în care o persoană - ce doreşte să afle detalii cu privire la un eveniment anume - este nevoită să se uite la trei-patru emisiuni de ştiri televizate şi să citească cam o duzină de ziare pentru a putea face conexiuni logice care să-i permită să disjungă faptele concrete de "politica redacţională" sau fantasmele unui reporter cu aspiraţii de scriitor SF.

De ani buni încoace, de când media autohtonă a fost aproape integral acaparată de afacerişti veroşi semianalfabeţi, marea majoritate a reportajelor pare croită după chipul şi asemănarea acestora, un oribil amalgam de fraze inadecvate, aproape ininteligibile şi de cele mai multe ori voit înşelătoare. Indiferent că subiectul reportajului este un incendiu dintr-un bloc de apartamente sau discuţiile parlamentare pe marginea unui proiect de lege, aproape de fiecare dată reporterii reuşesc să fie şi stupizi şi imprecişi în acelaşi timp, ceea ce constituie un păcat impardonabil în "lumea bună" a jurnalismului.

Înainte de a analiza motivele ce determină neîncrederea publicului în reportaje, este bine să facem o mică precizare: publicul însuşi, nu media, este principalul generator de bârfe, zvonuri şi neadevăruri. Misiunea unui element media este să facă lumină, să anihileze minciuna, nu să preia şi să amplifice tot acest păienjeniş.

Arta reportajului presupune abilităţi deosebite, adesea la nivelul celor necesare editorialiştilor numai că de altă factură. În media autohtonă capacitatea de a sintetiza şi reproduce cu exactitate esenţa unui eveniment este o rara avis printre reporteri. Iar când o persoană implicată într-un eveniment descoperă fabulaţii în reportajul dedicat acestuia, elementul media care-l găzduieşte îşi pierde credibilitatea.

Neîncrederea publicului se poate instala şi în cazul în care, de exemplu, se dovedeşte că un interviu pe care l-a savurat cu ceva timp în urmă este un fals grosolan sau că oraşul cu şapte turnuri de cleştar are de fapt patru cămine studenţeşti ori cine ştie ce altă relatare incitantă este o mistificare. Desigur, asemenea produse ale imaginaţiei pot fi antrenante şi chiar mai plăcut de urmărit decât restul conţinutului media însă locul acestora este într-o secţiune dedicată, astfel încât publicul să poată face cu uşurinţă cuvenita diferenţă.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Cazul Biafra (VII)

2011-02-01T09:00:00.017+02:00

La rece
Represiunile la care s-au aşteptat majoritatea observatorilor după căderea Biafrei n-au mai avut loc, în mare parte datorită presiunilor exercitate de guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii care i-au obligat pe oficialii nigerieni să pună capăt cu rapiditate ostilităţilor - pe fondul temerilor că revolta biafranilor s-ar putea reedita în cazul în care guvernul Gowon ar continua genocidul. Pe cale de consecinţă comunitatea internaţională, oarecum jenată de poziţia adoptată pe parcursul războiului, a putut să "ascundă sub preş" cu rapiditate istoria conflictului şi atrocităţile aferente.

Din punct de vedere tactic biafranii au pierdut războiul la 27 Septembrie 1967, dată la care capitala Enugu a căzut şi au fost nevoiţi să cedeze iniţiativa şi să adopte poziţii defensive. Din punct de vedere strategic războiul a fost pierdut odată cu căderea oraşului Port Harcourt în mâinile nigerienilor.

Fără un port la ocean adecvat traficului de mare tonaj şi privat de accesul la resursele petroliere, cu întreaga suprafaţă a terenului agricol ocupată de inamic şi cu populaţia concentrată haotic într-un spaţiu minuscul - situaţie ideală pentru apariţia molimelor şi a înfometării - astfel a ales Ojukwu să continue lupta iar întrebarea ce persista cu obstinaţie pe buzele observatorilor era "De ce, dacă nu are nici o şansă, de ce?". Răspunsul la această întrebare este destul de uşor de dat pentru cei care s-au aplecat cu mai multă atenţie asupra studiului fenomenului: între nesiguranţa unui viitor la cheremul unui inamic necruţător şi certitudinea unui viitor - fie acesta şi mortal - în compania apropiaţilor, un om normal tinde, cu precădere, către cea de-a doua variantă.

Nici după atâta amar de vreme nu există date exacte asupra proporţiilor genocidului însă la acea dată diferite surse au avansat cifre ce oscilează între 2.000.000 şi 5.000.000 de biafrani decedaţi ca urmare a bolilor, înfometării şi operaţiunilor militare directe. Deşi nu au existat represalii după încheierea conflictului populaţia Igbo continuă să fie oprimată în Nigeria. Mulţi dintre aceştia, bazându-se pe abilităţi intelectuale superioare, au decis să-şi continue viaţa în Marea Britanie, Canada sau Statele Unite.

Teritoriul de la vestul râului Niger poartă încă urmele celor doi ani şi jumătate de război şi nimeni nu ştie dacă acesta va mai fi vreodată recuperat în întregime. Întreaga Nigerie este încă în suferinţă de pe urma dictaturii militare şi a corupţiei generate de aceasta.

Statele Unite nu au admis vreodată că ar fi greşit abordarea în cursul evenimentelor din Biafra (1967-1970), lucru care nu stârneşte mirare din moment ce nici măcar în zilele noastre executivul american nu are un set de politici coerente în Africa.

Ojukwu a revenit din exil în 1980 şi a fost primit cu ovaţiile a peste un milion de oameni prezenţi la aeroportul Owerri pentru a-l întâmpina. În prezent trăieşte liniştit în localitatea Nnewe din estul Nigeriei (din Decembrie 2010 se află internat într-un spital din Londra unde şi îşi revine dintr-un atac cerebral).

Gowon, după ce a cochetat un timp extrem de scurt cu democraţia, s-a adâncit şi mai mult într-o dictatură militară haotică şi a fost îndepărtat de la putere în 1975, în urma unei lovituri de stat. În prezent duce un trai îndestulat în oraşul Lagos. Nu a fost niciodată tras la răspundere pentru genocidul biafran.

Generalul Murtala Mohammed nu a dat niciodată socoteală pentru crimele împotriva umanităţii comise în cursul genocidului din Biafra mai mult chiar, aeroportul din Lagos îi poartă numele. Este beneficiarul loviturii de stat din 1975 care l-a răsturnat pe Gowon însă "domnia" sa a fost scurtă, a durat doar până la tentativa de puci din 1976 când limuzina cu care se deplasa a căzut într-o ambuscadă.

Nici generalii Adekunle şi Obasanjo (arhitecţii genocidului prin înfometare în Biafra) nu au fost traşi la răspundere pentru crimele comise. Adekunle a fost pensionat forţat în 1974 şi, ca orice pensionar de treabă, s-a apucat să-şi scrie memoriile. Obasanjo, după două mandate consecutive la preşedinţia Nigeriei, a fost numit de curând, de către Secretarul General al Naţiunilor Unite - Ban Ki-moon -, Trimis Special al Naţiunilor Unite în Republica Democratică Congo.

Conflictul biafran, deşi estompat şi poate necunoscut încă de cei mai tineri va rămâne însă - spre dezamăgirea celor ce l-ar dori şters cu buretele din analele istorice - în conştiinţa publică graţie cărţii dedicate de Frederick Forsyth acestui conflict: "The Biafra Story".

(Primul episod) ||| (Episodul trecut)

2011: Operaţiunea Ciolanu'

2011-01-31T09:00:00.013+02:00

De mâine s-a terminat cu şmecheria, începe sesiunea parlamentară.
PDL vine cu două proiecte strategice. Va încerca mai întâi sodomizarea alianţei contra naturii patronată de Felix prin introducerea forţată a UNPR-ului în Birourile Permanente şi comisiile de specialitate, în încercarea de a reduce toxicitatea acestor foruri. Dacă această manevră le reuşeşte urmează adevărata piatră de încercare, modificarea Constituţiei în scopul de a îngreuna o nouă lovitură de stat de genul celei din 2007.

Alianţa Partidelor Unite în Lupta Antibăsescu, sau cum naiba urmează a se numi noul copil de suflet al turnătorului Voiculescu vine la rândul ei cu un nou proiect vechi de câţiva ani: suspendarea Preşedintelui şi facilitarea îngropării dosarelor penale. În acest scop au pus la punct un plan minuţios, atât de elaborat încât poate capota la orice adiere de vânt. Disperare mare dom'le, n-ai ce-i face.

Ambele grupări parlamentare se vor bate în această sesiune şi pentru modificarea mai multor proceduri electorale. De remarcat poziţia PSD care, deşi "sondajele de opinie" trâmbiţate de RTV şi A3 sunt clare, se teme ca dracu' de tămâie de un partid care mai are doar 3 sau 4 procente din intenţia de vot a populaţiei. Paradoxal, nu-i aşa? Ori sondajele nu sondează bine ori PDL e superpartidul capabil să fure voturi până ajunge de la 3 la peste 50 de procente.

Va continua şi în această sesiune zgomotul de fond menit să pună beţe în roate oricărui act coerent de guvernare. PDL va trece proiectele de legi dar numai după ce se vor rezolva miile de contestaţii depuse de Tonta-Antenescu la Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchet, DNA, Salvare, Poliţie, Pompieri, Asociaţia Liftierilor etc.

Am fi crezut că, după ce pe tot parcursul lui 2010 a mâncat ciuperci despre incompetenţa Guvernului, măreaţa şi minunata Opoziţie va începe anul 2011 cu un baraj de propuneri legislative atât de competente încât să fie votate de majoritatea parlamentarilor - indiferent de culoarea politică - şi astfel incompetenţii din Guvern să fie puşi în faţa faptului împlinit.

Din câte am auzit însă respectivele ciuperci s-au dovedit a fi halucinogene, onor Opoziţia revenind cu obstinaţie la vechea marotă: moţiunile de cenzură, prima dintre ele urmând a fi depusă prin primăvară. Întrebarea mea este de ce aşa târziu tavarişci? Eu zic să puneţi câte una din 10 în 10 zile, începând din 10 Februarie, ca să aibă şi gurnaliştii ceva de rumegat ce dracu'!

PNL nu se deplasează...

2011-01-28T09:00:00.004+02:00

PNL nu se deplasează către nicăieri.

~~Aşa grăit-a Zarathustra~~. Este una din replicile date de Crin Antonescu (Antenescu?) în recenta-i dispută cu Sică Organ, dizidentu' beţivan. Pe cinstea mea, mare dreptate are distinsul tovarăş (mare boier, mare caracter?).

PNL este complet debusolat, îşi pierde rapid bruma de identitate rămasă după ce s-a transformat într-un biet SRL cu iz de păcură şi este paralizat de morbida obsesie a unui lider debil.

Aşa că unde să se ducă? Zace săracul, pomădat, parfumat, întins frumos pe năsălie.
Îi suflă careva în lumânare?

Încântător!

2010-12-19T10:45:00.003+02:00

Stargate Universe a fost anulat.
În sfârşit, slavă Domnului! Monstruozitatea mutantă care a ucis franchiza Stargate a fost învinsă de Eroul Rating.

Să fim bine înţeleşi, n-am nimic cu SGU în sine, înţeleg că există fani înfocaţi ai timpului pierdut cu o banalitate poleită cu o atmosferă sumbră, în care singurele scene mai acătării sunt cele în care se deschid sau se închid uşile, n-au decât să fie sănătoşi, gusturile nu se discută, însă m-a deranjat foarte tare alipirea mărcii Stargate de aceasta.

Dacă serialul s-ar fi numit Tineri Cosmonauţi Neliniştiţi ar fi fost mult mai cinstit şi nu ar fi pornit la drum cu o fraudă, încercând să se folosească de imensa popularitate a unei reţete de succes pentru a impulsiona un serial care îi are printre protagonişti pe "celebrul" actor de filme "B" Lou Diamond Pillips. Dacă era şi Cynthia Rothrock aveam garnitura completă.

Prin tramă, atmosferă, dialoguri, Stargate Universe a reuşit să convingă fanii Stargate că, de fapt, este parte a unei cu totul alte serii - Battlestar Galactica - un soap cu un nume la fel de înşelător, care, dacă producătorii ar fi fost oameni cinstiţi, s-ar fi chemat Betty cea Urâtă în drum spre Marte.

Chiar dacă nu vom mai avea prea curând, sau poate niciodată, plăcerea de a ne bucura de un Stargate adevărat (franchiza este deţinută în acest moment de canalul SyFy, parte a NBC, a cărui concepţie despre science-fiction este materializată prin transmiterea la ore de maximă audienţă a "competiţiilor" de wrestling), măcar putem sta liniştiţi ştiind că mutantul a fost anihilat.

Agentu' Tudor

2010-12-02T17:32:00.002+02:00

Ruşii şi-au pierdut răbdarea dom'le. România trebuie neapărat scoasă din UE cât mai repede. Aşa că lăsară dreacu' diplomaţia şi ordonară "Suedezului" Radu Tudor (un vechi şi drag amic de-al lor) să "facă şi el ceva". Obedient din fire şi dornic să confirme vorba strămoşească, "ţiganu' tot ţigan", domnu' "ofiţer" puse de-o petiţie prin care cere nici mai mult nici mai puţin decât declanşarea procedurii de infringement. Ca să nu cadă singur de prost "agentu' tuciuriu" a mai convins neşte coledzi, printre care se numără şi o celebră şantajistă plus un prost cu pedale, să semneze respectiva scrisorică, pe care, cu curajul nebun care-l caracterizează, a plănuit s-o dea anonimă la PE.

Însărcinat cu strecurarea petiţiei pe uşa din dos a fost, nici că se putea altfel, un eurodeputat... PSD. Iată cum susţine bolşevicul autohton iniţiativa cozii de topor a bolşevicilor "big brother":

Petiţia nr. 0733/2010, adresată de R.T., de cetăţenie română, însoţită de 3 semnături, privind posibila încălcare a dreptului la libertatea de expresie în legătură cu referirile din presă la Strategia Naţională de Apărare a României.

