Una dintre lacunele culturii noastre este, de multă vreme, absenţa traducerilor textelor fundamentale despre teatru. Cum apetenţa pentru teorie nu caracterizează câmpul cultural din România, teatrul, atât de frecventat şi azi, la vremuri când vânzarea de carte se prăbuşeşte răsunător, şi cinematografele, chiar şi cele de mall, sunt de multe ori goale, scrierile esenţiale din istoria teatrului, cele ce au trasat drumul artei Thaliei, au rămas o restanţă. Unele au circulat în traduceri ascunse prin antologii studenţeşti, altele au apărut în publicaţii de ţinută, cum ar fi "Secolul XX", altele există în ediţii vechi, care n-au mai fost reeditate de decenii, deşi s-ar impune. Iar altele pur şi simplu nu există în versiune românească sau sunt de negăsit în biblioteci şi librării.

Acesta este şi cazul celebrului "Paradox despre actor" al lui Denis Diderot, texte de o stupefiantă modernitate pentru epoca în care a fost aşternut pe hârtie, fie ea Secolul Luminilor, dornic să pună capăt "beznei" iraţionalului şi să scoată la lumină puterile nelimitate ale raţiunii. Pasionat de teatru, comentator şi scriitor de teatru, zeflemitorul Diderot este autorul unei teorii care a făcut vâlvă la momentul formulării ei şi a continuat să işte controverse veacuri întregi după, făcându-şi deopotrivă apologeţi şi adversari. Apărută în varianta în limba română la Editura Nemira, scrierea briliantului iluminist are parte de o ediţie profesionistă. Volumul cuprinde încă un text despre teatru "Dialoguri despre Fiul natural", un cuvânt înainte de George Banu, prefaţa lui Robert Abirached (cea scrisă pentru ediţia de la Gallimard) şi o postfaţă semnată de regizorul David Esrig, cel care monta la Teatrul Bulandra din Bucureşti, acum câteva decenii un spectacol care avea să rămână în istorie, "Nepotul lui Rameau", cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică.[...]
Dana Ionescu

Acest text poate fi citit integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Ultimele semne ale zilei se stinseră de mult. Cornul lunii coborî tăcut în linia orizontului. Himera întunericului cufundă în beznă stâncile ţărmului şi întinderile nesfârşite de ape.

De la o vreme cerul se mai lumină şi roiuri nenumărate de stele începură să dea contur crestelor de valuri şi colinelor de pe ţărm. Când constelaţia Orion se înalţă de trei catarge deasupra liniei mării era semn că ceasul trecuse de miezul nopţii. Odihna plăcută şi dulce coborî asupra mării şi a ţărmului căci, la acel ceas de noapte, dormeau şi peştii, şi păsările, şi lucrătorii din porturi, şi sclavii şi stăpânii deopotrivă. Însuşi Zeus dormea un somn profund, legănat de cântecul soţiei sale, Hera...

Lângă ţărm, unde copacii stufoşi umbreau malurile line ale micuţului golf, întunericul deveni şi mai de nepătruns. În apropierea liniei malurilor, acolo unde apa mării se aduna în bulboane adânci, se auziră clipocind vâslele unei corăbii. Crengile prelungi ale sălciilor stăteau aplecate mult asupra mării, mai-mai să atingă bordul corăbiei pe puntea căreia pâlpâiau două lumini ca doi ochi de lup furişându-se prin beznă.

Deodată clipocitul vâslelor încetă. Numai silueta corăbiei se mai mişca, legănată încet de valuri. Pânzele erau prinse strâns, cu frânghii, de lemnul catargelor. Ciocul înalt de la prova, ca de pasăre, se mişca şi el, legănat în balansul apelor.

Plutea o corabie pustie pe ape? Nu, nu era o corabie pustie! Catul de jos, cel al vâslaşilor, aburea de suflarea fierbinte a voinicilor de la vâsle, care abia acum prinseseră prilej de odihnă. Pe punte se auzeau răsunând paşi nerăbdători. În plinătatea nopţii, în lumina slabă a cerului, pe corabie se desluşeau siluetele agitate ale unor oşteni care purtau suliţe şi coifuri. Când şi când se distingeau voci.

Una din siluetele de pe punte părea mai vioaie. În lumina cerului înstelat i se zărea armura de pe piept şi coiful sclipind în puterea nopţii. Se plimba nervoasă de la prova la pupa şi înapoi, aplecându-se uneori peste bord şi scrutând întunericul. Într-un târziu începu să dea semne vădite de nerăbdare. Două frânghii se desfăşurară peste bord şi în mreaja lor coborî o barcă zbătându-se uşor pe oglinda tăcută a apei. Apoi, silueta de pe punte se prinse de frânghii şi coborî în barcă.

Fragment din Adoris şi Kromia
de Viorel Darie

În ultima zi a Festivalului de Teatru Independent Undercloud care e şi ultima zi de vară din acest an, marţi seara, de la ora 21.00, este programat un spectacol lectură cu Marius Manole după o carte publicată de curând la Editura Nemira. "Mecanica inimii" de Mathias Malzieu.

