Valuri după valuri de "refugiaţi" sosesc la graniţele Europei în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare nenorocită de secundă. Dobitocii din media cretinizată prezintă imagini patetice cu muieri şi plozi "în pragul disperării" care plâng şi se căinează la comandă fix în dreptul camerelor. Aceiaşi dobitoci ignoră cu bună ştiinţă uriaşa masă de bărbaţi la vârsta stagiului militar care împing femeile şi copii în faţă pentru a constitui scuturile umane cu care ne-au obişnuit "vitejii" Hamas şi celelalte lepre teroriste din zonă.

Asistăm la o manipulare emoţională de cea mai joasă speţă căreia mass-media europeană îi cade pradă cu bună ştiinţă aşa cum a făcut-o în Gaza, ori în Bosnia sau, culmea ridicolului, cu ocazia "masacrării" musulmanilor în Birmania.

Războiul cu pietre, dispozitive explozive improvizate, bărboşi cu basma la gură, muieri cernite hăulind de sub broboade, primitivism şi intoleranţă, se mută încet, încet pe străzile unei Europe divizate între nemţi farisei, francezi poltroni şi englezi gomoşi, toţi aceştia incapabili să reacţioneze în faţa unei forţe de invazie concertată ce acţionează cu o precizie şi eficienţă demne de debarcarea Aliaţilor în Normandia.

Nu cred că se mai poate face ceva, suntem deja condamnaţi, dracu' să ne ia că proşti mai suntem.

A, da, să nu uit: mustim de umanitate. Umanitate care în curând va începe să ni se scurgă prin găuri de schije şi orbite goale din care ochii au sărit odată cu suflul exploziei.

Renaşterea Califatului

Acest gen de raţionament are tare evidente şi mă voi opri doar asupra a două dintre acestea:

În primul rând un kremlinofil va refuza cu obstinaţie să contureze o limită temporală, fie chiar şi aproximativă, până la care Rusia va deveni un stat democratic. Indiferent cât timp va trece replica sa va fi aceeaşi insistând că respectiva tranziţie urmează să se desăvârşească... cândva.

În al doilea rând, ultimul din cele trei motive prezentate este pură demagogie şi dezinformare. În plin Război Civil în Statele Unite s-au organizat alegeri libere atât de democratice cum Rusia nu a avut nici măcar pe timp de pace. Pe parcursul a peste 200 de ani de istorie în Statele Unite au fost asasinaţi patru Preşedinţi, fără ca aceste evenimente tragice să ducă la instaurarea dictaturii. Franklin Delano Roosevelt a încălcat tradiţia stabilită de George Washington şi a fost ales de patru ori la Casa Albă, a încercat să căpuşeze Curtea Supremă cu sicofanţi şi a înfiinţat lagăre de concentrare pentru americanii de origine japoneză. Cu toate acestea americanii nu i-au permis să se transforme într-un dictator iar imediat după încheierea celui de-al patrulea mandat al său Constituţia Statelor Unite a fost modificată substanţial astfel încât nici un preşedinte să nu poată candida pentru mai mult de două mandate a câte 4 ani, ceea ce înseamnă doar opt ani de "domnie" (maxim zece în cazuri excepţionale).

Poate un kremlinofil să lămurească misterul prin care omul desemnat de detestatul Ielţin a ajuns Preşedinte al unei Rusii pe care continuă o conducă cu mână de fier din postura de Prim-Ministru, după ce şi-a instalat un om de paie la Kremlin pentru a da impresia de democraţie?