Petiţionarul consideră că Strategia Naţională de Apărare a României, recent aprobată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, creează premizele unor abuzuri la adresa dreptului la liberă exprimare şi informare. Petiţionarul explică faptul că documentul menţionează „campaniile de presă la comandă, care au drept scop denigrarea instituţiilor de stat” drept o vulnerabilitate pentru statul român. Petiţionarul consideră că o asemenea referire este inacceptabilă şi subliniază faptul că urmează să fie adoptată o lege pentru punerea în aplicare a Strategiei Naţionale de Apărare. Conform petiţionarului, documentul a fost elaborat la iniţiativa Preşedintelui României şi ar justifica eventuale acţiuni din partea serviciilor secrete române şi a altor instituţii de aplicare a legii împotriva jurnaliştilor. El solicită intervenţia Parlamentului European pe lângă autorităţile române, pentru a le solicita modificarea documentului sau, în caz contrar, iniţierea de către Comisie a procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar pentru încălcarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (s.n.).

Informaţii:
- Petiţiile nr. 1924/2005 şi 1004/2005 vizau o chestiune similară şi, în ciuda caracterului sensibil al acestora, acestea au fost declarate admisibile.
- Petiţionarul doreşte ca petiţia sa să fie examinată în mod confidenţial (s.n.).
- Parlamentul României continuă (din septembrie 2010) să examineze propunerea.
- Petiţionarul a fost prezentat în mod oficial preşedintelui comisiei înainte de reuniunea comisiei din 29 septembrie 2010.

Recomandări:
- Se declară admisibilă;
- Se informează petiţionarul asupra conţinutului articolului 4.2 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, unde se subliniază faptul că securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru; nici Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nici Convenţia privind drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale nu extinde competenţele Uniunii Europene prevăzute de tratat. Cu toate acestea, interpretarea dată în petiţie ridică o îndoială în ceea ce priveşte conceptul de securitate naţională. Din acest motiv, şi fără a aduce atingere oricărei decizii pe fond, problema ar trebui să fie considerată admisibilă.

Sensibilitatea actorului

2010-11-30T10:00:00.005+02:00

Una dintre lacunele culturii noastre este, de multă vreme, absenţa traducerilor textelor fundamentale despre teatru. Cum apetenţa pentru teorie nu caracterizează câmpul cultural din România, teatrul, atât de frecventat şi azi, la vremuri când vânzarea de carte se prăbuşeşte răsunător, şi cinematografele, chiar şi cele de mall, sunt de multe ori goale, scrierile esenţiale din istoria teatrului, cele ce au trasat drumul artei Thaliei, au rămas o restanţă. Unele au circulat în traduceri ascunse prin antologii studenţeşti, altele au apărut în publicaţii de ţinută, cum ar fi "Secolul XX", altele există în ediţii vechi, care n-au mai fost reeditate de decenii, deşi s-ar impune. Iar altele pur şi simplu nu există în versiune românească sau sunt de negăsit în biblioteci şi librării.

Acesta este şi cazul celebrului "Paradox despre actor" al lui Denis Diderot, texte de o stupefiantă modernitate pentru epoca în care a fost aşternut pe hârtie, fie ea Secolul Luminilor, dornic să pună capăt "beznei" iraţionalului şi să scoată la lumină puterile nelimitate ale raţiunii. Pasionat de teatru, comentator şi scriitor de teatru, zeflemitorul Diderot este autorul unei teorii care a făcut vâlvă la momentul formulării ei şi a continuat să işte controverse veacuri întregi după, făcându-şi deopotrivă apologeţi şi adversari. Apărută în varianta în limba română la Editura Nemira, scrierea briliantului iluminist are parte de o ediţie profesionistă. Volumul cuprinde încă un text despre teatru "Dialoguri despre Fiul natural", un cuvânt înainte de George Banu, prefaţa lui Robert Abirached (cea scrisă pentru ediţia de la Gallimard) şi o postfaţă semnată de regizorul David Esrig, cel care monta la Teatrul Bulandra din Bucureşti, acum câteva decenii un spectacol care avea să rămână în istorie, "Nepotul lui Rameau", cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică.[...]
Dana Ionescu

Acest text poate fi citit integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

"Oh Boy" sau "O, ce Boi"?

2010-11-29T17:39:00.001+02:00

Rezultate (aproape complete) ale "parlamentarelor" din Râspublika Moldovna:

PCRM - 40,5% din voturi, 44 mandate;
PLDM - 28,7%, din voturi, 31 mandate;
PDM - 12,9% din voturi, 15 mandate;
PL - 9,3% din voturi, 11 mandate;

Ce să ne mai mirăm de măiastrul rezultat când ieri însuşi maiestrul HuHuHurezeanu făcea apologia Moscovei în timp ce-i ardea scurt, la ficat, pe nesimţiţii de imperialişti americani care, nu-i aşa, sunt cu toţii foşti agenţi CIA. Bravos neicusorule, nu-ţi trebuiră decât fo douăj' dă ani şi neşte bănişori mânjiţi ca să treci de la înfierarea Securităţii la înfierarea CIA.

Cazul Biafra (VI)

2010-11-29T10:00:00.007+02:00

Capitulare
Nigeria, cu complicitatea tacită a comunităţii internaţionale şi sprijinită activ de Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, reuşind să comprime întrega populaţie biafrană într-un teritoriu a cărui suprafaţă nu depăşea jumătate din cea iniţială a Biafrei, şi-a putut permite să aştepte până ce foametea şi molimele au înfrânt dorinţa de rezistenţă a poporului biafran. Pe 22 Decembrie 1969 guvernul Gowon a lansat ofensiva finală. Trupele Biafrei, înfometate, rămase fără alternative, au abandonat armamentul şi s-au afundat în junglă, lăsându-i pe nigerieni să avanseze nestânjeniţi, până ce au reuşit să taie Biafra în două, situaţie ce a dus la imposibilitatea coordonării unor măsuri de apărare. Armata nigeriană s-a lansat într-o operaţiune de asasinare sistematică a oricărui civil de sex masculin în vârstă de peste 10 ani, violare a tuturor femeilor şi fetelor apte de procreere şi distrugere a tot ceea ce ar fi putut avea o valoare.

Pe 13 Ianuarie 1970 preşedintele Ojukwu s-a refugiat, împreună cu majoritatea membrilor guvernului Biafrei, la Abidjan, în Coasta de Fildeş. Rămăşiţele armatei biafrane au capitulat în cursul aceleiaşi zile. Războiul pentru independenţa Biafrei se încheiase.

Biafra, născută prematur, într-o lume încă neaşezată, a devenit dovada de netăgăduit că entităţile statale construite arbitrar, pe criterii politice, n-au nici o şansă într-o regiune dominată de afilieri tribale şi relaţii de familie. Lecţia Biafrei a fost confirmată de Iugoslavia în 1990 şi foarte recent, în Irak.

Din Biafra lumea a învăţat că genocidul are la bază puterea banului, lupta pentru putere sau culoarea pielii însă nu toate genocidurile sunt egale. Deşi între 1967 şi 1970 au fost ucişi cam tot atâţia etnici Igbo câţi evrei au fost exterminaţi între 1937 şi 1945, Biafra nu a avut parte nici măcar de sprijinul Naţiunilor Unite, ce ar fi trebui concretizat sub forma trupelor de menţinere a păcii sau, cel puţin, a ajutorului umanitar.

Cu largul aport al Marii Britanii şi Statelor Unite, care au intervenit, tardiv, pentru oprirea masacrelor şi atrocităţilor declanşate de guvernul Gowon după capitulare, comunitatea internaţională a putut să ascundă liniştită sub preş un război intertnic incomod şi stânjenitor prin proporţiile genocidului şi totala lipsă de reacţie a guvernelor "democratice".

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

PsyOps: "Închisoarea" Stanford (II)

2010-11-28T10:34:00.001+02:00

Metodologie
Zimbardo, în vederea asigurării condiţiilor pentru desfăşurarea experimentului pe care l-a denumit "Închisoarea Stanford", a dispus transformarea subsolului universităţii într-o replică a unei instituţii corecţionale. După încheierea lucrărilor de amenajare, în ziarele locale au fost publicate anunţuri de recrutare de voluntari iar din cei 75 de candidaţi au fost selecţionaţi 24 de bărbaţi a căror stare mentală şi emoţională a fost catalogată ca stabilă. Aceştia au fost împărţiţi în două grupuri egale, 12 "gardieni" şi 12 "prizonieri".

Cei din grupul "gardienilor" au fost echipaţi cu uniforme asemănătoare celor militare şi dotaţi cu bastoane din lemn. În plus aceştia au fost obligaţi să poarte în permanenţă ochelari de soare cu lentile oglindă care le ascundeau privirile făcându-i să pară inumani. Într-o primă întrunire informală, Zimbardo, intrat în rolul directorului de închisoare, le-a prezentat "gardienilor" singura restricţie în vigoare pe perioada experimentului: pedepsele cu caracter fizic erau strict interzise. În afara acestei restricţii gardienii puteau conduce închisoarea aşa cum credeau de cuviinţă, urmând a fi împărţiţi în schimburi cu orar regulat şi atribuţiuni fixe.

Prin contrast "prizonierii" urmau a fi echipaţi cu cămăşi lungi din pânză ieftină, portul lenjeriei intime fiind interzis. Fiecăruia avea să i se atribuie un număr de identificare după care urmau să fie apelaţi şi la care erau obligaţi să răspundă, utilizarea numelor fiind interzisă. La una din glezne vor purta un lanţ menit să le amintească constant că erau deţinuţi într-o instituţie corecţională. Condiţiile lor de trai urmau a fi mai mult decât spartane, având dreptul doar la o saltea pe care să doarmă şi la hrană zilnică. Lotul "deţinuţilor" a primit instrucţiuni să aştepte la domiciliu până când vor fi anunţaţi de începerea experimentului dar "anunţul" a sosit pe neaşteptate în momentul în care locuinţele le-au fost luate cu asalt de echipaje ale poliţiei locale care fusese de acord să participe la experiment. Subiecţii, fără a li se specifica faptul că această acţiune este o parte a experimentului, au fost arestaţi pe loc sub acuzaţia de jaf armat. Conform legilor în vigoare au fost amprentaţi şi fotografiaţi după care au fost dezbrăcaţi la piele, supuşi unei percheziţii a cavităţilor, tunşi chilug şi escortaţi în celule.

(Primul episod) ||| (Episodul următor)

Cin' să fie?

2010-11-25T17:30:00.002+02:00

Românii sunt minţiţi zilnic, o să vedeţi fete rujate, cu ochii cât cepele spunând cum se reduc salariile şi trebuie salvaţi "bănişorii" oamenilor.
Traian Băsescu

S-o fi referit la cineva anume sau a vorbit aşa... generic?
Eu ştiu cel puţin un personaj (sinistru) care se potriveşte descrierii (mă rog, oarecum parţial pentru că Fefeleaga stă cam prost la "fetie").

Şcoala de tonomate (VII)

2010-11-24T10:00:00.009+02:00

Deşi ceea ce am prezentat până acum nu reprezintă întreg conţinutul unui element media - care ar trebui să fie o oglindă a lumii aşa cum este ea, cu rele dar şi cu bune - un procent important al acestuia este efectiv poluat cu trivialităţi şi vulgarităţi botezate ştiri. Iar acest procent este în continuă creştere pentru că cei care selecţionează ştirile refuză să înţeleagă că opiniile, iniţiativele, manifestările morale şi intelectuale primează în faţa reportajelor cu morţi, răniţi, jafuri, violuri etc.

La fel de important în orice redacţie a unui element media este (sau ar trebui să fie) departamentul reportaje. Reportajele, indiferent că sunt ordinare sau speciale, ar trebui să constituie izvorul din care publicul adună informaţii detaliate, pe baza cărora îşi poate forma opinii pertinente. Dacă reportajele sunt false sau exagerate publicul poate fi pus în imposibilitatea de a cunoaşte realitatea sau, mai grav, poate fi dezinformat. Tocmai de aceea este mult mai importantă credibilitatea unui reportaj decât stilul sau tonul acestuia. De fapt aceasta este singura pretenţie pe care publicul o poate avea faţă de editorul unui element media: reportajele să reflecte realitatea, să fie imparţiale şi fără "coloratură".

Diferenţa între editorial şi reportaj trebuie să fie foarte clară în orice element media, deoarece conştiinţa publică este "configurată" pentru această diferenţă; în timp ce editorialul este un mod prin care autorul împărtăşeşte publicului propriile opinii, sentimente, frustrări etc. reportajul trebuie să fie un vehicul prin intermediul căruia faptele ajung nealterate la public astfel încât interpretările să fie exclusiv la discreţia acestuia.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Furtuna

2010-11-23T10:00:00.001+02:00

Nu ştiu dacă cel mai potrivit motto pentru "Furtuna" lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru Unesco "Nicolae Bălcescu" este, aşa cum e trecut în prezentări, una dintre devizele NASA "Totul e posibil! Imposibilul ia doar ceva mai mult timp"… Pentru că spectacolul este mai mult de-atât. E, poate, o poveste de "magie în sufragerie", aşa cum scrie Adriana Grand în prezentarea din Caietul-program, dar e mai mult şi de-atât. E un joc ce lasă să se zărească, dincolo de cuvinte şi de gesturi, ca-n glumă, o fereastră către puterea dinlăuntru. Acea putere care te face să muţi munţii din loc.

[...]

Ultima dintre piesele lui Shakespeare, aşa cum e considerată "Furtuna", este o poveste care nu seamănă deloc cu celelalte creaţii ale lui. Este opera unui creator care se desparte de creaţia lui pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Şi vorbeşte despre iluzie şi despre puterea iluziei. Despre vălul care vrăjeşte şi dezvrăjeşte lumea la bunul plac al unui vrăjitor. Despre jocul permanent între aparenţă şi realitate, între poveste şi ne-poveste. Şi, mai profund, despre microcosmosul din noi. Despre acel mic univers nesfârşit în care un Prospero şi un Caliban îşi dispută în permanenţă un teren de împrumut. În care câte-un mic demiurg închide cartea şi părăseşte jocul.

[...]