Nu e o carte "ca o inimă de turtă dulce pentru copii mari", aşa cum scrie în prezentarea de pe copertă, pentru că turta dulce e moale, parfumată şi cu gust de stelele copilăriei, şi nu e nici pentru copiii mari, pentru că ei încă n-au uitat… Dar e, în schimb, o carte tocmai pentru cei care se cred oameni mari. Pentru toţi cei care au închis copilăria într-un borcan pe care l-au aruncat apoi într-un fund de dulap ca să nu-l mai găsească niciodată. Fiindcă "Mecanica inimii" nu e deloc senină ca cerul înstelat, deşi e plină de ceruri şi de stele, nu e deloc dulce ca turta dulce, deşi e plină de dulceaţă. "Mecanica inimii" e acea poveste pentru care cu toţii ne naştem, la care unii, cei mai mulţi, visează o vreme, către care alţii, mult mai puţini, se avântă un timp, la început de drum, şi pe care puţini, prea puţini, au curajul s-o trăiască.[...]
Monica Andronescu

Aceast articol poate fi citit integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Pământul afânat, tăcut sub paşii procesiunii, fusese pulverizat în miezul nopţii de echipele zorite să termine Mormântul Soldatului Necunoscut, apoi tasat de mulţimea venită în faptul zilei să-şi comemoreze jertfele rânduite laolaltă în imensa groapă comună. Tot conform voinţei exprimate de protocolul naţiunilor, împărţirea durerii avea să se facă prin topirea într-un ceremonial unic a trăsăturilor specifice naţionale, spre împăcarea tuturor facţiunilor şi menajarea oricăror susceptibilităţi.

După răsăritul soarelui, printre grupurile cernite aspirau să se strecoare cu deferenţă demnitari în veşminte caracteristice, îndreptăţiţi a parveni la sectorul oficial, destinat să legitimeze întru eternitate Adevăratul Memorial.

Din năzuinţa de a desăvârşi comuniunea spirituală nu se hotărniciseră nici un fel de zone între participanţi însă ei se separaseră instinctiv, după culorile porturilor ce arătau durerea. Femeile constituiau majoritatea – mame, surori, logodnice se concentraseră să fie ultima oară în apropierea celor pentru care nutreau speranţa de a-i mântui prin dragostea ce le-o purtau, fără să ştie dacă se aflau cu adevărat sub pietrele cioplite risipite la nesfârşit primprejurul monumentului dominant. Foste mirese se cutremurau de răceala înconjurătoare, parcă alcătuită din degete ce le pipăiau toate ascunzişurile.

Procesiunea, măruntă în marea de oameni, din care făceau parte sacerdoţi, preoţi, şamani, pastori, predicatori, tot ceea ce putuseră trimite naţiunile spre îmbunarea sufletelor îndurerate, îşi purtă obiectele de cult în aşa chip ca mulţimea să le poată vedea şi venera, ocolindu-i marginea până ajunse în faţa monumentului, unde fură depuse ofrandele: păr tăiat, picături de sânge, agheasmă, lapte, dinţi, mir, fetişuri care se aşezară la căpătâiul soldatului necunoscut, răstimp în care unii oficianţi îşi loveau trupurile implorând iertarea. 

Dar rugăciunile şi fastul nu-şi atingeau scopul; în aerul amorţit plutea o răutate neacoperită de discursurile solemne, invocarea tratatelor divine sau clamarea transparenţei frăţeşti; ştiau asta şi participanţii, ba chiar cei cu sinceritate smeriţi se pregătiseră din vreme – că nu ajungea o zi pentru a îmblânzi mânia sufletelor neîmpăcate, încă nedesprinse de ţărână.

Prologul romanului Soldatule, mergi îndărăt
de Marian Drumur
_

Există la Shakespeare, fără îndoială, un discurs despre teatru, dar nu unul închegat, sistematizat, constituit într-o doctrină, ci unul dispersat în întreaga-i operă, un discurs concret, aplicat, artizanal, legat mai ales de facerea teatrului, de secretele „fabricării“ lui sau de cele ale meseriei de actor. În remarcile pertinente ale personajelor sale şi în sfaturile „profesioniste“ pe care acestea le dau în aproape orice împrejurare, nu ne e deloc greu să recunoaştem experienţa unui om familiarizat cu scena şi nici să ni-l imaginăm pe vizionarul care a reflectat îndelung la esenţa artei teatrale.

În fond, de ce nu am admite că o experienţă cotidiană, o aventură artistică personală ar putea să transpară într-o operă de ficţiune? Căci, până la urmă, din ce este aceasta alcătuită, dacă nu şi din elemente ţinând de viaţa reală a autorului ei, elemente pe care opera le integrează şi cu care sfârşeşte prin a face corp comun? Realul hrăneşte astfel imaginarul, lăsându-se reperat fie datorită caracterului său explicit – lucru supărător atunci când gândirea scriitorului se erijează într-o profesiune de credinţă afirmată mult prea făţiş şi mult prea răspicat –, fie datorită unor recurenţe abil disimulate şi diseminate în operă, dar atât de insistente, de obsedante chiar, încât o identificare devine posibilă. Shakespeare aparţine mai degrabă celei de-a doua categorii: toate piesele lui mustesc de reflecţii asupra teatrului, aşa cum musteşte de apă pământul din apropierea râurilor. Teatrul este pentru el referinţa primordială, fundamentală, reluată fără întrerupere. Vom încerca în această antologie să depistăm respectivele ocurenţe şi să le reunim graţie unui montaj capabil, sperăm, să degaje unele constante şi să pună în lumină o viziune. Ceea ce ne interesează aici în cea mai mare măsură sunt apropierile, legăturile sau divergenţele la care invită textul shakespearian. Mai important ca orice altceva este să „auzim“ vocea lui Shakespeare în toată complexitatea ei, să „recunoaştem“ punctul lui de vedere asupra esenţei teatrului. Iată de ce am acordat deliberat prioritate modului în care textele se raportează unele la altele, operaţie favorizată de montaj şi aptă să stabilească relaţii, să releve conexiuni.[...]