Hălăduind prin lumea electronică a blogurilor şi forumurilor româneşti nu de puţine ori mi-a fost dat să întâlnesc opinii favorabile conducerii de la Kremlin şi a politicilor promovate de aceasta. Ceea ce este surprinzător este că aceste opinii nu sunt exprimate (doar) de slugile Noii Uniuni Sovietice (Radu Tudor, Cozmin Guşă etc.) ci de oameni aparent normali, departe de a putea fi suspectaţi că s-ar afla pe ştatul de plată al FSB. Aş putea presupune că aceştia din urmă sunt bravi cetăţeni ai patriei mult prea tineri pentru a conştientiza dezastruoasa şi malefica influenţă a Rusiei comuniste asupra lumii dar mai ales asupra Europei, în special a zonei estice a continentului. Numai că, în condiţiile facilului acces la informaţie din zilele noastre, o asemenea ipoteză nu prea stă în picioare. Singura opţiune logică rămâne, deci, aceea că aceşti oameni sunt, dintr-un motiv sau altul, pur şi simplu rusofili şi nu dintre aceia care-l citesc cu nesaţ pe Dostoievski sau nu ratează premiera unei piese de Cehov ci o specie aparte pe care îndrăznesc a o numi kremlinofili.

Kremlinofilul este acel gen de persoană care consideră că drepturile omului, libertatea individuală şi justiţia pot fi "suspendate" în favoarea "ordinii". Nu ştiu de ce dar am impresia că rusul de rând urăşte kremlinofilii mai mult decât îi urăşte pe rusofobi. Pare ironic dar nu este.

Pentru kremlinofil Vladimir Putin (adevăratul conducător al Noii Uniuni Sovietice) este "despotul luminat" ale cărui "măsuri dure ocazionale" sunt necesare pentru a stăpâni ascensiunea mafiei şi a îmbogăţiţilor. Replica preferată a unui kremlinofil este deja răsuflată: "Democraţia în Europa şi Statele Unite s-a consolidat în timp şi aşa va fi şi în cazul Rusiei". Ce să le spui acestor oameni că Rusia, ca naţiune, are de două ori vârsta Statelor Unite? Rişti să fii bombardat cu cealaltă serie de argumentări penibile:
- Rusia este înconjurată de duşmani pe când Statele Unite doar de oceane.
- Rusia este dezavantajată de clima aspră în timp Statele Unite sunt o destinaţie de vacanţă.
- Rusia a fost constant afectată de frământări interne şi externe în timp ce Statele Unite n-au avut parte de un asemenea flagel.

Desigur, aşa cum se vede din cele trei exemplificări de mai sus, etalonul kremlinofilului este reprezentat de Statele Unite pentru că asta este aspiraţia Kremlinului: să fie un fel de Stalele Unite numai că "pe invers".

La rece
Represiunile la care s-au aşteptat majoritatea observatorilor după căderea Biafrei n-au mai avut loc, în mare parte datorită presiunilor exercitate de guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii care i-au obligat pe oficialii nigerieni să pună capăt cu rapiditate ostilităţilor - pe fondul temerilor că revolta biafranilor s-ar putea reedita în cazul în care guvernul Gowon ar continua genocidul. Pe cale de consecinţă comunitatea internaţională, oarecum jenată de poziţia adoptată pe parcursul războiului, a putut să "ascundă sub preş" cu rapiditate istoria conflictului şi atrocităţile aferente.

Din punct de vedere tactic biafranii au pierdut războiul la 27 Septembrie 1967, dată la care capitala Enugu a căzut şi au fost nevoiţi să cedeze iniţiativa şi să adopte poziţii defensive. Din punct de vedere strategic războiul a fost pierdut odată cu căderea oraşului Port Harcourt în mâinile nigerienilor.

Fără un port la ocean adecvat traficului de mare tonaj şi privat de accesul la resursele petroliere, cu întreaga suprafaţă a terenului agricol ocupată de inamic şi cu populaţia concentrată haotic într-un spaţiu minuscul - situaţie ideală pentru apariţia molimelor şi a înfometării - astfel a ales Ojukwu să continue lupta iar întrebarea ce persista cu obstinaţie pe buzele observatorilor era "De ce, dacă nu are nici o şansă, de ce?". Răspunsul la această întrebare este destul de uşor de dat pentru cei care s-au aplecat cu mai multă atenţie asupra studiului fenomenului: între nesiguranţa unui viitor la cheremul unui inamic necruţător şi certitudinea unui viitor - fie acesta şi mortal - în compania apropiaţilor, un om normal tinde, cu precădere, către cea de-a doua variantă.