Victor Ioan Frunză (asistat de George Costin şi Sorin Miron) accentuează latura comică a textului lui Shakespeare, mizând pe un amestec de umor, duioşie, nostalgie şi candoare. Întreaga versiune scenică este o glumă dulce-amară, care la final rămâne doar amară. Şi poate fi "citită" "cum vă place"… E jocul de-a lumea al unui copil care descoperă viaţa, aruncă în luptă binele şi răul, şi la final lasă deoparte "instrumentele" magiei şi devine "om mare". E jocul de-a binele şi de-a răul din fiecare dintre noi sau lupta de-a viaţa şi de-a moartea şi de-a puterea pe care o dezlănuţuie ca pe-o furtună forţele subconştientului. E jocul de-a creaţia al unui mic creator de iluzii – aşa cum este oricare artist – şi pentru care vine un moment când trebuie să se oprească… Sau doar "furtuna" cea mare privită ca şi cum s-ar răsfrânge toată într-un pahar cu apă şi ar deveni inofensivă. E toate la un loc sau e nimic din toate astea.[...]
Monica Andronescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

De ce oare?

2010-11-22T13:29:00.004+02:00

Cazul Chelu, încă de la declanşarea sa, s-a transformat într-un vector de anatemizare a chestorului Fătuloiu.

Clasicele A3 şi RTV dar şi recentul copil de suflet al lui Vîntu (întâmplător "partener de afaceri" cu Chelu, nu-i aşa?), Puterea - unde capete de afiş sunt ipochimenii Racoviceanu şi Mitchevici -, trag tare pentru a-i dovedi vinovăţia acestui poliţai fără inimă care i-a înscenat mizerii preacuratului afacerist gălăţean.

Să aibă cumva legătură toată această campanie de asasinat de presă cu efectivele de jandarmi scoase de Fătuloiu în stradă cu ocazia recentelor "proteste sindicale de susţinere a moţiunii", efective a căror prezenţă a tăiat cheful de "rivuluţie" al masei de manevră cu care PSD încerca o nouă lovitură de stat?

Cazul Biafra (V)

2010-11-22T10:39:00.002+02:00

Contraofensiva
În August 1968 mai mult de 2.000 de rachete cu rază scurtă de acţiune şi câteva milioane de cartuşe de toate tipurile au început să sosească pe aerodromul de lângă Owerri. Concomitent Organizaţia Unităţii Africane a început să desfăşoare activităţi de lobby în rândurile comunităţii internaţionale cu scopul de a obţine ajutoare.

Deşi a fost intens criticat pentru decizia de a refuza transporturile terestre de ajutoare alimentare Ojukwu a rămas ferm în această privinţă, întrucât ştia foarte bine că în zona de vest a Africii există o îndelungată tradiţie a utilizării otrăvurilor în scopul de a-ţi elimina inamicii, fie ei civili sau militari. Guvernul Biafrei a solicitat expres ca orice fel de ajutor umanitar să sosească numai pe calea aerului. Deşi au existat voci care au susţinut că în spatele acestei solicitări s-ar ascunde dorinţa lui Ojukwu de a strecura armament şi muniţie printre alimente n-au existat dovezi concrete substanţiale care să susţină aceste alegaţii.

Spre sfârşitul anului 1968 media victimelor ajunsese la aproximativ 200.000 de biafrani lunar, din cauza blocadei terestre instituite de nigerieni şi a aglomerării populaţiei civile în interiorul unui teritoriu redus la mai puţin de jumătate din suprafaţa iniţială a ţării. Deşi au fost contactate în repetate rânduri, prin intermediul reprezentanţei din Lisabona, Statele Unite n-au mişcat un deget în favoarea tinerei naţiuni în căutarea independenţei, nici măcar n-au catadixit să acorde sprijin umanitar populaţei civile înfometate.

Întărită cu un contingent proaspăt de voluntari şi alimentată cu muniţia recent sosită din Franţa, armata bifrană a declanşat o contraofensivă în Octombrie 1968. Această operaţiune s-a soldat cu numeroase pierderi în rândurile armatei nigeriene şi a consemnat eliberarea zonei Owerri însă, în primăvara anului 1969, ea a trebuit oprită din cauză că biafranii rămăseseră, din nou, fără muniţii, alimente şi toate celelalte resurse necesare.

Transporturile aeriene nu soseau nici în cantitatea, nici cu frecvenţa necesare susţinerii unei populaţii înfometate şi a unei armate în ofensivă. Ceea ce a urmat, de la începutul lui 1969 până la sfârşit, rămâne consemnat ca un capitol ruşinos al istoriei moderne.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

PsyOps: "Închisoarea" Stanford (I)

2010-11-20T09:30:00.007+02:00

Introducere
Acest mult hulit experiment desfăşurat în 1971 în subsolul universităţii americane Stanford a reuşit să rămână în istorie ca exemplificare pentru efectele neşteptate ce pot apărea atunci când te joci de-a psihologia cu natura umană. Studiul mai mult a creat noi întrebări decât a reuşit să răspundă celor mai vechi referitoare la imoralitatea şi întunecarea ce încă persistă, adânc îngropate, în psihicul uman.

Din punct de vedere pur ştiinţific experimentul a fost un eşec, însă a generat anumite rezultate ce pot fi utilizate pentru a arunca o privire în nebuloasa psihologiei umane şi a comportamentului social. Implicaţiile sale etice sunt încă subiect de discuţie în facultăţi şi alte instituţii de învăţământ cu profil psihologic de pe mapamond şi au revenit în atenţia publică odată cu dezvăluirea abuzurilor de la Abu Ghraib şi Guantanamo. Studii similare au mai avut loc din 1971 încoace însă acestea s-au desfăşurat sub un control mult mai strict şi au fost atent monitorizate astfel încât să nu degenereze în manifestări de abuz sistematic şi încălcări flagrante ale drepturilor şi demnităţii participanţilor.

Premise
În 1971 psihologul Philip Zimbardo a vrut să demonstreze că gardienii unei închisori şi prizonierii pe care aceştia îi păzesc au tendinţa să îşi asume roluri predefinite, comportându-se aşa cum cred ei că ar trebui să se comporte, uitând să mai raţioneze şi pierzându-şi simţul moralei. Zimbardo dorea să expună ceea ce se poate întâmpla cu oamenii cărora li se răpeşte individualitatea şi demnitatea, dobândindu-se astfel controlul absolut asupra acestora, precum şi cealaltă extremă, studiind căile prin care gardienii ce dobândesc controlul absolut asupra deţinuţilor derapează spre dezumanizare şi abandonarea convenţiilor sociale şi morale.

Ca obiectiv secundar, în cadrul experimentului, urmau să fie studiate efectele pe care un mediu fără contact cu exteriorul, în care stimularea senzorială este minimă iar trecerea timpului nu este măsurată de nici un instrument, le poate avea asupra psihicului unor oameni supuşi stresului.

(Episodul următor)

Tot ei... ?

2010-11-19T18:57:00.002+02:00

Cătălin Chelu, om de afaceri din Galaţi/Ploieşti, situat undeva pe la poziţia 300 în topul Forbes, şi "protagonist" în trei dosare DIICOT, a vrut să-l mituiască pe Fătuloiu.

Lidia Mitchievici, Alecu Racoviceanu, Cornel Nistorescu, Bogdan Chireac şi, cu voia dumneavoastră, bufonul curţii Victor Ciutacu zic că povestea e o făcătură ca să iasă Băsescu în faţă sau ceva de genul ăsta că nu prea am priceput ce au vrut să spună.

Adicătelea Chelu s-a băgat în gura lupului aşa, de flori de cuc, doar ca să participe la o înscenare pusă la cale de Băsescu-Udrea-Anastase-Boc-Videanu-Blaga-Berceanu şi cine o mai fi vinovatul de serviciu?

Actualizare
A apărut şi Martie din Post conlocuitorul "vopsit" (în culori de camuflaj ruseşti) Radu Tudor şi face ca Mobra pe la Antena 3. Asta înseamnă că domnul "om de afaceri" Chelu nu este doar unul din asociaţii lui Vîntu ci şi un personaj apropiat de PSD.

Cazul Biafra (IV)

2010-11-19T09:40:00.003+02:00

Odiseea Port Harcourt
Pe la începutul lui Aprilie 1968 situaţia în Bifra devenise critică, înregistrându-se oficial mai mult de 50.000 de decese lunar, atât urmare a luptelor cu armata nigeriană cât şi ca o consecinţă a foametei ce cuprinsese ţara din cauza pierderii terenurilor agricole din apropierea Nigerului. În aşteptarea unui miracol Biafra se pregătea să moară.

La 12 Mai 1968, sub comanda generalului Benjamin Adekunle, cincizeci de mii de soldaţi nigerieni, ce alcătuiau Comandoul Trei Infanterie Marină, debarcau în forţă pe o plajă la sud de Port Harcourt, în delta Nigerului. Concomitent Forţele Aeriene Nigeriene şi-au intensificat raidurile asupra aceluiaşi Port Harcourt, atacând cu precădere poziţiile de apărare din jurul oraşului. Alţi cincizeci de mii de soldaţi, în majoritate etnici Hulani din nord, au fost însărcinaţi cu misiunea de a ataca Port Harcourt dinspre vest. În faţa acestui masiv asalt concertat trupele biafrane, rămase rapid fără muniţii, au fost nevoite să apere cu disperare oraşul, luptând la baionetă şi aruncând sticle incendiare în transportoarele nigeriene. Au reuşit astfel să reziste până în 23 Mai, dată la care Port Harcourt, principala cale de aprovizionare a Biafrei, a căzut oficial în mâinile nigerienilor.

Rămăşiţele unităţilor biafrane, patru brigăzi de infanterie (aproximativ 20.000 de oameni), au reuşit să se strecoare din încercuire îndreptându-se către oraşul Owerri pentru a organiza un nou punct de rezistenţă. Generalul Adekunle a evitat să-i urmărească, preferând să rămână în Port Harcourt şi să lase oraşul la discreţia soldaţilor Hulani vreme de o săptămână. În acest răstimp, scăpaţi de sub control, nigerienii s-au dedat la acte de "disciplinare" a populaţiei oraşului, care au inclus violuri în masă, asasinarea bărbaţilor şi a copiilor victimelor acestor violuri, jafuri şi distrugeri. Un episod deosebit de barbar s-a petrecut în spitalul din Port Harcourt unde soldaţii nigerieni au ucis cu baionetele toţi răniţii biafrani, au violat toate asistentele şi femeile internate în maternitate, au asasinat toţi doctorii şi au prădat pe îndelete toate rezervele de materiale medicale.

În cele din urmă soldaţii nigerieni au revenit, rând pe rând, în unităţile lor, lăsând în urmă un oraş mai sărac cu câteva zeci de mii de locuitori. Această săptămână de dezmăţ a nigerienilor din Port Harcourt a oferit însă ocazia biafranilor să-şi întărească poziţiile din perimetrul oraşului Owerri.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Raşpel tată, raşpel

2010-10-18T16:43:00.002+03:00

in personajul de stenograma “Vintu” vad un tip haotic care vrea sa para tatal tuturor strategiilor si care are momente de furie ca nu e ascultat cum trebuie sau care trebuie sa le explice neaparat angajatilor sai de la virf cit de destept si puternic e. M-asteptam la un “mare papusar” si am dat peste un conducator de osti, un nou Stefan cel Mare, dar nu din Ghencea.

Băi nene, ce limbă aspră ai!

P.S.: Doar sublinierea îmi aparţine, restul capodoperei (inclusiv mutilarea formei scrise a limbii române) aparţine, în totalitate, autorului.

Şcoala de tonomate (VI)

2010-10-14T09:00:00.010+03:00

Transmiterea ştirilor este ce mai importantă funcţie a unui element media. Cum sunt acestea colectate? Ei bine, vă vine să credeţi sau nu, colectarea lor este în bună măsură dependentă de noroc şi fler personal şi seamănă foarte bine cu pescuitul oceanic. Se începe prin a desfăşura o plasă uriaşă în oceanul informaţional. Plasa se recuperează cu regularitate şi se analizează "captura". Examinarea este de cele mai multe ori sumară iar 90 la sută din conţinutul publicat denotă o lipsă acută de efort intelectual în procesul de sortare.

O altă sursă de ştiri de proastă calitate o constituie agenţiile de ştiri care, pentru profit, sunt interesate să livreze un flux cât mai umflat, imposibil de urmărit şi analizat temeinic de agenţii elementului media. Tocmai de aceea primim cu precădere ştiri în care abundă iraţionalul, anormalitatea, accidentalul. Acestea sunt mai uşor de observat de ochiul antrenat al agenţilor ce urmăresc fluxurile agenţiilor de ştiri.

Dar ce este o ştire? Care este tipul de eveniment despre care unui public inteligent i-ar plăcea să aibă cunoştinţă pentru a-l putea comenta? Luaţi un ziar sau deschideţi radioul ori televizorul: câţiva beţivi s-au bătut ca chiorii în gară; în nu ştiu ce cătun o adolescentă emancipată şi-a făcut de cap cu văcarul şi apoi l-a acuzat de viol; într-un accident de autobuz de aiurea au fost răniţi bărbatul unei femei şi nevasta unui bărbat din satul vecin; un muncitor de pe şantierul unei autostrăzi a făcut insolaţie; doisprezece parlamentari au semnat un proiect de lege pentru promovarea pantofilor cu toc în faţă etc. Considerând, prin absurd, că asemenea ştiri ar fi de interes public, n-ar fi mai simplu ca ele să fie şablonate, preeditate şi gata de publicat la intervale prestabilite? Schimbarea datei ar trebui să fie suficientă pentru satisfacerea nevoii de astfel de "ştiri".

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Când Don Juan pierde războiul…

2010-10-12T09:00:00.007+03:00

[...]Început într-o notă falsă, spectacolul aşa şi continuă, cu puţine momente în care îşi găseşte ritmul cu adevărat. Spaţiul prea larg şi felul cum sunt dispuse locurile fac încă de la început ca rostirea replicilor să fie defectuoasă. Cu greu şi cu efort se desluşesc primele cuvinte din scena în care iubitele lui Don Juan deschid spectacolul. Spuneam că spectacolul începe într-un ton fals şi că aşa şi continuă… De ce?! Povestea lui Horváth, cu multe substraturi filosofice, vorbeşte despre un Don Juan care caută absolutul şi se prăbuşeşte undeva între senzualitatea lipsită de substanţă şi idealul care nu mai există, simbolizat aici de logodnica moartă. Ce caută el e dincolo de pământ, ce găseşte el e dezamăgitor şi chinuitor, mai chinuitor cu fiecare dintre femeile pe care le seduce chiar fără voia lui şi care se află mult sub idealul către care tinde.