Acest fragment este extras din prefaţa antologiei lui George Banu, "Shakespeare, lumea-i un teatru". Prefaţa poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Această goană pentru existenţă şi perpetuare, ca un dans sălbatic, fără sfârşit, în care cel din capătul şirului este mereu aruncat, pe când în celălalt capăt un nou dansator se prinde. Golul din mijloc, cu atât mai adânc cu cât paşii răsună mai grăbiţi, răsărind vulnerabili din pământul uscat şi prăfuit, pentru a se ridica din ce în ce mai învolburat, aripă rotind segmente luminoase, răsfrânte din soare, şi iarăşi pământul sub priviri, uscat şi crăpat ca o gură de vrăjitoare, lacomă şi înrăită. Apoi murmurul, vorbele, care oricum nu mai spun nimic. Şi ne rotim, ne rotim ţinându-ne strâns de umeri, apoi ne îndepărtăm rotindu-ne din ce în ce mai tare, mâinile se cuprind cu disperare, până când degetele crispate, într-o ultimă încercare, zvâcnesc dureros, însingurate, depărtându-se unul de celălalt. Dureroasă înstrăinare. Ne rotim singuri cu mâinile întinse, aşteptând o intersecţie în care negreşit ne vom izbi de un om.

Simţea încolţind o dorinţă stranie... Să fugă! Să fugă undeva în Lumina mare, căci lumina nu-i mai era de ajuns. Cu ardoare sufletul ei căuta un liman de iubire şi pace. Dar unde-i aşezată pacea în lumea aceasta?! Unde să-şi plece capul înspre odihnă visătorii, care n-au făcut cuib decât în Cuvânt!?

Ieşi aruncându-şi sacoşa de pânză pe umăr. Privi în jur. Peste tot erau oameni... Prezenţa lor îţi poate uşura singurătatea, gândi, îţi poate limpezi gândurile, ce se încurcă uneori indescifrabil în această ţesătură aurie şi unică. Prin simpla lor forfotă, încolo şi încoace, ai certitudinea că nu eşti singur, iar dacă ai curajul să strigi, te pot auzi, şi negreşit te vor ajuta, luând o clipă povara, până respiri şi-ţi alini sufletul, apoi poţi merge mai departe, umăr la umăr cu ei, poţi face şi tu la rândul tău acelaşi lucru pentru un altul...

Fragment din Cortul de lână
de Maria-Eugenia Olaru
_

Îl sufoca trupul, îi era prea îngust,
Însetat era de setea soldatului
Şi-atunci din trupul robust
A ieşit afară şi-a plecat hai – hui.
Avea păr mult mai lung, avea degete lungi,
Avea toamnă la el, avea iarnă-n cuvânt,
Nu puteai să-l opreşti, nu puteai să-l ajungi,
Uneori în priviri îi murea câte-un sfânt.
Se temea pentru păsări şi pentru copaci,
Să nu-i moară aripa într-un zbor oarecare,
Uneori nu puteai nici cu el să-l împaci,
Răsărit se-ntâmpla lăuntric, înserare…

Nu s-a-ntors niciodată, înapoi, în soldat,
Între timp soldatul foarte tare slăbise,
Îi plecase poetul, tot ce-avea mai curat,
Şi-atunci, de tristeţe, soldatul murise.

Între timp şi poetul foarte îmbătrânise…

Poezie din volumul Desculţ printre cuvinte
de Ionel Simota

Nimic nu este mai frumos, mai chinuitor de frumos decât frumosul. Încerci să cutezi, să speri, să năzuieşti că vei putea într-o zi să-ţi poţi oferi puţină lumină.

Oare vreau un eseu al luminii? Gândurile o iau înaintea cuvintelor, iar cuvintele înaintea mea. Mă încrâncenez cu înverşunare spre ceea ce vreau să rămână lumină. Poate că niciodată nu am dorit să cunosc acea parte din mine care s-ar fi putut preface în lumină. Iar descoperirea ei mă înspăimântă şi o bucurie mă învăluie ca o lumină.
"Mă doare", mi-ai spus ieri şi ai dorit să nu aud asta. Dar a rămas întipărită în sufletul meu, ca o cicatrice. Mă joc cu părul tău şi mă gândesc la irizările prin care timpul îţi va îmbrăţişa armonia chipului. Nimic nu este mai presus de jocul luminii din părul tău, din ochii tăi sclipind de roua fericirii, de pe buzele tale, pe care de-atâtea ori le-am simţit fremătând sub răsuflarea gurii mele. Te caut, te găsesc, te pierd pentru ca să te am din nou. Şi niciodată nu cred că am să pot găsi întreaga strălucire a sufletului tău. De fiecare dată ochii îmi aduc jertfa bucuriei de a fi în braţele mele.

Trăiesc şi reconstruiesc fericirea. Din irizări ce mă-nconjoară, din mlădieri de abanos şi din atâtea cuvinte irumpte năvalnic, devin ceea ce n-am crezut că aş fi putut fi.