Nici după atâta amar de vreme nu există date exacte asupra proporţiilor genocidului însă la acea dată diferite surse au avansat cifre ce oscilează între 2.000.000 şi 5.000.000 de biafrani decedaţi ca urmare a bolilor, înfometării şi operaţiunilor militare directe. Deşi nu au existat represalii după încheierea conflictului populaţia Igbo continuă să fie oprimată în Nigeria. Mulţi dintre aceştia, bazându-se pe abilităţi intelectuale superioare, au decis să-şi continue viaţa în Marea Britanie, Canada sau Statele Unite.

Teritoriul de la vestul râului Niger poartă încă urmele celor doi ani şi jumătate de război şi nimeni nu ştie dacă acesta va mai fi vreodată recuperat în întregime. Întreaga Nigerie este încă în suferinţă de pe urma dictaturii militare şi a corupţiei generate de aceasta.

Statele Unite nu au admis vreodată că ar fi greşit abordarea în cursul evenimentelor din Biafra (1967-1970), lucru care nu stârneşte mirare din moment ce nici măcar în zilele noastre executivul american nu are un set de politici coerente în Africa.

Ojukwu a revenit din exil în 1980 şi a fost primit cu ovaţiile a peste un milion de oameni prezenţi la aeroportul Owerri pentru a-l întâmpina. În prezent trăieşte liniştit în localitatea Nnewe din estul Nigeriei (din Decembrie 2010 se află internat într-un spital din Londra unde şi îşi revine dintr-un atac cerebral).

Gowon, după ce a cochetat un timp extrem de scurt cu democraţia, s-a adâncit şi mai mult într-o dictatură militară haotică şi a fost îndepărtat de la putere în 1975, în urma unei lovituri de stat. În prezent duce un trai îndestulat în oraşul Lagos. Nu a fost niciodată tras la răspundere pentru genocidul biafran.

Generalul Murtala Mohammed nu a dat niciodată socoteală pentru crimele împotriva umanităţii comise în cursul genocidului din Biafra mai mult chiar, aeroportul din Lagos îi poartă numele. Este beneficiarul loviturii de stat din 1975 care l-a răsturnat pe Gowon însă "domnia" sa a fost scurtă, a durat doar până la tentativa de puci din 1976 când limuzina cu care se deplasa a căzut într-o ambuscadă.

Nici generalii Adekunle şi Obasanjo (arhitecţii genocidului prin înfometare în Biafra) nu au fost traşi la răspundere pentru crimele comise. Adekunle a fost pensionat forţat în 1974 şi, ca orice pensionar de treabă, s-a apucat să-şi scrie memoriile. Obasanjo, după două mandate consecutive la preşedinţia Nigeriei, a fost numit de curând, de către Secretarul General al Naţiunilor Unite - Ban Ki-moon -, Trimis Special al Naţiunilor Unite în Republica Democratică Congo.

Conflictul biafran, deşi estompat şi poate necunoscut încă de cei mai tineri va rămâne însă - spre dezamăgirea celor ce l-ar dori şters cu buretele din analele istorice - în conştiinţa publică graţie cărţii dedicate de Frederick Forsyth acestui conflict: "The Biafra Story".