Don Juan al lui Horváth poartă cu el toate secolele prin care i s-a perindat mitul şi devine aici un bărbat singur, chinuit de dor şi de aşteptare, un bărbat care a cunoscut moartea, un bărbat pentru care trupul femeii nu mai are taine, un bărbat fermecător, nepământesc de fermecător, pentru că acum caută altceva… Iar faptul că este inaccesibil îi sporeşte şi misterul, şi puterea de seducţie, până la momentul la care femeile – mult prea pământene şi dornice de viaţă, după ce războiul s-a sfârşit – îşi dau seama că idealul lui e moartea… Şi atunci se îndepărtează. Dar vorbesc acum de Don Juan al lui Horváth. Căci cel din montarea Ancăi Bradu, de la Sibiu, păstrează doar forma acestei poveşti, fără să izbutească să transmită tocmai esenţialul: adâncimea poveştii şi a personajului autorului german. Sunt scene frumoase, colorate, pitoreşti. Cu costume extrem de bine gândite.

Atmosfera toată, în ansamblu, are farmec şi are forţă. Dar lui Adrian Matioc, în rolul lui Don Juan îi lipseşte aproape cu desăvârşire dimensiunea metafizică a personajului, pe care o "joacă" doar… Iar reproşul este valabil pentru toţi actorii. Rămân, în cea mai mare parte a spectacolului, la dimensiunea de desen al rolului. Forţa din adâncuri a textului rămâne neexploatată, regia ezitând adesea în construcţia personajelor, care "se avântă" mult prea "teatral" în partituri, cu frazări, cu ţipete şi cu gesturi exagerate.[...]
Monica Andronescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

...prin neprezentare

2010-10-11T14:28:00.001+03:00

Dacă PNL, prin vocea suavă a mostrei de inteligenţă ce răspunde la numele Mihai Voicu, a spus răspicat, de la bun început, că nu merge la consultările cu Preşedintele, PSD s-a codit până azi înainte să refuze. Jocul PSD nu a fost însă o fandoseală de fată mare aşa cum s-ar putea crede ci o necesitate întrucât adevăratul om care ia deciziile în partid, Adrian Năstase, nu era în ţară la momentul anunţului făcut de Băsescu. TuuTuulescu Ponta prins cu pantalonii în vine şi aşezat pe oliţă pur şi simplu nu a avut alternativă. Şi aşa situaţia sa în partid e cam tulbure în acest moment.

Cazul Biafra (III)

2010-10-11T09:00:00.015+03:00

Începutul sfârşitului
Între timp proaspăta forţă aeriană a nigerienilor începea să-şi facă simţită prezenţa. În vreme ce bombardierele erau ocupate cu distrugerea sistematică a localităţilor Onitsha şi Enugu (obligându-i pe biafrani să-şi mute capitala mult mai în adâncul teritoriului, la Umuahia), aparatele MIG-17 aveau preocupări ceva mai elevate doborând avioanele cu ajutoare umanitare (care erau clar marcate), ceea ce a determinat Crucea Roşie Internaţională să suspende zborurile până la negocierea unor culoare sigure cu guvernul nigerian. Timp în care biafranii au început să moară de foame.

Ojukwu, unul din cei mai bogaţi oameni din Nigeria, educat la Oxford, susţine că întreaga sa avere personală din acea vreme, aproximativ 40 de milioane de dolari, a fost cheltuită pentru provizii. De asemenea Ojukwu şi-a utilizat din plin toate relaţiile personale cu numiţi europeni înstăriţi pentru a face rost de alimente şi muniţii pentru proaspăta naţiune. Însă nici măcar eforturile sale, deşi însemnate, n-au reuşit să evite ceea ce avea să urmeze.

La sfârşitul lui Septembrie 1967 capitala Enugu, în urma unui asalt combinat aerian şi terestru, cădea în mâinile trupelor nigeriene conduse de generalul Murtala Mohammed, un etnic Hausa din nordul Nigeriei, iniţiatorul campaniei "pământ pârjolit" în Biafra. Conform raportorilor internaţionali în acea perioadă în fiecare zi erau ucişi 5.000 de biafrani. Situaţia Biafrei începea să se deterioreze rapid.

Nevoit să susţină o line a frontului extrem de întinsă cu mica armată regulată aflată la dispoziţia sa plus un număr insignifiant de mercenari şi voluntari europeni Ojukwu era pus să aleagă între două rele: fie ceda nigerienilor o porţiune însemnată a teritoriului fie lăsa în mâinile acestora Port Harcourt, poarta maritimă a Biafrei, locul pe unde intră logistica necesară războiului şi proviziile necesare populaţiei înfometate şi pe unde iese petrolul care plăteşte pentru toate acestea.

Soluţia aleasă în cele din urmă a fost una de compromis, aproximativ 300 de kilometri din teritoriu au fost cedaţi nigerienilor iar trupele astfel disponibilizate au fost afectate întăririi poziţiilor în districtul de coastă spre a face faţă asaltului artileriei şi aviaţiei inamice. Luptele au continuat cu înverşunare pe tot parcursul toamnei şi al iernii 1967-1968. Afluxul de noi mercenari, voluntari şi recruţi de la începutul anului a permis armatei biafrane să-şi menţină poziţiile până aproape în vara anului 1968.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Charles Goldie (1870-1947)

2010-10-10T09:00:00.020+03:00

Charles Goldie, unul din cei mai controversaţi artişti neozeelandezi, dar şi unul din cei mai cunoscuţi, s-a născut în anul 1870 în Auckland, în familia unui negustor de cherestea, fost primar al oraşului. În 1892 a plecat la Paris pentru a-şi completa studiile la Académie Julian (unde, doar câţiva mai târziu, vor studia Ştefan Luchian şi Camil Ressu). Perioada pariziană i-a facilitat deprinderea tehnicilor academice conservatoare, studiul aprofundat al desenelor după natură şi al reproducerilor după marii maeştrii aducându-i câteva premii de excelenţă. Deşi în acea perioadă Parisul trăia efervescenţa Impresionismului, Goldie nu a fost deloc impresionat de curentele moderniste.

După întoarcerea în Noua Zeelandă, în 1898, artistul înfiinţează "The French Academy of Art" şi îşi începe să lucreze la câteva lucrări comandate, în marea lor majoritate alegorii istorice şi portrete. În 1901, cu ocazia unei vizite în Rotorua, Goldie intră în contact cu cultura Maori, soţia unui prieten facilitându-i obţinerea permisiunii câtorva localnici de a le realiza portrete.

În 1904 artistul era deja considerat ca principalul portretist al Maorilor şi era foarte cunoscut datorită abilităţilor sale tehnice extraordinare. Desigur, nu toată lumea îi aprecia lucrările, principalele teme ale criticilor fiind acuzaţiile de repetitivitate şi lipsă de vitalitate a personajelor precum şi obiceiul lui Goldie de a lucra după fotografii.

Charles Goldie era ferm convins că poporul Maori este pe cale de dispariţie prin asimilarea sa de către Pakeha şi că lucrările sale sunt înregistrări ale ultimilor supravieţuitori, iar titlurile multora dintre lucrările sale ("Ultimul Canibal", "Nobila Relicvă a unei Rase Nobile") precum şi poziţiile şi mimica asumate la cererea sa expresă de subiecţii mai în vârstă, sunt în deplină concordanţă cu această viziune romantică.

Cu toate că, în general, lucrările artistului sunt considerate viziuni romanţate şi nu reprezentări riguroase ale băştinaşilor "din vremuri apuse", mulţi maori consideră arta sa ca fiind taonga, reprezentări ancestrale de neînlocuit, a căror semnificaţie este cu totul şi cu totul specială pentru ei.

În 1911, ca răspuns la criticile din ce în ce mai vehemente, Goldie încercă să-şi diversifice tematica şi să adauge o notă de originalitate operei sale. Pictează "Copilul Hristos în Templu" însă îşi atrage şi mai multe critici aşa că se refugiază din nou în lumea portretelor Maori.

Într-o încercare de a-şi salva cariera aflată în declin pronunţat artistul pleacă în 1920 în Australia, plănuind ca de aici să continue spre Paris, pentru a-şi desăvârşi pregătirea. În loc să-şi ducă planul până la capăt Goldie se stabileşte în Australia şi continuă să picteze portrete ale maorilor după fotografii şi schiţe de ale sale mai vechi.

Întors în Noua Zeelandă cu sănătatea şubrezită (cel mai probabil în urma unei combinaţii între alcoolism şi intoxicaţie cu plumb din pigmenţii utilizaţi la prepararea pânzelor) Charles Goldie îşi exteriorizează frustrările pricinuite de pierderea reputaţiei artistice prin lungi articole de presă, adevărate tirade îndreptate împotriva artei moderne şi a criticilor. Începând cu 1941 nu mai pictează nimic şi moare şase ani mai târziu, în 1947, la venerabila vârstă de 77 de ani.

Reproduceri după câteva din lucrările lui Charles Goldie sunt disponibile în Galerie (G-130; G-131; G-132; G-133; G-134; G-135; G-136)

G-136

2010-10-10T08:59:00.002+03:00

Citeşte aici despre Charles Goldie

G-135

2010-10-10T08:58:00.001+03:00

Citeşte aici despre Charles Goldie

G-134

2010-10-10T08:57:00.001+03:00

Citeşte aici despre Charles Goldie

G-133

2010-10-10T08:56:00.002+03:00

Citeşte aici despre Charles Goldie

G-132

2010-10-10T08:55:00.004+03:00

Citeşte aici despre Charles Goldie

G-131

2010-10-10T08:54:00.003+03:00

Citeşte aici despre Charles Goldie

G-130

2010-10-10T08:53:00.005+03:00

Citeşte aici despre Charles Goldie

Revelaţii scientologice (I)

2010-10-09T09:00:00.001+03:00

Contrar concluziei ce s-ar putea desprinde la o privire sumară asupra denumirii acestui cult, scientologia nu are nimic ştiinţific în esenţă. Este doar rodul minţii mai mult sau mai puţin deranjate a unui singur om: scriitorul de SF L. Ron Hubbard. Această nouă "religie" nu are nici un fel de contact cu realitatea şi manipulează concepte de genul extratereştrilor care ataşază tetani de corpurile umane.

Documente secrete ale sectei, ajunse la cunoştinţa opiniei publice prin diverse căi oculte, vorbesc despre Xenu, liderul unei confederaţii galactice de acum vreo 70-80 de milioane de ani care a constatat că are o problemă cu suprapopularea. În consecinţă, şi-a luat navele şi a uşchit-o către Pământ unde ştia el că e loc viran. Odată ajuns aici, le-a dat drumul compatrioţilor (tetani) de pe nave şi i-a cazat în vulcani da' ăia n-au stat cuminţi şi au început să contamineze oamenii făcându-le rău.

Asta-i, în mare, povestea mai mult sau mai puţin oficială din spatele Scientologiei, o probă de science-fiction de o calitate mai mult decât îndoielnică. Ceea ce stă însă la baza cultului scientologic - o dovadă indubitabilă a doctrinei după care se ghidează liderii Bisericii Scientologice (apropo, ştiaţi că Tom Cruise este Hristosul scientologilor?) - sunt măreţele cuvinte rostite de Hubbard într-unul din rarele momente de luciditate:

"Este ridicol să scrii pentru un penny pe cuvânt. Dacă vrei cu adevărat să faci un milion de dolari, înfiinţează-ţi o religie."

(Episodul următor)

Adoris şi Kromia

2010-10-07T09:06:00.000+03:00

Ultimele semne ale zilei se stinseră de mult. Cornul lunii coborî tăcut în linia orizontului. Himera întunericului cufundă în beznă stâncile ţărmului şi întinderile nesfârşite de ape.

De la o vreme cerul se mai lumină şi roiuri nenumărate de stele începură să dea contur crestelor de valuri şi colinelor de pe ţărm. Când constelaţia Orion se înalţă de trei catarge deasupra liniei mării era semn că ceasul trecuse de miezul nopţii. Odihna plăcută şi dulce coborî asupra mării şi a ţărmului căci, la acel ceas de noapte, dormeau şi peştii, şi păsările, şi lucrătorii din porturi, şi sclavii şi stăpânii deopotrivă. Însuşi Zeus dormea un somn profund, legănat de cântecul soţiei sale, Hera...

Lângă ţărm, unde copacii stufoşi umbreau malurile line ale micuţului golf, întunericul deveni şi mai de nepătruns. În apropierea liniei malurilor, acolo unde apa mării se aduna în bulboane adânci, se auziră clipocind vâslele unei corăbii. Crengile prelungi ale sălciilor stăteau aplecate mult asupra mării, mai-mai să atingă bordul corăbiei pe puntea căreia pâlpâiau două lumini ca doi ochi de lup furişându-se prin beznă.

Deodată clipocitul vâslelor încetă. Numai silueta corăbiei se mai mişca, legănată încet de valuri. Pânzele erau prinse strâns, cu frânghii, de lemnul catargelor. Ciocul înalt de la prova, ca de pasăre, se mişca şi el, legănat în balansul apelor.

Plutea o corabie pustie pe ape? Nu, nu era o corabie pustie! Catul de jos, cel al vâslaşilor, aburea de suflarea fierbinte a voinicilor de la vâsle, care abia acum prinseseră prilej de odihnă. Pe punte se auzeau răsunând paşi nerăbdători. În plinătatea nopţii, în lumina slabă a cerului, pe corabie se desluşeau siluetele agitate ale unor oşteni care purtau suliţe şi coifuri. Când şi când se distingeau voci.

Una din siluetele de pe punte părea mai vioaie. În lumina cerului înstelat i se zărea armura de pe piept şi coiful sclipind în puterea nopţii. Se plimba nervoasă de la prova la pupa şi înapoi, aplecându-se uneori peste bord şi scrutând întunericul. Într-un târziu începu să dea semne vădite de nerăbdare. Două frânghii se desfăşurară peste bord şi în mreaja lor coborî o barcă zbătându-se uşor pe oglinda tăcută a apei. Apoi, silueta de pe punte se prinse de frânghii şi coborî în barcă.