Mă doresc un edificiu durabil, o cetate, în care să-ţi afli liniştea. Retrăiesc momentele adevărate care te însoţesc. E senzaţia de durabil când porneşti în toate câte le ai în preajmă. Sunt vlăguit şi-mi regăsesc energia. Mă pierd şi mă adun din tine. Mă doare mâna şi trupul de mângâierea ta. Şi tot mă mai vreau lumină. Sau poate sunt şi încă nu ştiu. Sau poate numai am senzaţia că sunt, iar poate chipul tău nu se luminează numai din cauza a ceea ce reprezint. Fiecare clipă o secundă de linişte pe care o fur unui şir de întâmplări zgomotoase. Iertare freneziei când gândesc şi mă descopăr în faţa singurului prieten adevărat, hârtia.

Fragment din Templul iubirii
de Gheorghe Andrei Neagu

Dacă ai noroc şi calculator, poate vei afla întâmplător cândva, într-unul din mesajele viitoare, că "atingerea" sufletului totuşi s-a produs, probabil într-un moment complet aleator, în mijlocul unei conversaţii insipide, pe o temă deloc importantă, ca de exemplu cea cu benzina. Delicatul schimb de "fluid emoţional", îşi va fi găsit calea într-un fulger momentan de percepţie instantanee, nu datorită, ci în ciuda încercărilor disperate de a comunica prin cuvinte, în contra curentului unui subiect absolut perpendicular cu situaţia. E suficientă o străfulgerare, şi omul din faţa ta, la care ţii mult şi pe care-l preţuieşti de-o viaţă, devine parcă transparent. Ţi se pare atunci că-l înţelegi şi-l cunoşti mai bine decât te ştii pe tine însuţi. Răspunzi repede ceva acolo la nimereală, pe tema insipidă aflată-n discuţie ("e scump şi gazul, fire-ar el al naibii!") şi întorci capul, în aşa fel încât să nu se observe că ţi-au dat lacrimile de emoţie. Mai mult ca sigur că persoana iubită "te citeşte" instantaneu la fel de bine ca tu pe ea şi-ţi interpretează corect stânjeneala, dar îţi lasă cu eleganţă iluzia că te-ai avea sub control. Aşa arată clipele cu adevărat duioase pe care le depozităm, uneori chiar fără să fim conştienţi de ele, în străfundul sufletului nostru şi care ne dau putere din "off", când e să trecem probe grele sau când ne simţim însinguraţi. Nu efuziuni de cinema, nu îmbrăţişări teatrale, nici declaraţii pentru eternitate!

Începând cu sfârşitul, din clipa în care iar pleci, conversezi cu ei în minte luni şi ani de-a rândul, ei care-ţi sunt dragi, familie sau prieteni aflaţi departe. Uneori ţi se pare că le auzi replica şi intuieşti parcă ce-ar spune în diverse circumstanţe. De fapt ştii bine că, şi de-ar fi de faţă, e puţin probabil ca lucrurile să decurgă aşa de armonios cum ţi le imaginezi tu. Dar îţi prinde bine iluzia, mai ales când te simţi singur sau neînţeles. Îţi spui atunci că toată zbaterea nu e decât o jucare de rol secundar pentru că – nu-i aşa? – scenariul major se scrie în spatele cortinei închise, acolo unde spectatorii sunt ei, cei care înţeleg umorul tău subtil, vibraţia de diapazon a spiritului tău de fluture rănit, mă rog, chiar şi lucruri pe care nici măcar tu nu le înţelegi prea bine la tine.

De când cu poşta electronică, iluzia apropierii e şi mai tentantă, cuvintele scrise alunecă mai uşor din vârful degetelor decât de pe vârful buzelor, la telefon. Oricât de bine te-ar cunoaşte adresantul, nu mai poate percepe în tonul tremurat al vocii o neregulă, o minciună nevinovată sau o omisiune voită, menită să-l menajeze. Când scrii un mesaj, ai timp să-l perii, să-l corectezi, să-l cureţi şi să-l înfrumuseţezi după pofta inimii. Nu mai contează dacă "n-ai replică în glas"; prin apăsare de buton, cu o tastatură sprintenă, poţi proiecta în mintea interlocutorului imaginea ta modificată, aşa cum intuieşti tu că te-ar dori el să fii. Fostei colege de liceu îi serveşti versiunea ta tinerească, cu lecturi la modă şi cu melodii preferate; pentru familie eşti firea practică, eficace şi robustă, cea "dintotdeauna"; pentru prietena vârstnică eşti ştiurlubatica visătoare cu capul în nori; pentru foştii colegi de birou te prezinţi aventurieră şi iubitoare de risc, în timp ce fostului partener de dansuri populare de la "Casa Pionierilor" îi serveşti spaimele subtile faţă de regimul totalitar, adânc înrădăcinate în subconştient. Culmea e că nici măcar nu trebuie să faci un efort ca să umpli toate rolurile astea, tot tu eşti în dosul fiecărui personaj, fără minciună.

Paradoxal e faptul că atât de impersonalul instrument dotat cu tastaură reuşeşte să ne stoarcă mărturisiri mai sincere şi mai profunde decât cele pe care am fi dispuşi să le spunem direct, prin viu grai. Aşa cum oraşul metropolitan ne ajută să ne găsim pe noi înşine, topindu-ne în masa informă de oameni care nu stau să ne observe la fiecare pas, la fel avalanşa de cuvinte scrise ne obligă să renunţăm la "informaţia de umplutură", gen preţul actual al cartofilor pe piaţă sau starea vremii, şi ne obligă să nu mai dăm târcoale esenţialului. Nu-i de mirare că un litru de cerneală de imprimantă Hewlett Packard costă mai mult decât un litru de parfum Chanel No.5.