Capitulare
Nigeria, cu complicitatea tacită a comunităţii internaţionale şi sprijinită activ de Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, reuşind să comprime întrega populaţie biafrană într-un teritoriu a cărui suprafaţă nu depăşea jumătate din cea iniţială a Biafrei, şi-a putut permite să aştepte până ce foametea şi molimele au înfrânt dorinţa de rezistenţă a poporului biafran. Pe 22 Decembrie 1969 guvernul Gowon a lansat ofensiva finală. Trupele Biafrei, înfometate, rămase fără alternative, au abandonat armamentul şi s-au afundat în junglă, lăsându-i pe nigerieni să avanseze nestânjeniţi, până ce au reuşit să taie Biafra în două, situaţie ce a dus la imposibilitatea coordonării unor măsuri de apărare. Armata nigeriană s-a lansat într-o operaţiune de asasinare sistematică a oricărui civil de sex masculin în vârstă de peste 10 ani, violare a tuturor femeilor şi fetelor apte de procreere şi distrugere a tot ceea ce ar fi putut avea o valoare.

Pe 13 Ianuarie 1970 preşedintele Ojukwu s-a refugiat, împreună cu majoritatea membrilor guvernului Biafrei, la Abidjan, în Coasta de Fildeş. Rămăşiţele armatei biafrane au capitulat în cursul aceleiaşi zile. Războiul pentru independenţa Biafrei se încheiase.

Biafra, născută prematur, într-o lume încă neaşezată, a devenit dovada de netăgăduit că entităţile statale construite arbitrar, pe criterii politice, n-au nici o şansă într-o regiune dominată de afilieri tribale şi relaţii de familie. Lecţia Biafrei a fost confirmată de Iugoslavia în 1990 şi foarte recent, în Irak.

Din Biafra lumea a învăţat că genocidul are la bază puterea banului, lupta pentru putere sau culoarea pielii însă nu toate genocidurile sunt egale. Deşi între 1967 şi 1970 au fost ucişi cam tot atâţia etnici Igbo câţi evrei au fost exterminaţi între 1937 şi 1945, Biafra nu a avut parte nici măcar de sprijinul Naţiunilor Unite, ce ar fi trebui concretizat sub forma trupelor de menţinere a păcii sau, cel puţin, a ajutorului umanitar.

Cu largul aport al Marii Britanii şi Statelor Unite, care au intervenit, tardiv, pentru oprirea masacrelor şi atrocităţilor declanşate de guvernul Gowon după capitulare, comunitatea internaţională a putut să ascundă liniştită sub preş un război intertnic incomod şi stânjenitor prin proporţiile genocidului şi totala lipsă de reacţie a guvernelor "democratice".

Contraofensiva
În August 1968 mai mult de 2.000 de rachete cu rază scurtă de acţiune şi câteva milioane de cartuşe de toate tipurile au început să sosească pe aerodromul de lângă Owerri. Concomitent Organizaţia Unităţii Africane a început să desfăşoare activităţi de lobby în rândurile comunităţii internaţionale cu scopul de a obţine ajutoare.

Deşi a fost intens criticat pentru decizia de a refuza transporturile terestre de ajutoare alimentare Ojukwu a rămas ferm în această privinţă, întrucât ştia foarte bine că în zona de vest a Africii există o îndelungată tradiţie a utilizării otrăvurilor în scopul de a-ţi elimina inamicii, fie ei civili sau militari. Guvernul Biafrei a solicitat expres ca orice fel de ajutor umanitar să sosească numai pe calea aerului. Deşi au existat voci care au susţinut că în spatele acestei solicitări s-ar ascunde dorinţa lui Ojukwu de a strecura armament şi muniţie printre alimente n-au existat dovezi concrete substanţiale care să susţină aceste alegaţii.

Spre sfârşitul anului 1968 media victimelor ajunsese la aproximativ 200.000 de biafrani lunar, din cauza blocadei terestre instituite de nigerieni şi a aglomerării populaţiei civile în interiorul unui teritoriu redus la mai puţin de jumătate din suprafaţa iniţială a ţării. Deşi au fost contactate în repetate rânduri, prin intermediul reprezentanţei din Lisabona, Statele Unite n-au mişcat un deget în favoarea tinerei naţiuni în căutarea independenţei, nici măcar n-au catadixit să acorde sprijin umanitar populaţei civile înfometate.