Fragment din Adoris şi Kromia
de Viorel Darie

Mafoame

2010-10-06T09:45:00.010+03:00

Îl cunoaşteţi pe Mafoame? Nu? Mafoame C. Mafoame e totuşi un personaj destul de cunoscut şi nu se poate să nu-l fi întâlnit măcar odată în viaţă.

Mafoame e un tip complex, funcţionar la stat. Are un intelect aproape de medie şi un orgoliu de zece ori mai mare. Este întotdeauna bucuros să epateze cu gresia nou-nouţă şi cada cu hidromasaj din baia somptuoasei sale reşedinţe de trei camere de la etajul şapte al unui bloc din Ferentari.

Mafoame este omul care are rate la absolut toate băncile din România, doar trăieşte în capitalism şi nu se poate să nu aibă şi el o plasmă de doi metri în sufragerie, ultimul model de combină frigorifică în bucătărie şi o limuzină V6 în leasing parcată în spatele blocului.

Se trezeşte în fiecare dimineaţă în zori, pe la 9, şi la 10 e la servici. Răsfoieşte alene trei dosare şi scrie o sută douăzeci de mesaje cu înjurături pe bloguri până pe la 12:30 după care se plictiseşte de atâta muncă şi iese la o ţigară să comenteze cu amicii emisiunea lui Mihai Gâdea din seara precedentă.

La prânz, cu regularitate, Mafoame se întâlneşte cu casnica doamnă Mafoame în hol la Mariott şi intră amândoi, ţanţoşi, în restaurant pentru a lua masa. Doamna Mafoame nu poate găti, are o sensibilitate la buricele degetelor dobândită în tinereţe, pe vremea când era nevoită să se înjosească mulgând vaca în cătunul natal. Cât timp mănâncă amândoi vorbesc tare la iPhone-uri în timp ce se uită roată prin sală, să vadă dacă nu cumva îi recunoaşte cineva din cartier.

Seara, cât timp doamna este la fitness, Mafoame se întâlneşte în apropiere, la o terasă din Dorobanţi, cu câţiva colegi. În timp ce soarbe alene şi nonşalant din paharul cu Chivas, Mafoame înjură guvernul. Nenorociţii i-au tăiat salariul şi acum trebuie să facă un nou împrumut pentru a plăti liposucţia doamnei. Neapărat, la următorul miting al bugetarilor, iese şi el în stradă ce mama dracu'!

Şi ziceţi că nu-l ştiţi pe Mafoame? Uitaţi-vă cu atenţie în jur. Îl vedeţi pe tipul ăla care se căinează că nu-i ajung banii de la un salariu la altul? Ăla care-şi alimentează A6-le la benzinărie şi-l înjură pe Băsescu-Boc în timp ce se laudă că n-a muncit o secundă în viaţa lui că doar are serviciu "la stat". El e, Mafoame. L-aţi văzut? Bun! Acum, grăbiţi-vă să ajungeţi la cea de-a doua slujbă, să aveţi de unde plăti taxe şi impozite, doar nu vreţi să rămână Mafoame pe drumuri, nu? Sau mai rău, săracu', să ajungă coleg cu voi, la patron.

Şcoala de tonomate (V)

2010-10-05T09:30:00.010+03:00

Încă nu am apucat să vorbim despre ceea ce, pentru cei mai mulţi dintre noi, reprezintă cel mai important aspect al activităţii unui element media: responsabilitatea editorului pentru conţinutul livrat publicului. Pe scurt am putea spune că această responsabilitate este identică cu aceea pe care o are orice persoană în societate. Editorul şi-a autoasumat o poziţie din care poate influenţa masele atât în bine cât şi în rău şi el trebuie cântărit şi măsurat conform acestei poziţii. Prin capacitatea sa de control asupra publicului editorul este mai presus decât orice parlamentar, preot, medic sau profesor. Nu există o vreo altă instituţie în lumea asta care să aibă un nivel de influenţă mai ridicat şi mai constant ca cel al unui element media şi tocmai această însuşire creează falsa impresie că media este mai degrabă o întreprindere publică decât una privată.

Spunea cineva la un moment dat că presa există la graniţa dintre literatură şi logică. Dacă stăm să analizăm la rece conţinutul difuzat de un element media vom observa, într-adevăr, că acesta cu siguranţă nu este literatură dar şi că este mult prea aleator şi variabil pentru a se încadra în limitele stricte ale logicii. Pentru a putea aprofunda acest concept vom analiza pe rând cele trei componente de bază ale materialelor difuzate de un element media: ştiri, editoriale şi conţinut de interes general.

Capacitatea lumii moderne de colectare a informaţiilor proaspete a depăşit de mult graniţele umanului iar discriminarea editorială nu reuşeşte să ţină pasul cu progresul tehnologic. Suntem efectiv zdrobiţi de masa informaţiilor nedigerate, cel mai adesea colectate şi stocate fără a acorda importanţă valorii. Aproape toate resursele unui element media sunt concentrate în scopul culegerii brute, fără triaj, a informaţiilor iar această povară devine din ce în ce mai apăsătoare pentru editori şi îngrijorătoare pentru public.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Cazul Biafra (II)

2010-10-04T09:06:00.002+03:00

Nigeria în derută
Nigerienii s-au trezit dintr-o dată că principala resursă de talente, unul din porturi şi cea mai mare resursă de export le-au dispărut peste noapte figurând dintr-o dată printre resursele unei alte "naţiuni". Aveau o armată numeroasă dar nu aveau aviaţie şi mai dispuneau de câteva vase de coastă pentru protecţia ţărmurilor. Soldaţii erau prost echipaţi iar majoritatea ofiţerilor, fiind de naţionalitate Igbo, activau acum dincolo de Niger, antrenând cu osârdie noua armată biafrană pentru a rezista unei invazii aşa că singura lor tactică de război era atacarea inamicului cu un număr impresionant de trupe.

Guvernul Nigeriei avea în faţă doar două opţiuni. Fie se angajau într-un război de uzură pentru a recupera teritoriul şi posesiunile pierdute, fie recunoşteau independenţa Biafrei şi deveneau un vecin insignifiant al noii naţiuni. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, din păcate, au ales calea războiului. Incursiunile iniţiale în Biafra au fost respinse fără drept de apel iar sursele vremii indică pierderi masive de vieţi omeneşti în rândul armatei nigeriene, cifrele oscilând între 20.000 şi 75.000 de morţi.

De cealaltă parte biafranii ştiau că, de la gestul lui Ojukwu încolo, eşecul era inacceptabil. Acţiunile guvernul nigerian nu lăsau vreo urmă de îndoială că războiul urma să aibă ca ţintă principală populaţia civilă astfel încât Igbo să fie nimiciţi. Resursele aveau prea puţină importanţă, lupta avea conotaţii tribale nu economice. După respingerea atacurilor iniţiale trupele Biafrei au pătruns adânc în teritoriul nigerian ajungând la mai puţin de 25 de kilometri de capitală. În Lagos s-a instaurat haosul, cetăţenii ieşind pe străzi în mişcări de revoltă spontane şi dedându-se la jafuri în masă. Atât guvernul Marii Britanii cât şi administraţia Johnson de la Washington i-au transmis lui Gowon indicaţia de a rămâne pe loc împreună cu guvernul său şi să nu predea sub nici un motiv Lagosul biafranilor.

Preşedintele Ojukwu era convins că războiul avea să se încheie rapid. Bombardierele B-26 aflate la dispoziţia trupelor sale bombardau nestingherite, pe timpul zilei, poziţiile avansate ale nigerienilor iar rachetele ghidate cu rază scurtă de acţiune - rapid concepute de "trustul creierelor" biafran - făceu ravagii în rândul trupelor guvernamentale. Pentru guvernul Gowon devenise clar ca lumina zilei că avea nevoie de sprijin aerian pentru a supravieţui. Cererea adresată de ei în acest sens către comunitatea internaţională a fost rapid onorată de Uniunea Sovietică care a trimis cinci MIG-17 şi patru bombardiere IL-28, împreună cu consilierii şi tehnicienii aferenţi. Aparatele urmau să fie utilizate în luptă de piloţi egipteni şi englezi, până ce prima generaţie de piloţi nigerieni va absolvi cursurile de pregătire. Pe lângă piloţi şi tehnicieni Marea Britanie, extrem de grijulie cu soarta fostei sale colonii, a mai trimis în Nigeria şi armament uşor, uniforme, vehicule de transport etc.

Şi Biafra a beneficiat de ceva ajutor militar, concretizat sub forma armamentului şi tancurilor rămase din recentul încheiat Război de Şase Zile, dar sprijinul pentru tânărul stat a fost mai mult politic şi foarte timid exprimat, doar Coasta de Fildeş, Gabon, Tanzania, Rhodesia şi Africa de Sud recunoscându-i independenţa. Prin intermediul consulatul deschis la Lisabona biafranii au recrutat voluntari din multe ţări europene şi au depus diligenţe pentru cumpărarea de muniţii şi cereri de ajutor umanitar. Cererile repetate de ajutor adresate Statelor Unite s-au izbit de un zid al indiferenţei, administraţia Johnson considerând că Biafra nu intră în zona de interes a americanilor.

(Episodul trecut) | (Episodul următor)

Celălalt Saint-Louis

2010-10-01T09:00:00.006+03:00

Când auzim de St. Louis gândul ne poartă aproape automat pe cursul râului Missouri, în oraşul renumit pentru abundenţa de stele ale jazz-ului cum ar fi Miles Davis sau Josephine Baker. Însă dincolo de Atlantic, pe coasta de vest a Africii, se află un alt oraş, cu acelaşi nume, pe care cunoscătorii îl consideră "capitala jazz-ului" din Africa de Vest.

Saint-Louis, Senegal, primul stabiliment al coloniştilor francezi din Africa, fostă capitală a Africii de Vest franceze, păstrează încă vestigii ale farmecului şi parfumului perioadei coloniale. Zeci de mii de vizitatori se perindă anual prin oraş, în special în luna Mai, atunci când are loc Festivalul Internaţional de Jazz.

Deşi festivalul ca atare are o istorie relativ scurtă, prima ediţie având loc în 1992, tradiţia jazz-ului datează de prin anii '30, vreme în care radioul senegalez transmitea muzică de origine cubaneză. Putem spune că jazz-ul este o grefă de culoare aplicată peste o moştenire muzicală senegaleză transmisă din generaţie în generaţie, încă din timpuri imemoriale, prin intermediul grioţilor, un soi de barzi africani ce au abilitatea de a combina rimele cu un ritm muzical în scopul de a da savoare poveştilor ancestrale. Nu, rap-ul nu este o invenţie a Lumii Noi, rădăcinile sale sunt, ca şi cele ale afro-americanilor, în Africa iar printre grioţii a căror carieră a început cu ocazia unui festival de jazz în Saint-Louis se numără şi Ablaye Cissoko, senegalezul ce a vrăjit o lume întreagă cu kora.

Însă acest eveniment anual nu consemnează doar participarea unor artişti locali sau regionali. De-a lungul timpului pe scenele Festivalului Internaţional de Jazz de la Saint-Louis au urcat şi nume prestigioase ale jazz-ului, cum ar fi Randy Weston, Herbie Hancock şi Joe Zawinul.

Saint-Louis în perioada festivalului este locul unde istoria se întâlneşte cu contemporaneitatea, tam-tam-ul şi kora armonizează perfect cu pianul şi saxofonul, iar turistul are ocazia să intre în contact direct cu moştenirea culturală a vestului Africii.

Cu trei secole de tradiţie în spate oraşul senegalez, prin istorie, localizare geografică, arhitectură şi multe alte caracteristici este o punte între savană şi deşert, ocean şi fluviu, tradiţie şi modernitate, Islam şi Creştinism, Europa şi Africa.

Următorul Festival Internaţional de Jazz ce va fi găzduit în acest oraş cu identitate unică şi un stil de viaţă aparte este programat pentru sfârşitul lunii Mai 2011. Este o ocazie pentru oricine de a experimenta "Teranga", echivalentul Wolof pentru "ospitalitate".

Misterele Universului (II)

2010-09-30T09:00:00.002+03:00

Materia întunecată (II)
La sfârşitul episodului trecut am vorbit despre Zwicky şi descoperirea sa. Destul de ciudat, din 1934 când astrofizicianul a făcut publice descoperirile sale, şi până în 1970 nimeni nu le-a luat în seamă. Ignorarea acestor idei revoluţionare a fost o decizie extrem de proastă a comunităţii ştiinţifice deoarece a provocat pierderea a decenii întregi de potenţiale cercetări în domeniu. Deabia în zilele noastre materia întunecată a devenit obiect de studiu aplicat şi asta numai după ce anumiţi cercetători şi-au dat seama că descoperirile lui Zwicky explică câteva din propriile lor rezultate şi observaţii.

Prin 2006 cercetătorii britanici de la Universitatea Cambridge au făcut nişte descoperiri extrem de interesante. Conform calculelor lor particulele componente ale materiei negre se mişcă cu o viteză de 9 kilometri pe secundă, mult mai rapid decât se credea până atunci. Ei au putut chiar să determine şi temperatura normală a materiei negre: 10.000°C. Aceste descoperiri nu au dus totuşi la o concluzie comună în rândurile comunităţii ştiinţifice care rămâne divizată în ipoteze, plecând totuşi de la singurul aspect asupra căruia au căzut de acord: materia întunecată este, cel mai probabil, de origine nonbarionică.

Probabil că cea mai importantă barieră ce stă în calea descifrării misterelor materiei întunecate este incompleta noastră cunoaştere a gravitaţiei şi fenomenelor asociate acesteia. De-a lungul timpului s-au formulat multe teorii cu privire la natura materiei întunecate însă una dintre ele se remarcă în mod deosebit prin originalitate şi atractivitate.

Conform Teoriei M, care nu este altceva decât varianta actualizată a Teoriei Corzilor există, în afara celor 4 dimensiuni cunoscute, încă 8 dimensiuni astfel încât numărul lor total ajunge la 11. Într-un Univers membranatic, cum este cel postulat de Teoria M, capetele corzilor sunt ancorate de membrana spaţiului nostru astfel încât particulele nu se pot mişca decât în interiorul acestei membrane. Însă particulele ce transportă forţa gravitaţională, gravitonii, sunt corzi închise, ca nişte inele, deci pot "evada" din membrană, ceea ce explică de ce gravitaţia este mult mai slabă decât forţa electromagnetică. Acest comportament oferă şi o explicaţie interesantă pentru materia întunecată care ar fi în fapt gravitoni "evadaţi" dintr-o membrană învecinată (dimensiune paralelă în termenii literaturii SF) care pătrund în membrana spaţiului nostru.