Frumoase sunt toate, mai ales cuvintele pe care uneori nu avem curajul să le spunem răspicat, volatile ca parfumul fin sau ca un moment de inspiraţie în faţa unui om cu care, mai că te-ai încumeta chiar şi să taci la dublu. Prieten.

Extras din Vine seninul
de Gabriela Căluţiu-Sonnenberg

Orfeu

1
Calcă arar în nisipul fierbinte.
Departe în urmă, torpoarea ţesutelor jungle
Şi cerul, cu soarele negru, la mijloc.
Pe coapsele lungi se lasă veşmântul subţire
Lucrat de păianjenul nopţii cu fălci de aramă.
Desprins îndelung din găoacea adânc chibzuită,
Apleci, spumegând, spre frunte, mireasma de valuri,
Scăldat în lumina albastră şi crudă a mării.
Ce umede chipuri destramă şi-nvie spre larg bântuita,
Privirile goale ca vântul plângând în tăcere,
Din lutul gălbui şi din verdea algelor pânză;
Setos de-mpăcare, presimţi în această cădere
Un freamăt ce creşte asemenea-n umblet şi-n braţe,
Atingerea blândă a buzelor mării pe umeri de stâncă.
De ce peste ochi coboară plăpânda maramă,
Topind, ca nectarul, atâta de grea limpezime,
Sleitele corzi întărind în prelungă vibrare?
Aştepţi să zăreşti undeva împrejur risipită
Pe cea de demult amăgită şi-oricând adormită în gândul
Străvechiului corn ghintuit, cu neprimenită şoptire;
Pustia regină, cu pleoapele reci de vânătă piatră,
Îşi spală în valuri genunchii (ai marelui meşter,
Uitat lângă ţărmul ceţos, printre ierburi amare).

2
Nebănuitele seri, aromă de var şi izvoare;
Şi pomii coborâţi, sub soarele roşu,
În mierea tristă şi-n argintul amurgului.
(Doar paşii uşori în iarba prăfuită
Şi palma sprijinită pe lespedea de marmură rece).
Iată, stoluri de păsări, aidoma frunzelor,
Cad peste holdele noastre
Şi-n pliscuri despică
Tulpinile calde-ale stinselor glasuri.
Dar ce mincinoasă şi dulce e iarba poienii
Şi râul curat, revărsat în pietriş,
Când noaptea coboară, ceaţă uşoară, deasupra izvoarelor.
Alergi departe mereu de primele umbre,
Ce-adulmecă, mute şi oarbe, spaima tălpilor tale.
Şi-ntoarcerea drumul a frânt, prefăcând în poveste
Pietrele albe, răspândite în negură, păsări ucise.
Deodată, amurgul aprinde la creştet frunzişul
Şi toarnă în gene o spuză de tainică noapte;
Dar plopii au început să se frământe.
Şi, între ei aşezat, în haine de pănură albă,
Bunicul cel mort priveşte stins depărtarea de iarbă.

3
Acolo doar vulturii dac-or ajunge, sau poate
Inima celui ce-a fost rânduit a pricepe,
Lângă năvalnicul val al mării, flămândă să soarbă
Apele negre-ale râului larg, presărat cu corăbii.
Colţuri de stâncă, purtând în vântul sălbatic
Zdrenţe de nori, crâmpeie de cer şi de spumă sărată,
Până la noua sclipire a neroditorului soare,
Când marea, leoaică bătrână, îşi linge în tihnă nisipul.
Cândva, peste-o clipă sau peste-o vecie de stele,
În umbra veşmântului larg al cerului fără rotire,
Aşteaptă să vezi, clătită-n pulpanele mării,
Năluca fiinţei ce eşti (tu om al durerii!),
Străpunsă de lăncile grele şi negre-ale nopţii.
Şi-n lungul deşertului drum, cu diguri de piatră, strivite
De paşii nisipului mici, seminţii de părere,
Zeiţele timpului scurs îşi alungă plictisul
În mare fâşii răsfirând: cunună de pulbere arsă.

Extras din Omul de cenuşă
de Eugen Dorcescu

După terminarea facultăţii, se înscrisese la doctorat la Al. Piru, mutat la Bucureşti, între timp, dar cum pe vremea aceea (prin '74-'75) locurile erau limitate, a fost preferată o femeie în locul lui. Doamna aceea avea o pregătire serioasă şi pe deasupra era amanta lui E.S., bun prieten al lui Piru, profesor universitar şi el şi conducător de doctorate. Dar ca să nu bată la ochi, a înscris-o la Al. Piru, care nu putea rămâne insensibil la nevoile prietenului.

Student fiind, Costel s-a bucurat de aprecierea profesorilor săi (Al. Piru, Ion Zamfirescu, C.D. Papastate etc); a câştigat multe premii la concursurile studenţeşti, la secţiunea "critică literară"; a colaborat la revistele importante din vremea aceea. Părea un tânăr serios şi cu perspective. Avea rubrică la Studioul de Radio din Craiova.
Când a terminat facultatea, a fost solicitat de directorul Studioului de Radio să lucreze acolo. Era primul redactor venit prin repartiţie guvernamentală.