Întărită cu un contingent proaspăt de voluntari şi alimentată cu muniţia recent sosită din Franţa, armata bifrană a declanşat o contraofensivă în Octombrie 1968. Această operaţiune s-a soldat cu numeroase pierderi în rândurile armatei nigeriene şi a consemnat eliberarea zonei Owerri însă, în primăvara anului 1969, ea a trebuit oprită din cauză că biafranii rămăseseră, din nou, fără muniţii, alimente şi toate celelalte resurse necesare.

Transporturile aeriene nu soseau nici în cantitatea, nici cu frecvenţa necesare susţinerii unei populaţii înfometate şi a unei armate în ofensivă. Ceea ce a urmat, de la începutul lui 1969 până la sfârşit, rămâne consemnat ca un capitol ruşinos al istoriei moderne.

Odiseea Port Harcourt
Pe la începutul lui Aprilie 1968 situaţia în Bifra devenise critică, înregistrându-se oficial mai mult de 50.000 de decese lunar, atât urmare a luptelor cu armata nigeriană cât şi ca o consecinţă a foametei ce cuprinsese ţara din cauza pierderii terenurilor agricole din apropierea Nigerului. În aşteptarea unui miracol Biafra se pregătea să moară.

La 12 Mai 1968, sub comanda generalului Benjamin Adekunle, cincizeci de mii de soldaţi nigerieni, ce alcătuiau Comandoul Trei Infanterie Marină, debarcau în forţă pe o plajă la sud de Port Harcourt, în delta Nigerului. Concomitent Forţele Aeriene Nigeriene şi-au intensificat raidurile asupra aceluiaşi Port Harcourt, atacând cu precădere poziţiile de apărare din jurul oraşului. Alţi cincizeci de mii de soldaţi, în majoritate etnici Hulani din nord, au fost însărcinaţi cu misiunea de a ataca Port Harcourt dinspre vest. În faţa acestui masiv asalt concertat trupele biafrane, rămase rapid fără muniţii, au fost nevoite să apere cu disperare oraşul, luptând la baionetă şi aruncând sticle incendiare în transportoarele nigeriene. Au reuşit astfel să reziste până în 23 Mai, dată la care Port Harcourt, principala cale de aprovizionare a Biafrei, a căzut oficial în mâinile nigerienilor.

Rămăşiţele unităţilor biafrane, patru brigăzi de infanterie (aproximativ 20.000 de oameni), au reuşit să se strecoare din încercuire îndreptându-se către oraşul Owerri pentru a organiza un nou punct de rezistenţă. Generalul Adekunle a evitat să-i urmărească, preferând să rămână în Port Harcourt şi să lase oraşul la discreţia soldaţilor Hulani vreme de o săptămână. În acest răstimp, scăpaţi de sub control, nigerienii s-au dedat la acte de "disciplinare" a populaţiei oraşului, care au inclus violuri în masă, asasinarea bărbaţilor şi a copiilor victimelor acestor violuri, jafuri şi distrugeri. Un episod deosebit de barbar s-a petrecut în spitalul din Port Harcourt unde soldaţii nigerieni au ucis cu baionetele toţi răniţii biafrani, au violat toate asistentele şi femeile internate în maternitate, au asasinat toţi doctorii şi au prădat pe îndelete toate rezervele de materiale medicale.

În cele din urmă soldaţii nigerieni au revenit, rând pe rând, în unităţile lor, lăsând în urmă un oraş mai sărac cu câteva zeci de mii de locuitori. Această săptămână de dezmăţ a nigerienilor din Port Harcourt a oferit însă ocazia biafranilor să-şi întărească poziţiile din perimetrul oraşului Owerri.