Până acum nimic nu este sigur şi oricare dintre teoriile formulate are argumente pro sau contra dar, la viteza cu care evoluează cunoaşterea umană, bănuiesc că nu va mai trece mult timp până ce se va lămuri şi această chestiune. Moment în care, bineînţeles, ne vom apuca cu toţii să discutăm despre descoperirea epocală ce va să vie.

(Episodul trecut)

Cazul Biafra (I)

2010-09-29T09:00:00.002+03:00

5 Iulie 1967
Zorii fierbinţi şi ceţoşi puneau încetul cu încetul stăpânire pe desişul pădurii aflată la graniţa dintre proaspăta naţiune biafrană şi estul Nigeriei. Cu doar o lună în urmă efective ale armatei nigeriene, două regimente de artilerie şi două de infanterie fuseseră masate de-a lungul zonei de separaţie. Vremea tratativelor trecuse deja, opresiunea barbară suferită de populaţia de la est de fluviul Niger nu putea fi inclusă în tratate, nu mai rămăsese decât războiul. La scurt timp după miezul nopţii a început canonada.

Creată din necesitate Biafra a apărut ca răspuns la "reconstrucţia politică" a Nigeriei din cenuşa fostei colonii britanice. Cele trei grupuri etnice majoritare, Hausa, Fulani şi Igbo, nu au convieţuit niciodată în armonie - fiecare dintre acestea avea propriul teritoriu, propria cultură, propriile convingeri religioasă, chiar şi propria etică.

Hausa şi Fulani predominau numeric dar erau mai puţin instruiţi în timp ce Igbo, masaţi în special în estul Nigeriei, erau ceva mai educaţi şi aveau o cultură a muncii. Majoritatea intelectualilor şi a ofiţerilor nigeriani proveneau din rândurile populaţiei Igbo în timp ce clasa muncitoare şi soldaţii erau de origine Hausa sau Fulani.

Nici fostul guvern colonial nici guvernul nigerian de după 1960 - anul obţinerii independenţei - nu rezolvaseră această problemă şi, deşi accesul la educaţie era destul de facil, Hausa şi Fulani nu dăduseră buzna să-şi ridice nivelul intelectual.

În prima parte a anilor 1960, structura societăţii nigeriene, lipsită de "supapa de siguranţă" pe care o reprezentaseră trupele britanice, a început să se destrame. Etnicii Igbo care lucrau în nordul şi vestul Nigeriei au devenit ţinte ale asasinatelor în masă, bande întregi de Hausa şi Fulani lansând atacuri asupra minoritarilor Igbo, la început în teritoriile tradiţionale ale celor două etnii şi mai apoi în zona sud-estică, cunoscută şi sub denumirea populară de "Igboland".

Până în 1966 acese atacuri au reuşit să producă o reacţie în masă a populaţiei Igbo care a început să se "refugieze", plecând din toate zonele Nigeriei şi masându-se în sud-estul ţării. Lovitura de stat orchestrată de generalul Yakubu Gowon în 1966 avea să pună capăt democraţiei nigeriene şi să dea semnalul declanşării unui val de violenţe etnice împotriva Igbo, al căror paroxism avea să atingă graniţele genocidului.

În luna Mai a anului 1967 locotenent-colonelul Chukwuemeka Odumegwu-Ojukwu, sprijinit de alţi ofiţeri nigerieni dar şi de unii intelectuali şi politicieni, declară secesiunea zonei estice a Nigeriei, sub denumirea ancestrală "Biafra".

Tânărul stat Biafra avea câteva atuuri importante în drumul spre consolidarea independenţei. Ca naţiune avea un nivel ridicat al educaţiei, majoritatea intelectualităţii nigeriene şi a ofiţerilor armatei fiind de extracţie Igbo. Teritoriul era bogat în resurse naturale, avea deschidere la mare şi, cel mai important, dispunea de resurse proprii de petrol, cea mai mare parte a zăcămintelor şi rafinăriilor nigeriene fiind concentrate în această zonă.

(Episodul următor)

Şcoala de tonomate (IV)

2010-09-28T09:00:00.004+03:00

Pe cât de fals este conceptul că un element media este un soi de tribună deschisă de la care publicul poate spune orice i-ar trece prin cap, tot atât de falsă este şi ideea că un element media este un soi de organizaţie de binefacere.

Funcţia de bază a unui element media este cea de colectare şi de transmitere a ştirilor şi urmează să vorbim ceva mai încolo despre genul ştirilor ce se pretează a fi colectate şi publicate. O a doua funcţie a elementului media este elucidarea şi comentarea ştirilor precum şi stabilirea de relaţii între acestea. În sfârşit, cea de-a treia funcţie este furnizarea de conţinut de interes general.

Pentru editor nu există piatră de încercare mai mare decât recunoaşterea unei ştiri; de cele mai multe ori aceasta ţine de un soi de instinct, ceva asemănător celui de-al şaselea simţ. Pentru a discerne, din imensa grămadă de materiale şi subiecte colectată, nu doar un element care poate suscita interesul publicului dar şi care anume nuanţă ori aspect al acestuia va avea cel mai mare impact, să fii în stare să anticipezi seara sau în puterea nopţii care va fi subiectul despre care toată lumea va dori să afle şi să comenteze a doua zi, necesită un talent deosebit.

Publicul a fost şi va fi întotdeauna avid de informaţii "calde". Nimic nu este mai facil pentru un editor decât să preia şi să "croşeteze" pe marginea unui subiect ce se află deja pe piaţă şi este comentat de toată lumea; dar nu astfel se construieşte succesul. Sunt elemente media care difuzează orice fel de ştiri dar întotdeauna cu întârziere, nu reuşesc să prindă valul interesului de moment al publicului şi toacă la nesfârşit subiecte moarte şi îngropate. Atenţia publicului poate fi focalizată numai asupra câte unui punct de critic iar interesul acestuia pentru un subiect se disipează cu celeritate; succesul unui element media constă în abilitatea de a descoperi aceste puncte critice sau promptitudinea cu care tratează subiectul, cel mai adesea din unghiuri diametral opuse.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Thomas Cole (1801-1848)

2010-09-26T09:00:00.003+03:00

Thomas Cole s-a născut în 1801 în localitatea engleză Bolton şi a emigrat în 1818, împreună cu familia, în Statele Unite. În primii ani de după emigrare Cole a locuit, pentru scurte perioade de timp, în Philadelphia, Ohio şi Pittsburgh, câştigându-şi traiul ca portretist itinerant.

În 1825 Thomas Cole descoperă peisajele încântătoare din zona munţilor Catskill şi realizează o serie de micro peisaje pe care le expune în cadrul unei expoziţii organizate la New York. Cu ocazia acestei expoziţii artistul intră în atenţia unor figuri proeminente ale protipendadei metropolitane, printre care se numără Asher B. Durand care avea să-i devină prieten pe viaţă.

Între 1829 şi 1831 artistul călătoreşte prin Europa, mai întâi în Anglia pentru studii şi probleme de afaceri, mai apoi în Franţa şi Italia, de data aceasta în scop pur turistic. În Noiembrie 1832 Thomas Cole revine la New York şi organizează o expoziţie personală cu picturile executate în timpul periplului european, eveniment ce i-a consolidat reputaţia deja stabilită în rândul potentaţilor vremii.

Curând după aceea Cole se stabileşte în Cedar Grove unde continuă să lucreze cu intensitate, tematica picturilor sale oscilând între atât de îndrăgitele peisaje din zona Catskill şi adevărate serii de alegorii cum ar fi celebra "The Course of Empire".

În 1836 se căsătoreşte cu Maria Bartow, iar după acest eveniment locuinţa familiei Cole începe să fie din ce în ce mai frecventată de o multitudine de celebrităţi ale vieţii artei şi culturii ale acelor vremuri.

În 1841 Thomas Cole întreprinde un nou voiaj prin Europa, vizitând, pe rând, Anglia, Franţa, Italia şi Elveţia, fiind foarte bine primit şi onorat peste tot. La un an după întoarcerea din această călătorie familia Cole începe să aibă dificultăţi financiare, situaţie ce se va accentua odată cu trecerea timpului.

În data de 6 Februarie 1848, după prânz, artistul începe să se plângă de o stare de slăbiciune generală iar la miezul nopţii starea sa se agravează atât de mult încât familia este nevoită să cheme doctorul care constată o criză acută de pleurezie şi o congestie pulmonară severă. Thomas Cole pierde lupta cu boala în seara zilei de 11 Februarie 1848.

Reproduceri după câteva din lucrările lui Thomas Cole sunt disponibile în Galerie (G-123; G-124; G-125; G-126; G-127; G-128; G-129)

G-129

2010-09-26T08:59:00.003+03:00

Citeşte aici despre Thomas Cole

G-128

2010-09-26T08:58:00.002+03:00

Citeşte aici despre Thomas Cole

G-127

2010-09-26T08:57:00.003+03:00

Citeşte aici despre Thomas Cole

G-126

2010-09-26T08:56:00.002+03:00

Citeşte aici despre Thomas Cole

G-125

2010-09-26T08:55:00.003+03:00

Citeşte aici despre Thomas Cole

G-124

2010-09-26T08:54:00.003+03:00

Citeşte aici despre Thomas Cole

G-123

2010-09-26T08:53:00.008+03:00

Citeşte aici despre Thomas Cole

Misterele Universului (I)

2010-09-25T09:00:00.005+03:00

Materia întunecată (I)
E = mc². Este poate cea mai cunoscută ecuaţie şi cu siguranţă cu toţii ne aducem aminte de ea din vremea când eram la şcoală. Este la fel de genială ca cel care a imaginat-o numai că atunci când încercăm să o aplicăm spaţiului ne alegem cu o anomalie. Şi încă cu una de proporţii. Dacă o utilizăm pentru a determina cam câtă materie există în Univers constatăm că ne lipseşte cam 96% din total. Cu alte cuvinte, noi am descoperit doar 4% din materia Universului.

Nu vă uitaţi la mine că restul nu l-am luat eu!

Nişte cercetători cu iniţiativă, ca să nu fie prinşi pe picior greşit, au ieşit la rampă şi au zis că restul de 96% este reprezentat de două componente omniprezente dar invizibile, energia întunecată (73%) şi materia întunecată (23%). Problema cu materia întunecată este că existenţa ei este foarte greu de dovedit. Este invizibilă, intangibilă, lumina şi undele radio o străbat fără a fi în vreun fel afectate, cu alte cuvinte detectarea ei este extrem de dificilă.

Când un individ oarecare ia contact pentru prima oară cu teoriile referitoare la materia întunecată, va avea tendinţa să pufnească în râs la auzul veştii că nu există instrumente capabile să-i detecteze prezenţa. Nici măcar cercetătorii nu sunt 100% siguri că ea există. Însă materia întunecată este una din puţinele teorii existente ce încearcă să explice diferenţa între masa calculată şi cea observată în Univers. Iar singura metodă de detecţie a ei este studierea comportamentului corpurilor din imediata apropiere.

Unul din pionierii teoriei materiei întunecate a fost astrofizicianul de origine elveţiană (am putea spune europeană pentru că tatăl era elveţian, mama cehoaică şi s-a născut în Bulgaria) Fritz Zwicky. El a "detectat" materia întunecată în cursul anului 1933 în timp ce studia mişcarea galaxiilor din roiul de galaxii Coma Berenices. Încercând să afle masa acestora bazându-se mai întâi pe intensitatea strălucirii lor şi mai apoi pe teorema virialului, a avut o revelaţie. Rezultatul calculului efectuat cu cea de-a doua metodă era de 160 de ori mai mare decât cel obţinut cu prima metodă.

(Episodul următor)

Lacul Elementaita

2010-09-24T09:00:00.010+03:00

Zona lacului Elementaita, cunoscută cu ceva vreme în urmă sub numele de Kekoy Ranch, conservă aspectul colonial al începutului de secol XX, puternic reliefat de clădirea din cărămidă roşie cu terase umbroase, o curte interioară spaţioasă, pereţi acoperiţi de lambriuri şi o cameră de zi dotată cu bibliotecă şi un şemineu masiv.

Lacul, amplasat strategic în apropierea autostrăzii Nakuru-Nairobi, la 30 de kilometri de lacul Nakuru şi 120 de kilometri de capitala kenyană Nairobi, este o adevărată Mecca pentru ornitologii profesionişti sau amatori din întreaga lume. Apele sale constituie un adevărat sanctuar pentru mai bine de 350 de specii de păsări, unele dintre acestea aflate pe lista scurtă a animalelor pe cale de dispariţie. 200.000 de flamingi, 3.000 de pelicani - printre care şi Marele Pelican Alb, specie protejată ce cuibăreşte pe o insulă din apropiere de Soysambu Ranch - plus alte mii de păsări acvatice populează luciul de apă a cărei adâncime rareori depăşeşte 1 metru.

Serviciile pentru turişti sunt variate şi bine administrate, Sanctuarul Soysambu oferind vizitatorilor ocazia de a petrece momente de vis, fie pe malul apei, fie într-un survol cu balonul, în contact direct cu natura sălbatică, aproape neatinsă de mâna omului. Complexul rezidenţial Elementaita, oferă cazare în condiţii moderne, camere cu baie şi terasă, restaurant, bar, piscină, toate acestea în inima unei superbe grădini de flori iar personalul este esenţa ospitalităţii africane: amabil, prietenos chiar, săritor şi întotdeauna bucuros de oaspeţi.

Şcoala de tonomate (III)

2010-09-23T09:00:00.009+03:00

Pe de altă parte nici publicul nu este îndreptăţit să aibă pretenţia de a primi mai mult decât plăteşte, regulă de la care nu sunt exceptaţi nici măcar "abonaţii fideli". Ideea că un abonat sau orice alt beneficiar are dreptul să se amestece în politica editorială are la bază o viziune greşită asupra naturii unui element media. Tot un mit este şi obligaţia editorului de a publica opiniile şi "indicaţiile preţioase" ale publicului. O asemenea decizie de publicare este pur discreţionară, aparţine în exclusivitate editorului, în funcţie de propriul său interes, iar acesta nu este obliat să dea explicaţii în cazul unui refuz.