Cu drag îşi aducea aminte cum, scriind, prin 1971, despre o carte a lui Al. Philippide într-o revistă literară, acesta, văzând articolul şi plăcându-i, i-a trimis studentului de la Facultatea de Filologie din Craiova o scrisoare în care-i spunea că vrea să-l cunoască. Pe plic scria: Domniei-Sale, D-lui Constantin Dumitrache (s.a.). Lucrul acesta se petrecea în 1971, când Al. Philippide era un nume în literatura română (şi nu numai): primise premiul Herder (1967); era academician.

Tot în vremea studenţiei a fost membru în colectivul de redacţie al revistei "Amfiteatru", alături de Constantin Ciopraga, Alexandru Piru, Ana Blandiana, Eugen Uricaru.

Ajuns la Studioul de Radio Craiova, avea perspective mari, dar o căsătorie nereuşită l-a făcut să se piardă în "vuietul vremii". Se însurase cu o fată de la oraş, colegă de facultate, care, deşi mediocră, nu-l scotea din "ţărănoi cu mapă diplomat".

Fragment din "Suferinţele unui redactor"
de Doina Drăguţ

24 ianuarie
Istoria trebuie respectată… Aminteşte-ţi de momentul Unirii Principatelor Române… Câtă bucurie a fost pentru înaintaşii noştri…?!
Simbolul acestei speciale trăiri îl reprezintă hora, când, mână în mână, se retrăieşte, mai mult sau mai puţin ca un joc de imagine, istorica bucurie de a fi împreună.
Imaginează-ţi acum următorul scenariu: se desprinde din horă un om. Ce se petrece, rămâne hora neînchisă, neprotejată?
Nu, cei doi indivizi care au rămas cu o mână eliberată îşi unesc mâinile şi întregul îşi păstrează calităţile şi forţa comuniunii colective.
La fel este şi cu hora cerească. Spiritele trăiesc în perfectă armonie şi unitate. Dacă un suflet rătăcit de chemarea spirituală şi ameţit de cea materială nu aude sunetul înlănţuirii astrale, celelalte suflete – atâtea câte au reuşit să audă Goarna Îngerească – vor forma Unitatea. Ele ştiu că trebuie să menţină echilibrul, frumuseţea şi puterea Luminii.
Se poate, însă, întâmpla ca un suflet obosit de plăcerile lumeşti să ceară să fie primit în Hora Luminii, dar să nu fi avut suficient timp de a-şi demonstra vrerea. Atunci paznicii celeşti cercetează evoluţia acelui suflet, evaluând efortul depus. Dacă se aduc suficiente dovezi ale smeritei întoarceri, va fi primit cu mâinile întinse în dansul ceresc.
Hora simbolizează, de fapt, Forţa Eternităţii…

25 ianuarie
Cel ce gândeşte să trăiască fiecare zi ca fiind ultima, va şti să preţuiască orice clipă a vieţii aşa cum se aşteaptă… Dumnezeu îl va proteja şi-i va călăuzi paşii spre potolirea dulcelui alean.
Nu risipi zilele în ignoranţă generală, care te face nepăsător, convins că eşti încă la început de drum, fiindcă nu vei reuşi decât să huzureşti întru desfătarea idolească…
Mai bine contemplă câteva clipe asupra misiunii tale cereşti şi încetează să mai trăieşti în dezordine, ca să nu cunoşti neputinţa…
Ţi-ai făcut vreodată o radiografiere interioară realistă? Cu ce virtuţi te poţi mândri în această viaţă?
Pentru fiinţa umană existenţa este o poezie cu sau fără rimă. Frumuseţea versurilor depinde de îndemânarea fiecăruia. Nimeni, nici măcar Creatorul, nu se amestecă în modul tău de a-ţi croi un drum în viaţă, dacă nu i-o ceri.
Când ai parte de o mulţumire interioară, eşti plin de tine şi convins că o meriţi Te crezi, adesea, atotputernic şi nemuritor. Nici o clipă nu te gândeşti atunci la pasul final.
În schimb, când eşti necăjit, debusolat, neputincios, îţi şi aminteşti de Dumnezeu, asaltându-l cu lacrimi, rugăciuni şi cereri de clemenţă.
Fii convins că şansa edenică depinde de tine…

Fragmente din "33 - Jurnal de iniţiere spirituală"
de Daniela Gîfu

Viaţa dumnezeiască ca eternitate este o plenitudine infinită, etern prezentă, care nu este “simţită” ca o continuitate deoarece nu implică timpul şi nici spaţiul. Dumnezeu, Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane, este Creatorul Suprem al universului în toată splendoarea diversităţii sale armonioase. Nemărginita bunătate şi bogăţia dumnezeiască se manifestă în crearea universului, în continua susţinere şi în guvernarea acestuia, prin energiile divine necreate, spre a participa la bogăţia iubirii Dumnezeieşti Intratrinitare într-o deplină solidaritate.