Începutul sfârşitului
Între timp proaspăta forţă aeriană a nigerienilor începea să-şi facă simţită prezenţa. În vreme ce bombardierele erau ocupate cu distrugerea sistematică a localităţilor Onitsha şi Enugu (obligându-i pe biafrani să-şi mute capitala mult mai în adâncul teritoriului, la Umuahia), aparatele MIG-17 aveau preocupări ceva mai elevate doborând avioanele cu ajutoare umanitare (care erau clar marcate), ceea ce a determinat Crucea Roşie Internaţională să suspende zborurile până la negocierea unor culoare sigure cu guvernul nigerian. Timp în care biafranii au început să moară de foame.

Ojukwu, unul din cei mai bogaţi oameni din Nigeria, educat la Oxford, susţine că întreaga sa avere personală din acea vreme, aproximativ 40 de milioane de dolari, a fost cheltuită pentru provizii. De asemenea Ojukwu şi-a utilizat din plin toate relaţiile personale cu numiţi europeni înstăriţi pentru a face rost de alimente şi muniţii pentru proaspăta naţiune. Însă nici măcar eforturile sale, deşi însemnate, n-au reuşit să evite ceea ce avea să urmeze.

La sfârşitul lui Septembrie 1967 capitala Enugu, în urma unui asalt combinat aerian şi terestru, cădea în mâinile trupelor nigeriene conduse de generalul Murtala Mohammed, un etnic Hausa din nordul Nigeriei, iniţiatorul campaniei "pământ pârjolit" în Biafra. Conform raportorilor internaţionali în acea perioadă în fiecare zi erau ucişi 5.000 de biafrani. Situaţia Biafrei începea să se deterioreze rapid.

Nevoit să susţină o line a frontului extrem de întinsă cu mica armată regulată aflată la dispoziţia sa plus un număr insignifiant de mercenari şi voluntari europeni Ojukwu era pus să aleagă între două rele: fie ceda nigerienilor o porţiune însemnată a teritoriului fie lăsa în mâinile acestora Port Harcourt, poarta maritimă a Biafrei, locul pe unde intră logistica necesară războiului şi proviziile necesare populaţiei înfometate şi pe unde iese petrolul care plăteşte pentru toate acestea.

Soluţia aleasă în cele din urmă a fost una de compromis, aproximativ 300 de kilometri din teritoriu au fost cedaţi nigerienilor iar trupele astfel disponibilizate au fost afectate întăririi poziţiilor în districtul de coastă spre a face faţă asaltului artileriei şi aviaţiei inamice. Luptele au continuat cu înverşunare pe tot parcursul toamnei şi al iernii 1967-1968. Afluxul de noi mercenari, voluntari şi recruţi de la începutul anului a permis armatei biafrane să-şi menţină poziţiile până aproape în vara anului 1968.

Nigeria în derută
Nigerienii s-au trezit dintr-o dată că principala resursă de talente, unul din porturi şi cea mai mare resursă de export le-au dispărut peste noapte figurând dintr-o dată printre resursele unei alte "naţiuni". Aveau o armată numeroasă dar nu aveau aviaţie şi mai dispuneau de câteva vase de coastă pentru protecţia ţărmurilor. Soldaţii erau prost echipaţi iar majoritatea ofiţerilor, fiind de naţionalitate Igbo, activau acum dincolo de Niger, antrenând cu osârdie noua armată biafrană pentru a rezista unei invazii aşa că singura lor tactică de război era atacarea inamicului cu un număr impresionant de trupe.

Guvernul Nigeriei avea în faţă doar două opţiuni. Fie se angajau într-un război de uzură pentru a recupera teritoriul şi posesiunile pierdute, fie recunoşteau independenţa Biafrei şi deveneau un vecin insignifiant al noii naţiuni. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, din păcate, au ales calea războiului. Incursiunile iniţiale în Biafra au fost respinse fără drept de apel iar sursele vremii indică pierderi masive de vieţi omeneşti în rândul armatei nigeriene, cifrele oscilând între 20.000 şi 75.000 de morţi.