Asemenea abonaţilor şi beneficiarilor ocazionali nici sponsorii sau advertiserii nu beneficiază de drepturi speciale. Ei sunt îndreptăţiţi să folosească eventualele spaţii pentru care au plătit, conform convenţiei încheiate cu editorul, însă nu pot pretinde ca editorialele, articolele, reportajele etc. să devină o extensie a acestor spaţii. O asemenea abordare ar fi nu doar contraproductivă ci ar duce chiar la sucombarea elementului media, de îndată ce s-ar consolida în mentalul cititorilor opinia că întreg conţinutul editorial este subjugat advertiserilor. Poate cel mai relevant exemplu în acest sens este soarta revistelor de IT care abundau odinioară în piaţă iar astăzi se numără pe degetele de la o mână.

Din cele de mai sus reiese una din pietrele de moară atârnate de gâtul jurnalismului modern. Media trebuie să fie ieftină şi, dacă privim la costurile imense de producţie, în acest moment este cel mai ieftin produs oferit vreodată pe piaţă. Ziarele şi producţiile de televiziune costă mai mult decât preţul de vânzare iar abonamentele nu mai oferă de mult (dacă au făcut-o vreodată) posibilitatea de acoperire a costurilor. Singura sursă de profit este publicitatea iar publicitatea este strâns legată de tiraj sau audienţă. Şi aici apare un cerc vicios: dacă vrei să sporeşti tirajul sau să creşti audienţa ai nevoie de mai multă publicitate pentru acoperirea costurilor crescute, însă excesul de publicitate poate avea ca efect îndepărtarea sau reducerea numărului beneficiarilor.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)

Rivuluţia lu' Mafoame

2010-09-22T16:00:00.001+03:00

Revoluţia sărăciei.
Marşul foamei.

Sunt titlurile afişate de televiziunile infractorilor.
17.000 de oameni în Piaţa Victoriei (zic ei), maxim 8.000 (zic eu).
Hai să luăm de bună cifra lor. Doar 17.000 de săraci fomişti sunt în ţara asta? Păi stăm bine, chiar foarte bine.

Hai că s-au plictisit, au început să forţeze cordoanele de ordine. Pa!

O lume bizară (I)

2010-09-22T09:00:00.004+03:00

Explozia gazometrului din Pittsburgh
Luni 14 Noiembrie 1927, la ora 8 şi 43 de minute dimineaţa locuitorii oraşului american Pittsburgh au avut pentru câteva clipe senzaţia că sunt victimele unui cutremur devastator. Până la lăsarea serii lucrurile aveau să se lămurească însă: nu fusese un cutremur ci unda de şoc provocată de explozia unui gazometru - cel mai mare din lume la vremea aceea - situat în plin centrul zonei industriale a oraşului. Incidentul a provocat moartea a 28 de persoane şi rănirea a mai mult de 400 şi s-a soldat cu pagube materiale în valoare de 5 milioane (aproximativ 61 de milioane la valoarea actuală) de dolari.

Explozia s-a produs la aproximativ 1,5 kilometri vest de birourile Oficiului Meteorologic iar zgomotul deflagraţiei şi efectele undei de şoc au focalizat imediat atenţia personalului asupra sursei acestora. La început se putea vedea doar o coloană groasă de fum şi praf ridicându-se dintre ruine dar imediat după aceea au apărut primele flăcări urmate de o imensă minge de foc, de aproximativ 30 de metri în diametru. Sfera de foc a urmat o traiectorie ascendentă, micşorându-se pe măsură ce câştiga altitudine pentru a se disipa în cele din urmă la o înălţime de aproximativ 300 de metri.

Aproape toate clădirile din imediata vecinătate a exploziei au fost rase de pe faţa pământului iar cele aflate pe o rază de aproximativ 800 de metri de la epicentru au suferit avarii semnificative, foarte mulţi dintre cei aflaţi în interiorul acestora acestora fiind răniţi. Toate geamurile clădirilor aflate la o distanţă de aproximativ 1,5 kilometri în toate direcţiile s-au spart dar s-au raportat şi numeroase cazuri în care, pe o rază de 10 kilometri, clădirile au suferit pagube minore, geamuri sparte, tencuială căzută etc. Sunetul deflagraţiei a putut fi auzit pe o rază de 25-30 de kilometri.

Barometrul Oficiului Meteorologic a inregistrat o oscilaţie pozitivă de 0,9 mm în momentul exploziei dar a revenit imediat indicând nivelul normal al presiunii. Cu trei etaje mai jos de sediul Oficiului Meteorologic minibarometrul din birourile firmei Taylor Instrument Co. a înregistrat o creştere de 1,3 mm peste nivelul normal şi, imediat după aceea, o scădere de 0,4 mm sub nivelul normal al presiunii.

Toate aceste pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale au avut o singură cauză: decizia bizară a unui membru al echipei de intervenţii chemată să repare o scurgere de gaze din gazometru. Acesta, din motive rămase necunoscute, a hotărât să caute fisura din peretele gazometrului cu ajutorul flăcării unei lămpi de sudură. Din cele descrise mai sus reiese că a găsit-o.

Cenzură la Jurnalul

2010-09-21T15:28:00.000+03:00

De ce oare am fost surprins astăzi să constat că la editorialele de pe jurnalul.ro (Vezi Lucian Avramescu şi Victor Ciutacu) nu mai există comentarii negative?
Trebuia să vină şi asta, mai devreme sau mai târziu. În fond ce să te aştepţi de la o fiţuică jegoasă patronată de o scârbă de securist şi condusă de un nenorocit de propagandist PCR.

Şcoala de tonomate (II)

2010-09-21T09:00:00.017+03:00

Deşi nivelul de performanţă al unui element media nu este dat întotdeauna de rata profitabilităţii, aşa cum un nivel ridicat al dividendelor nu însemnă neapărat şi calitate (sunt foarte multe ziare, televiziuni, posturi de radio etc. ce fac bani din exploatarea ignoranţei, habotniciei şi visceralităţii), am putea spune că, de regulă, cel mai bun astfel de element este şi cel cu cel mai mare succes pecuniar iar motivul acestei asocieri între posibilităţi financiare şi calitate este destul de evident. Un element media fără resurse financiare nu-şi poate servi audienţa cu promptitudine, nu poate transmite cele mai "calde" ştiri şi evenimente, nu poate genera şi modera discuţii pe marginea acestor ştiri şi evenimente, mai grav, riscă să-şi piardă independenţa.

Orice element media care nu se poate susţine singur - fie că are orientare politică şi recurge la "stimulente" provenite de la partide sau patronat, fie că are orientare literară şi este "sponsorizat" de edituri etc. - este sortit să dispară, mai devreme sau mai târziu. Există şi ziare, televiziuni, posturi de radio, reviste etc. care supravieţuiesc prin senzaţionalism, şarlatanie, deformarea şi "ajustarea" realităţilor, părtinire în favoarea ambiţiilor personale sau politice ale unora, însă un astfel de element este cu adevărat puternic şi influent numai atunci când, pe baza independenţei financiare, se poate apăra de asemenea influenţe. Este evident faptul că un editor cu pălăria în mână primeşte acelaşi tratament ca orice alt cerşetor.

Recunoaşterea faptului că un element media este o afacere pur privată şi lucrativă ajută la definirea relaţiei dintre editor şi public. Publicul, clientela, reprezintă pentru editor exact acelaşi lucru ca şi pentru orice fabricant sau negustor. Dacă "marfa" pe care o pune editorul pe tarabă nu este pe placul publicului el nu are dreptul să se plângă că lumea nu cumpără.

(Episodul trecut) | (Episodul următor)

Caspar David Friedrich (1774–1840)

2010-09-19T09:00:00.006+03:00

Caspar David Friedrich s-a născut pe 5 Septembrie 1774 în localitatea germană Greifswald, Pomerania. Primul său profesor de desen a fost Johann Gottfried Quistorp, un bun prieten al poetului romantic Ludwig Theobul Kosegarten care a locuit pe insula Rügen şi a fost fascinat, ca şi Quistorp, de megaliţi.

Începând cu anul 1794 tânărul artist urmează cursurile Academiei Regale de Artă din Copenhaga unde acumulează cunoştinţe solide asupra perspectivei şi compoziţiei. În 1798 Friedrich se mută la Dresda pentru a continua studiile la Academia de Artă din acest oraş. Această mutare coincide şi cu momentul în care artistul începe să utilizeze culori, mai întâi acuarele şi ceva mai târziu uleiuri, lucrând foarte mult pentru a se specaliza, în special prin intermediul copiilor după capodoperele unora dintre marii maeştrii olandezi.

În 1805 expune câteva lucrări în cadrul unui eveniment organizat de Goethe. Marele poet este încântat de perfecţiunea artei lui Friedrich şi îl ia sub aripa sa ocrotitoare, facilitându-i accesul în lumea bună a artei. Beneficiind din plin de acest sprijin oferit de ilustrul său protector, artistul îşi croieşte rapid o faimă proprie astfel încât în 1810 devine membru al Academiei din Berlin iar în 1816 al celei din Dresda.

În perioada ce a urmat recunoaşterii sale academice Friedrich a reuşit să devină cel mai proeminent pictor al romantismului german. Mare parte a succesului operelor sale se datorează ataşamentului faţă de tradiţiile germane şi patriotismului cu care a sprijinit mişcarea de restauraţie ce a urmat războaielor napoleoniene, o altă componentă a gândirii specifice romantismului german. Megaliţii reprezentaţi în operele artistului nu sunt cei din Pomerania ci aceia ai unei patrii germane unite, ceea ce le conferă o semnificaţie politică. Peisagistica lui Friedrich este alcătuită din "peisaje naţionale", expresii ale noţiunii de "libertate naţională", adevărate metafore pentru aspiraţiile artistului în materie de stabilire a unui nou curs al politicii şi istoriei Germaniei.

Bătrânii stejari din operele sale sunt adânc înfipţi în solul patriei şi înfruntă eroic forţele adverse. Monumentele preistorice presărate în peisaje sunt simboluri atât ale naţionalismului cât şi ale trecutului păgân şi eroic, în evident contrast cu creştinismul şi politica germană din acele vremuri.

Căsătorit târziu, în 1818, cu o femeie mult mai tânără, Friedrich traversează o perioadă extrem de prolifică, dar presărată cu dezamăgiri cauzate de scăderea interesului publicului pentru lucrările sale, ce va dura până la accidentul cerebral din 1835.

După 1835 Friedrich nu mai pictează aproape deloc şi dispare încet, încet din prim-planul vieţii artistice. Moare pe 7 Mai 1840 într-un anonimat aproape deplin iar opera sa va rămâne într-un nemeritat con de umbră până la începutul secolului XX.

Reproduceri după câteva din lucrările lui Caspar David Friedrich sunt disponibile în Galerie (G-116; G-117; G-118; G-119; G-120; G-121; G-122)

G-122

2010-09-19T08:59:00.005+03:00

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

G-121

2010-09-19T08:58:00.009+03:00

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

G-120

2010-09-19T08:57:00.005+03:00

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

G-119

2010-09-19T08:56:00.005+03:00

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

G-118

2010-09-19T08:55:00.004+03:00

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

G-117

2010-09-19T08:54:00.003+03:00

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

G-116

2010-09-19T08:53:00.005+03:00

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

Conspiraţii: Luciferienii (VI)

2010-09-18T09:00:00.004+03:00

Războaiele mondiale
Primul Război Mondial, conform planurilor lui Pike, urma să distrugă ţarismul rusesc - aşa cum juraseră bancherii internaţionali după eşecul Congresului de la Viena - şi să transforme Rusia în bastionul comunismului şi ateismului. Disensiunile dintre Anglia şi Germania, atent create, întreţinute şi amplificate de agenţii Iluminaţilor aveau să fie utilizate ca element favorizant pentru declanşarea acestui război. După încheierea războiului, conform planificării, urma o perioadă în care comunismul avea să fie instaurat şi întărit până la nivelul la care devenea capabil să distrugă alte forme de guvernare.

Al Doilea Război Mondial, dacă s-ar fi dovedit necesar, avea să fie stârnit pe baza animozităţii dintre fascism şi sionism. În cursul acestui război şi după încheierea sa avea să se producă extinderea comunismului la nivel internaţional până va atinge un nivel de dezvoltare care să-i permită să menţină o stare de teroare pe întreaga planetă. Odată atins acest nivel el urma să fie îngrădit şi conservat în perspectiva cataclismului social final.

Declanşatorul pentru Al Treilea Război Mondial va fi situaţia conflictuală şi animozitatea stârnită de Iluminaţi între sionişti şi lumea musulmană. Acest război va fi astfel orchestrat încât să provoace nu doar distrugerea definitivă a lumii islamice şi a israeliţilor ci şi declanşarea unei serii de conflicte între naţiunile rămase până când acestea vor atinge o stare de epuizare completă, pe plan fizic, psihic, spiritual şi economic. Odată ce lumea va atinge acest stadiu problema guvernului mondial va fi pusă din nou pe tapet, de data aceasta cu 100% şanse de reuşită.

Guvernul mondial
Faza finală a operaţiunii conspiraţioniştilor va consta în aducerea în prim-plan a membrilor guvernului mondial, un dictator luminat - preşedintele Naţiunilor Unite, membrii Consiliului Relaţiilor Externe (falanga americană a Iluminaţilor), câţiva miliardari, liderii comunişti şi câţiva savanţi devotaţi conspiraţiei. Restul lumii va fi integrat într-un conglomerat cosmopolit, sclavii organizaţiei.