“Creaţia”, termenul care desemnează în teologia creştină începutul lumii, arată că universul este opera unei voinţe personale concrete, că este un act de liberă voinţă a lui Dumnezeu. Prin noţiunea de “creaţie”, cum este explicată de Sfântul Atanasie, se face distincţie, la Dumnezeu, între Fiinţa Sa cu totul transcendentă şi lucrarea Lui “ad extra”, iar nu în Fiinţa Sa “ad intra”. Este distincţia între naşterea “firească” (din fire) a Fiului de către Tatăl, purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, care sunt din veşnicie, fără nici o tangenţă cu timpul, fără subordonare, deoarece din veşnicie “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8) şi creaţia “prin act de voinţă” care este făcută în timp şi spaţiu, sau mai bine zis o dată cu timpul şi cu spaţiul, fără a fi vreo necesitate a lui Dumnezeu, ci manifestarea voinţei Sale libere şi iubitoare de a Se împărtăşi cât mai multor existenţe. Iubirea este întotdeauna creatoare.

Crearea din nimic, “ex nihilo”, este corectă din punct de vedere matematic. Hartle şi Hawking au susţinut teoria fizicomatematică a apariţiei universului din nimic. În prezenţa unei energii suficient de mari este posibilă apariţia din vid a substanţei. Are loc un proces de generare a perechilor particulăantiparticulă. Pozitronul (antiparticula electronului), prezis teoretic de fizicianul englez Paul Adrien Maurice Dirac, a fost descoperit experimental de către Anderson, în 1932.

Energia a existat înaintea substanţei. Recent s-a obţinut materie din lumină. Este posibilă dispariţia substanţei prin transformarea ei în energie prin procesul de anihilare a perechilor particulă-antiparticulă. Relaţia lui Einstein dintre energie şi masă (ΔE =c2·Δm) arată “echivalenţa” dintre energie şi substanţă (masă). Unei variaţii a energiei îi corespunde o variaţie a masei şi reciproc. O unitate de sarcină slabă poate fi creată spontan şi poate dispărea spontan în vid. Noile descoperiri din fizica cuantică demonstrează că naşterea universului corespunde unei instabilităţi (fluctuaţiile vidului cuantic) ce a determinat trecerea de la Universul vid la Universul material prin curbarea spaţiului şi a timpului. Din punct de vedere teologic acestea sunt energiile divine necreate prin care Dumnezeu a creat întreg Universul din nimic. Toată creaţia nu a apărut însă “de la sine”, ci a fost adusă de la neexistenţă la existenţă. “Înainte” de “momentul zero” exista “ceva”. Părintele Stăniloae afirmă: ”Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este?” Particulele subatomice sunt caracterizate de anumite mărimi fizice, unele exprimate prin valori numerice. Pentru a stabili aceste valori numerice la nivelul întregului univers este necesară o informaţie. Această informaţie exista înaintea materiei. La baza materiei există aşadar o informaţie, o raţiune care o guvernează din interiorul ei.

Fragment din "Sacerdoţiul omului"
de Diacon Daniel Gligore

În Bărăgan, iernile sunt , de regulă, uscate, geroase-geroase. O asemenea  iarnă, de crăpau pietrele, a apucat  Ioana după ce s-a instalat într-o odăiţă închiriată de la coana Anişoara. Curând avea să afle că era o beţivă notorie în acel cartier. Când voia scandal, coana  Anişoara dădea buzna peste Ioana.
- Matale nu ştii să baţi la uşă?
- Întâi şi-ntâi să ştii fetiţo că eu sunt Dumneavoastră, cu D mare. şi-apoi, de ce să bat la uşă? Nu-i casa mea? o apostrofa pe Ioana-chiriaşa. Ai ceva de băut?
- Apă!
- Aia s-o bei tu cu bărbac'tu.
- Abia reuşim să facem rost de bani ca să-ţi plătim chiria pe amărâta asta de odaie. Acu' mai vrei şi băutură?
- O să vă dau afară, să ştii!
- După câtă minte ai, eşti în stare.
- Ba bine că nu...

Ioana n-a mai suportat şicanele beţivei. S-a dus la Sfatul popular orăşenesc. Acolo a dat ochi cu tovarăşa Veta. Auzise că respectiva tăia şi spânzura când venea vorba de necăjelile unor oameni. A călcat pragul primăriei de câteva ori. De fiecare dată coana Veta îi vâra pe gât câte-o promisiune.
- Aştept să vină pe lume un copil, tovarăşa Veta. Unde să stau cu el?
- Răbdare, fato! Nu eşti singura în oraşul ăsta care  cere casă.
În disperare, a început să caute o altă locuinţă. Se săturase de şicanele Anişoarei-beţiva. Agonisise niscaiva parale şi spera să se mute cât mai repede. Cu-chiu-cu-vai a găsit un adăpost. O căsuţă ca vai de ea, în cartierul ţigănesc Cărămidari. Pentru cumpărarea ei a fost nevoită să se împrumute. Oricum, ajunsese la o locuinţă a ei, proprietate.

Necazurile au continuat să o pască. Epuizase orice rezervă pecuniară. Ratele la împrumut era obligată să le plătească fără nici un fel de întârziere. Ioana a fost, în acea perioadă, o femeie care ajunsese să nu mai aibă după ce bea apă.
Un an şi jumătate a vieţuit în cartierul Cărămidari. Numai ea ştie cum...
Ioana crescuse într-o familie de oameni foarte corecţi. Aşa s-a format ca om. Nu i-a plăcut niciodată să creeze situaţii de a fi arătată cu degetul pentru eventuale incorectitudini, pentru vreo gafă care să  aducă atingere altora. Convieţuirea în mijlocul acelor oameni  hărţuitori,  puşi  tot timpul pe căpătuială pe de-a moaca, pe hârjoană o împingea treptat-treptat către disperare. Omul ei, şoferul, venea dintr-o cursă, pleca în alta fără să-i pese de propria-i consoartă.