De cealaltă parte biafranii ştiau că, de la gestul lui Ojukwu încolo, eşecul era inacceptabil. Acţiunile guvernul nigerian nu lăsau vreo urmă de îndoială că războiul urma să aibă ca ţintă principală populaţia civilă astfel încât Igbo să fie nimiciţi. Resursele aveau prea puţină importanţă, lupta avea conotaţii tribale nu economice. După respingerea atacurilor iniţiale trupele Biafrei au pătruns adânc în teritoriul nigerian ajungând la mai puţin de 25 de kilometri de capitală. În Lagos s-a instaurat haosul, cetăţenii ieşind pe străzi în mişcări de revoltă spontane şi dedându-se la jafuri în masă. Atât guvernul Marii Britanii cât şi administraţia Johnson de la Washington i-au transmis lui Gowon indicaţia de a rămâne pe loc împreună cu guvernul său şi să nu predea sub nici un motiv Lagosul biafranilor.

Preşedintele Ojukwu era convins că războiul avea să se încheie rapid. Bombardierele B-26 aflate la dispoziţia trupelor sale bombardau nestingherite, pe timpul zilei, poziţiile avansate ale nigerienilor iar rachetele ghidate cu rază scurtă de acţiune - rapid concepute de "trustul creierelor" biafran - făceu ravagii în rândul trupelor guvernamentale. Pentru guvernul Gowon devenise clar ca lumina zilei că avea nevoie de sprijin aerian pentru a supravieţui. Cererea adresată de ei în acest sens către comunitatea internaţională a fost rapid onorată de Uniunea Sovietică care a trimis cinci MIG-17 şi patru bombardiere IL-28, împreună cu consilierii şi tehnicienii aferenţi. Aparatele urmau să fie utilizate în luptă de piloţi egipteni şi englezi, până ce prima generaţie de piloţi nigerieni va absolvi cursurile de pregătire. Pe lângă piloţi şi tehnicieni Marea Britanie, extrem de grijulie cu soarta fostei sale colonii, a mai trimis în Nigeria şi armament uşor, uniforme, vehicule de transport etc.

Şi Biafra a beneficiat de ceva ajutor militar, concretizat sub forma armamentului şi tancurilor rămase din recentul încheiat Război de Şase Zile, dar sprijinul pentru tânărul stat a fost mai mult politic şi foarte timid exprimat, doar Coasta de Fildeş, Gabon, Tanzania, Rhodesia şi Africa de Sud recunoscându-i independenţa. Prin intermediul consulatul deschis la Lisabona biafranii au recrutat voluntari din multe ţări europene şi au depus diligenţe pentru cumpărarea de muniţii şi cereri de ajutor umanitar. Cererile repetate de ajutor adresate Statelor Unite s-au izbit de un zid al indiferenţei, administraţia Johnson considerând că Biafra nu intră în zona de interes a americanilor.

5 Iulie 1967
Zorii fierbinţi şi ceţoşi puneau încetul cu încetul stăpânire pe desişul pădurii aflată la graniţa dintre proaspăta naţiune biafrană şi estul Nigeriei. Cu doar o lună în urmă efective ale armatei nigeriene, două regimente de artilerie şi două de infanterie fuseseră masate de-a lungul zonei de separaţie. Vremea tratativelor trecuse deja, opresiunea barbară suferită de populaţia de la est de fluviul Niger nu putea fi inclusă în tratate, nu mai rămăsese decât războiul. La scurt timp după miezul nopţii a început canonada.

Creată din necesitate Biafra a apărut ca răspuns la "reconstrucţia politică" a Nigeriei din cenuşa fostei colonii britanice. Cele trei grupuri etnice majoritare, Hausa, Fulani şi Igbo, nu au convieţuit niciodată în armonie - fiecare dintre acestea avea propriul teritoriu, propria cultură, propriile convingeri religioasă, chiar şi propria etică.