În Statele Unite, imediat după încheierea Primului Război Mondial, Iluminaţii au înfiinţat o filială pe care au denumit-o Council on Foreign Relations (Consiliul Relaţiilor Externe), mai cunoscut sub acronimul CFR. În fapt CFR se identifică asăzi cu Iluminaţii întrucât organizaţia şi-a mutat baza de operaţiuni pe teritoriul american. Conducerea organizaţiei, în marea majoritate, este asigurată de descendenţi ai primilor Iluminaţi chiar dacă aceştia nu mai poartă acelaşi nume - consecinţă directă a secolelor de activitate conspirativă. Instituţii similare funcţionează în Anglia (British Institute of International Affairs) dar şi în Germania, Franţa şi alte ţări. Toate aceste organizaţii, inclusiv CFR, înfiinţează permanent subsidiare sau organizaţii de sine stătătoare ce infiltrează fiecare aspect al afacerilor interne ale naţiunilor. Este calea prin care Iluminaţii se plasează în poziţiile cheie înainte de atacul final.

Concluzii
Acum că ştim toate acestea poate ne va fi mai uşor să înţelegem de ce lumea noastră, care de la al doilea război mondial încoace a mers din ce în ce mai bine, a început, cam de acum zece ani, să se prăbuşească inexplicabil precum un castel de cărţi de joc, fiind din ce în ce mai aproape de angrenarea într-un nou conflict de proporţii care va fi, cu siguranţă, ultimul.

(Primul episod) ||| (Episodul trecut)

Şcoala de tonomate (I)

2010-09-17T09:00:00.007+03:00

Media este o întreprindere privată prin excelenţă. Scopul său este de a produce plusvaloare pentru proprietar. Oricare ar fi motivul ce stă la baza deciziei de a înfiinţa un element media (ziar, post de televiziune, revistă etc.), premisa este profitul, indiferent de orientarea politică, religioasă, ştiinţifică sau literară planificată. Sunt foarte puţine exemple de elemente media ce sunt destinate promovării unor idei sau cauze, indiferent dacă realizează sau nu profit, iar acestea vin mai degrabă să întărească regula decât să o infirme. În mod normal cauza, secta, partidul, afacerea, ideile beneficiază de propriul element media numai atunci când cineva consideră că se pot obţine avantaje materiale de pe urma unei asemenea demers.

Această motivaţie este perfect normală şi se încadrează pe acelaşi nivel de moralitate cu motivaţiile ce-i determină pe alţii să se dedice unor alte profesii sau ocupaţii. Până şi în organizaţiile cu caracter filantropic apare un element care determină bunul mers al operaţiunii, reprezentat de salariile plătite angajaţilor. Acest stimulent este atât de puternic încât, uneori, activitatea va continua chiar dacă obiectivul iniţial a fost atins sau a ieşit din aria de interes.

Trebuie precizat de la bun început că un patron media care nu este stimulat de un ideal şi nu are intenţia de a crea o bază de profitabilitate pentru angajaţi, care intenţionează să utilizeze elementul media fără scrupule, doar pentru a face bani, se regăseşte pe aceeaşi treaptă a josniciei cu un medic sau avocat fără chemare pentru profesiune, care nu face altceva decât să se îmbogăţească pe baza credulităţii altora sau prin sprijinirea celor ce doresc eludarea legilor.

(Episodul următor)

Eliberat

2010-09-16T15:57:00.000+03:00

Sorin Ovidiu Vîntu e liber ca pasărea cerului.
Şi ce, se îndoia cineva că ăsta va fi deznodământul în patria judecătorilor putrezi până în măduva oaselor?
Madam jude Costiniu s-a pronunţat încă de ieri, nu-i aşa?

Amboseli, căminul zeilor

2010-09-16T09:00:00.002+03:00

Parcul Naţional Amboseli este un teritoriu de 390 km², poziţionat la 260 km depărtare de capitala kenyană Nairobi, în apropierea graniţei cu Tanzania, în inima teritoriului celebrilor Maasai.

Declarat de UNESCO Rezervaţie a Biosferei în 1991, parcul oferă oportunitatea unui safari african ideal pentru familiile cu copii. Traficul turistic este redus, natura înconjurătoare îţi taie răsuflarea, accesul dinspre Nairobi este facil iar membrii tribului Maasai sunt prietenoşi şi dornici să-şi împărtăşească experienţa de viaţă şi moştenirea culturală.

Muntele Kilimandjaro, ale cărui piscuri înzăpezite se înalţă maiestuos până la 5.895 de metri, oferă un fundal spectaculos pentru fauna specific africană ce poate fi admirată la tot pasul: elefanţi, lei, leoparzi, rinoceri, bivoli, gheparzi, o întreagă colecţie de animale de savană răsfirată de-a lungul şi de-a latul imensei savane.

Unul din cele mai bune locuri în care elefanţii africani pot fi observaţi şi studiaţi în mediul lor natural este zona cabanei Ol Tukai, un adevărat hotel în inima sălbăticiei. Copiii în special au ocazia să beneficieze de excursiile per-pedes, în compania ghizilor şi naturaliştilor Maasai, adevărate mini-aventuri în care jocurile se îmbină cu iniţierea în tehnicile de vânătoare ale băştinaşilor precum şi cu activităţi cu caracter educativ.

Adulţii au la dispoziţie un întreg arsenal de relaxare care include incursiuni motorizate în inima teritoriului, spectacole cu dansuri tradiţionale Maasai sau, de ce nu, dulcea leneveală sub soarele african, în apropierea piscinei şi a barului aferent.

Rugăminte

2010-09-15T09:00:00.001+03:00

Stimaţi oameni buni angajaţi la stat (degeaba). Vă implor, lăsaţi certurile şi veleităţile şi intraţi în grevă. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.

Până la sfârşitul anului incompetentul Boc mai are de disponibilizat 74.000 de bugetari. Arătaţi-i că are de unde.

Bugetari, fiţi patrioţi! ~~Daţi un leu pentru Ateneu!~~ Sprijiniţi echilibrarea bugetului!

Mai ager ca Jonel

2010-09-13T20:02:00.002+03:00

Victor Ponta a cedat din cauza stresului şi s-a tâmpit mult mai rapid ca Geoană.

Mă bazez că, după ce o să-l omorâm pe Băsescu, o să vină toată lumea alături de noi şi de fapt toţi o să ne spună cum au luptat împotriva lui Băsescu.

Nu cred că domnul Vîntu ar trebui eliberat, cred că domnul Băsescu ar trebui să stea în aceeaşi celulă cu domnul Vîntu.

Dobitocul ăsta vrea să conducă ţara? Cum dracu' se găsesc toţi cretineii să aibă ambiţii de mărire fraţilor? Chiar nu mai e nimeni normal la cap?

Eu sunt gata să înţeleg tot bla-bla-ul cu declaraţiile politice şi impunitatea aferentă, consider însă că ar trebui să existe nişte limite de bun simţ, iar în cazul în care acestea sunt încălcate (instigarea la asasinat de exemplu), autorităţile competente ar trebui să se autosesizeze. Nenea Parchetu' sună un clopoţel pe undeva, cumva?

Interbelici în alb-negru

2010-09-13T14:54:00.000+03:00

[...]"Ameţeala" provocată de caruselul, irezistibil şi obositor, care este lumea teatrului, cea de pe scândură şi cea din culise, "cabotinajul" înnăscut sau dobândit al celor care-i dau târcoale sau se bucură de toate favorurile ingratei arte ce se naşte şi moare la fiecare spectacol spectacol creează, fireşte, filosofii personalizate despre artă, amor, viaţă, moarte şi soartă, modelând artişti de toate felurile şi conturând personalităţi care nu prea seamănă între ele. Lipsa de uniformitate, altfel spus unicitatea, este prima trăsătură a tabloului de grup al oamenilor de teatru din interbelic, în care nimeni nu prea seamănă cu nimeni de alături. Piesele unui Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Lucian Blaga, George Ciprian sau Tudor Muşatescu nu seamănă nici ele, prin mai nimic. Elvira Popescu n-are nimic în comun cu Marietta Sadova, să spunem, şi acelaşi lucru se poate spune despre Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, de pildă (fireşte, dacă nu luăm în considerare fondul comun de idei şi mentalităţi adus de spiritului timpului şi ambigua relaţie cu Leni Caler, în sfera intimă). Primul dintre ei, scriitor care a făcut atât de mult pentru literatura română, este un artist orgolios, măcinat nu de îndoieli, ci de prea multe certitudini. Marţi, 7 decembrie, 1939, Mihail Sebastian scrie în Jurnal: "Camil îmi spunea azi-dimineaţă, pe Calea Victoriei: «Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii ăştia sunt imbecili: nici nu pot măsura şansa lor imensă de a lucra cu mine.» Îl ascult dezarmat. Tot ce pot face e să surâd – un surâs puţin mirat, dar care nu protestează."

Autorul importantului eseu "Modalitatea estetică a teatrului" inaugurase la Naţional, tot în 1939, o şcoală de regie experimentală. La Naţional, la Teatrul Mic, la Teatrul Regina Maria, la Teatrul Fantasio, la Naţional, la Teatrul Cărăbuş, spectatorii merg cu plăcere să vadă câte-n lună şi-n stele: comedii, tragedii, noile drame de idei sau comedii lirice, specia brevetată de dramaturgul care a scris "Ultima oră", "Steaua fără nume" şi "Jocul de-a vacanţa". Tânărul George Vraca, din ce în ce mai iubit de public şi de colegele de scenă, îl joacă pe Ştefan Valeriu din piesa din urmă. Dramaturgul este, bineînţeles, nemulţumit. La Naţional, Vraca joacă, la trei vârste diferite, trei roluri, în "Din jale se-ntrupează Electra", de Eugene O’Neill, mare succes în ’41-’44, anii în care are loc "Bătălia celor trei Hamleţi", cum se numeşte în epocă o experienţă artistică unică: George Vraca, George Calboreanu şi Valentin Valentineanu joacă succesiv rolul titular din "Hamlet".[...]
Dana Ionescu

Acest articol poate fi citit integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Anders Zorn (1860-1920)

2010-09-12T09:00:00.002+03:00

Anders Leonard Zorn s-a născut la 18 Februarie 1860, în parohia Mora din Suedia, fiind rodul unei relaţii efemere dintre fiica unor fermieri locali şi un berar german, angajat al fabricii de bere din Uppsala şi până la vârsta de 12 ani, când a fost trimis la o şcoală din Enköping, a fost crescut la ferma bunicilor săi.

Plănuind să devină sculptor, la vârsta de 15 ani se înscrie la Academia Regală de Artă din Stockholm dar foarte curând îşi schimbă planurile şi înclină către pictură, începând să exerseze tehnica acuarelei, o opţiune oarecum neobişnuită în acea perioadă, care avea să devină principala sa metodă de exprimare artistică până prin 1887.

Primul pas spre recunoaşterea în lumea artistică este făcut în 1880 când Zorn expune, cu ocazia unei expoziţii studenţeşti, o acuarelă foarte apreciată de public pentru calitatea execuţiei. Aceste aprecieri sunt foarte curând urmate de mai multe comenzi pentru portretele unor membri de familie, în special copii, ai potentaţilor vremii. Una din aceste lucrări îi oferă tânărului artist şansa de a o cunoaşte, în 1881, pe cea care avea să-i devină soţie, Emma Lamm, fiica unor evrei bogaţi din Stockholm, mari iubitori ai artelor.

În August 1881, Zorn pleacă în străinătate pentru a-şi continua studiile şi pentru a câştiga banii necesari întemeierii unei familii. În cei patru ani petrecuţi mai ales în Anglia şi Spania stilul său se maturizează şi artistul devine expert în reprezentarea întinderilor de apă, acordând o mare atenţie reflexiilor şi unduirilor specifice.

Revenit în Suedia în 1885 Zorn se căsătoreşte în cele din urmă cu Emma, în toamna aceluiaşi an. Tânăra familie va petrece următorii unsprezece ani mai mult în străinătate, mai întâi la Londra şi apoi la Paris, fără a uita însă să viziteze Suedia în fiecare vară.

În iarna dintre 1887 şi 1888 cariera lui Zorn cunoaşte un punct de cotitură, artistul începând să lucreze în ulei. În primăvara lui 1888 familia Zorn se stabileşte la Paris iar lucrarea expusă de Anders la Salon în acelaşi an are un succes fulminant, fiind achiziţionată de statul francez pentru includerea în patrimoniu. Perioada pariziană a lui Zorn, ce se va întinde pe parcursul a nu mai puţin de opt ani, se va dovedi şi cea mai prolifică din cariera artistului, faima dobândită aducându-i Legiunea de Onoare şi o comandă pentru un autoportret destinat Galeriei Uffizi din Florenţa.

În 1893 Zorn traversează oceanul fiind numit superintendent al galeriei de artă suedeză participantă la World's Columbian Exposition din Chicago. Artistul a rezonat imediat la stilul de viaţă american şi a rămas în Statele Unite aproape un an. După această primă escapadă pe pământ american, Andreas Zorn va mai vizita Statele Unite de încă şase ori de-a lungul vieţii, unele din aceste călătorii fiind de plăcere iar altele în scop lucrativ, urmare a comenzilor pentru portretele unor preşedinţi (Grover Cleveland, William Taft, Theodore Roosevelt).

După 1896, când familia Zorn s-a stabilit definitiv în Suedia, artistul continuă să lucreze în ritm susţinut fără a-şi neglija însă obligaţiile sociale. Împreună cu Emma, Anders se implică activ în acţiuni destinate creşterii bunăstării localnicilor din Mora, înfiinţând şi patronând o bibliotecă, un cămin de copii, o societate literară, o organizaţie meşteşugărească şi un liceu.

După 1915 starea de sănătate a artistului se deteriorează din ce în ce mai accentuat, culminând cu decesul acestuia la 22 August 1920. Funeraliile lui Anders Zorn au fost oficiate de arhiepiscopul Nathan Söderblom iar la ceremonie au asistat numeroase personalităţi ale lumii artistice şi culturale dar şi reprezentanţi ai familiei regale.

Reproduceri după câteva din lucrările lui Anders Zorn sunt disponibile în Galerie (G-109; G-110; G-111; G-112; G-113; G-114; G-115)

G-115

2010-09-12T08:59:00.002+03:00

Citeşte aici despre Anders Zorn

G-114

2010-09-12T08:58:00.002+03:00

Citeşte aici despre Anders Zorn

G-113

2010-09-12T08:57:00.001+03:00

Citeşte aici despre Anders Zorn

G-112

2010-09-12T08:56:00.002+03:00

Citeşte aici despre Anders Zorn