Reuşise, între timp, să se angajeze ca gestionară într-o  prăvălie  a  Cooperaţiei  de consum. Lefurile primite le punea deoparte, cu gândul să adune bani pentru a se muta din Cărămidari. A şi dibuit un loc potrivit pe strada Aurora. L-a cumpărat. Era gol! În afară de buruieni, nimic nu era pe el. S-a ivit preocuparea  de a face rost de materialele necesare în vederea înălţării unei case. Salariul îl primea chenzinal. La avans cumpăra ciment,  sau nisip, sau pietriş, iar la lichidare scândură, sau bile manele, sau var, sau cărămidă... ori plătea din datoria pe care o avea.
În 1967 a răsuflat, cumva, uşurată. Terminase de înălţat casa.

Fragment din "Ioana"
de Aurel David

DORINŢĂ
Să te trezeşti dimineaţa
În faţa unui câmp înflorit,
Să-ţi mângâie soarele trupul,
Să-ţi vină dor nebun de iubit.
Roua să-ţi sfinţească picioarele,
Cămaşa-ţi lungă despicând lumina,
Să nu te cheme în niciun fel,
În păr să porţi parfumul, grădina…
Mâinile să-ţi fie două aripi uşoare,
Să aluneci nepământean de firesc,
Şi să strigi cu strigăt de cântec:
Iubesc!E firesc să iubesc…
Apoi, după soare-asfinţit,
Să adormi în fânul proaspăt cosit.

FATĂ-ÎNSERARE
Ochii tăi mă strigă, fată-înserare,
Mi se face toamnă,mi se face zbor,
Îmi e dor de tine, de plecări mi-e dor,
De iubiri albastre, de iubiri cu soare.
Îţi mai ştiu sărutul, fată-prea lumină,
Port conturul coapsei chiar în palma mea,
Vreau îmbrăţişarea, dacă s-ar putea,
Somnul să mi-l fure, somnul să mi-l ţină.
Ţi s-a frânt cuvântul, fată prea tăcere,
Nu se mai aude noaptea respirând,
Lumânări de dor ard la mine-n gând,
Unul mi te fură, altul mi te cere…
Fată prea iubire, versul meu plăpând.

CEASURI GOALE
Insomniile noastre ceasuri goale bătând
Uneori dureroase şi-ndelungi ni se par,
Clipa trece mai greu, clipa trece mai rar
Eu în gândul tău, tu la mine-n gând.
Uneori e frumos, uneori suntem noi,
Alteori ne e frig şi ne doare ades,
In nesomn iubiri uneori ni se ţes
Insomnia ne e mai uşoară în doi.
Adormim mai târziu şi în vis ne dorim
Să ne ţinem de mână, să nu moară cumva
Începutul iubirii, să-l putem respira,
Să putem să fim noi, să putem să privim
Răsăritul, pe care atât ni-l dorim,
Răsăritul, ce nimeni nu ni-l poate lua.

DEPĂRTARE
De trupurile noastre se lovea tăcerea,
Zborurile păsărilor se loveau
Ca de nişte catarge înalte
Ce spintecă lumina în două.
Prin suflet ne vâslea o poveste
Şi tremurau de teamă cuvintele,
Din fiecare val se năştea câte-un ochi
Şi se spărgea odată cu el.
Noi stăteam rezemaţi de vânt
Şi nu ne găseam începutul…
Cu potopul am trântit de pământ,
Cu toată puterea noastră, cu sărutul.
Navigasem prea mult, depărtarea era
Neputinţa de-a ne înturna.

Versuri alese din "Desculţ printre cuvinte"
de Ionel Simota

Nu pot lucra permanent la calculator. În pauze, mă destind corectând, recorectând, adăugând, anulând paragrafe inutile din câteva articole personale nepublicate, întrucât nu s-a mai găsit loc prin nici o revistă locală, pentru tematicile propuse de mine. Nici nu mă zbat prea mult să public pe undeva anume.

Mă bucur că sunt sănătos şi pot să mai zgândăr hârtia cu creionul. Azi trec cu privirea peste "Fericitele împliniri ale Karmei", un articol de vreo şapte ani vechime, unde tratez despre relaţia dintre M. Eliade şi fiica lui Dasgupta, dar nu din perspectiva cunoscută a biografiei oficiale a celor doi, ci punând în paralel şi descoperind punctele identice din romanele scrise: "Maitreyi" şi "Dragostea nu moare".

Nici nu bănuiţi câte similitudini există, şocante, în derularea amintirilor, în ceea ce-o priveşte mai ales pe Maitreyi – întrucât ea-şi trece pe hârtie amintirile după câteva decenii de la consumarea (?) iubirii – comparativ cu mărturisirile lui Eliade, la scurt timp de la revenirea din India! N-am avut nevoie, ca Adelina Patrichi, să merg la Calcutta s-o contactez pe Chabu, pentru a afla ceva mai mult decât alţii despre legătura dintre românul bursier şi fiica profesorului sub acoperişul căruia a vieţuit un timp. Mi-a fost de ajuns doar lecturarea atentă a romanelor celor doi îndrăgostiţi, ca să-mi dau seama de adevărul iubirii trăite sub cerul sacru al Indiei bătrâne…

Fragment din "Baronul"
de Florinel Agafiţei