Extensii ale firii umane

Mai multe scenarii ale oamenilor de ştiinţă merg spre concluzia că omul trebuie să se reinventeze, să născocească o artă şi o cultură proprii timpului pe care îl trăim, scopul, afrimă ei, fiind acela "de a ne ajuta în lupta împotriva realităţii, percepută ca limită." José Ortega y Gasset avertiza că o "lume prea plină de posibilităţi produce malformaţii". Una dintre "malformaţiile" care ar putea degenera într-o maladie universală este şi racordarea omului modern la extensii tehnice sofisticate pentru firea umană, multe dintre ele în contradicţie cu traiectoria sa naturală. Nu este o fărădelege în a ne ajuta existenţa cu realizările ştiinţelor moderne, dar nu trebuie lăsate să ne înfeudeze, ci să căutăm totodată şi calea pe care un Angelus Silesius a căutat-o spre spiritualitate. Tocmai ca să fie uşor de stăpînit, omului i se ataşează periodic diverse extensii cu grad înalt de inovaţie şi de tehnicitate, al căror limbaj depăşeşte pe cel al firii naturale. Ştim bine, existenţa bazată pe principiul stăpînirii prin control îi transformă în acelaşi timp pe stăpîni şi pe stăpîniţi în victime ale unei dependenţe vicioase, ostilitatea, supremaţia şi nevoia devenind inseparabile. Chiar dacă vorbim de superioritate sau de inferioritate, în sînul acestei ecuaţii va fi mereu un lanţ trofic vicios, iar ostilitatea refulată în slujba nevoilor de tot felul, va întreţine stăpînirea şi supunerea omului de către potentaţii vremii.

Un alt fenomen care exploatează dintr-un unghi complet grav problemele omului contemporan este folosirea mesajului-şoc ca strategie promoţională a societăţii de consum. Mă gîndesc la Joyce, de pildă, un experimentalist repudiat la vremea lui, care, folosind un gen de mesaj-şoc, descria în literatura sa fapte scabroase, demne de toată sila doamnelor din înalta societate. La fel s-au petrecut lucrurile cu cîţiva reprezentanţi ai teatrului absurd, cum ar fi Beckett, Adamov şi Arrabal, ultimul de o violenţă artistică fără precedent, tăia gîşte, în direct, pe scenă, în faţa spectatorilor. Fie că vorbim despre televiziune, presă scrisă sau vorbită, despre teatru, film, literatură, muzică, arte plastice, dans, mesajul-şoc este actorul ispititor, acceptat treptat în arhitectura interioară a omului, pentru că îi oferă beatitudinea călduţă a iluziilor, dar de fapt este vorba despre o extensie nefastă care îi devorează conştiinţa, precum în mitologia greacă timpul (Chronos) îşi devora copiii. Este bine cunoscut faptul că ni se dictează din multe unghiuri şi cu aproape toate mijloacele, să nu mai vedem în Creatorul Suprem forţa care acţionează prin iubire şi ascultare, ci un stăpîn de temut. Angrenarea noastră zilnică în multitudinea de microclimate virtuale ne rătăceşte spiritul, ne depărtează de drumul drept şi uităm cine sîntem.

Reduşi treptat la o masă de consumatori supuşi, vorbim la telefon pe două reţele deodată, concomitent servim prînzul frugal, verificăm corespondenţa electronică sau căutăm în acelaşi timp alte idei de lucru, părtaşi, independent de voinţa noastră, la o întreagă conspiraţie de sufocare a personalităţii noastre. Refugiul în acest model de lucru terapeutic nu-i decît o alternativă la realitatea care ne închide uşa în nas, este o extensie a existenţei amplificată negativist, o contrazicere a firii umane, care mai tîrziu va distruge total libertatea firii noastre. Să nu trăim cufundaţi într-o lume a iluziilor, să ne concentrăm asupra realităţii evidente, sub semnul marilor problematizări de tip social şi ontologic. Evoluţia noastră nu constă numai în acumularea, prelucrarea şi acceptarea informaţiilor, ci şi într-o trezire şi creştere spirituală. Singurul refugiu de folos este în raţiune, în adevăr şi în "credinţa care ne eliberează."

Societatea modernă l-a acaparat aproape complet pe om şi l-a făcut prea încrezător în forţele proprii, pentru a se mai raporta la un Dumnezeu al Bibliei, "un Dumnezeu simplu şi perimat", cum Îl numesc, neştiutori, unii atei contemporani. De-a lungul a două milenii credinţa simplă ne-a ţinut aproape de Creatorul Suprem de care sîntem legaţi prin ontogeneză şi prin iubire. Înregistrarea unui astfel de deficit sufletesc duce la permanentizare şi nu se salvează prin împrumuturi rambursabile, de aceea, învăţătura lui Hristos este acum mai necesară ca oricînd. În luptă cu globalizarea agresivă, dezumflată literalmente, creştinismul se apără cu propriile braţe, strategia sa fiind o "ofensivă a porţilor deschise tuturor", prin reconcilierea inteligentă cu societăţile moderne, nu prin compromisuri, ci prin apropierea omului de Biserică. În haosul şi în violenţa prezentului, numai Dumnezeu poate netezi calea, poate exorciza spaima de dezastrele mondiale, pentru că El reprezintă drumul spre înţelegerea crizei morale în care este împinsă fiinţa umană.

Fragment din "Omenirea în paragină savantă"
de Maria Diana Popescu

Publicat de: Mihai (C.T.)
Data: 8 ianuarie 2010 (17:00)
Arhivat în: Cultură, Existenţialism