Hausa şi Fulani predominau numeric dar erau mai puţin instruiţi în timp ce Igbo, masaţi în special în estul Nigeriei, erau ceva mai educaţi şi aveau o cultură a muncii. Majoritatea intelectualilor şi a ofiţerilor nigeriani proveneau din rândurile populaţiei Igbo în timp ce clasa muncitoare şi soldaţii erau de origine Hausa sau Fulani.

Nici fostul guvern colonial nici guvernul nigerian de după 1960 - anul obţinerii independenţei - nu rezolvaseră această problemă şi, deşi accesul la educaţie era destul de facil, Hausa şi Fulani nu dăduseră buzna să-şi ridice nivelul intelectual.

În prima parte a anilor 1960, structura societăţii nigeriene, lipsită de "supapa de siguranţă" pe care o reprezentaseră trupele britanice, a început să se destrame. Etnicii Igbo care lucrau în nordul şi vestul Nigeriei au devenit ţinte ale asasinatelor în masă, bande întregi de Hausa şi Fulani lansând atacuri asupra minoritarilor Igbo, la început în teritoriile tradiţionale ale celor două etnii şi mai apoi în zona sud-estică, cunoscută şi sub denumirea populară de "Igboland".

Până în 1966 acese atacuri au reuşit să producă o reacţie în masă a populaţiei Igbo care a început să se "refugieze", plecând din toate zonele Nigeriei şi masându-se în sud-estul ţării. Lovitura de stat orchestrată de generalul Yakubu Gowon în 1966 avea să pună capăt democraţiei nigeriene şi să dea semnalul declanşării unui val de violenţe etnice împotriva Igbo, al căror paroxism avea să atingă graniţele genocidului.

În luna Mai a anului 1967 locotenent-colonelul Chukwuemeka Odumegwu-Ojukwu, sprijinit de alţi ofiţeri nigerieni dar şi de unii intelectuali şi politicieni, declară secesiunea zonei estice a Nigeriei, sub denumirea ancestrală "Biafra".

Tânărul stat Biafra avea câteva atuuri importante în drumul spre consolidarea independenţei. Ca naţiune avea un nivel ridicat al educaţiei, majoritatea intelectualităţii nigeriene şi a ofiţerilor armatei fiind de extracţie Igbo. Teritoriul era bogat în resurse naturale, avea deschidere la mare şi, cel mai important, dispunea de resurse proprii de petrol, cea mai mare parte a zăcămintelor şi rafinăriilor nigeriene fiind concentrate în această zonă.

Poate singura faţetă pozitivă a atentatelor petrecute la Bombay în 2008 este faptul că nimeni nu a blamat comunitatea indienilor musulmani în ansamblu. Aceştia chiar au făcut front comun împotriva terorii printr-o mişcare spontană de data aceasta, spre deosebire de cele desfăşurate cu alte ocazii când era evident că participă la un spectacol regizat. Această ocazie de a sparge bariera mentală ce înconjoară comunitatea şi a introduce acele elemente care să-i impulsioneze cu adevărat nu pare să fi fost sesizată de cei interesaţi iar timpul se scurge rapid în defavoarea acestora. Pentru avizaţi soluţia problemei indienilor musulmani este însă foarte simplă şi la îndemână.

Primul pas ar consta în atragerea şi angrenarea în proiect a mullah-ilor moderaţi. Într-adevăr, există stereotipul mullah-ului bărbos şi ultra-fundamentalist cu mentalităţi de acum 1.000 de ani, peste care este foarte greu de trecut, adevărul este, însă, că mulţi dintre aceştia sunt în fapt inteligenţi şi progresişti, promotori activi ai drepturilor femeilor, convinşi de beneficiile educaţiei moderne şi, mai ales, complet refractari la orice formă de extremism. În acest moment ei sunt în minoritate deoarece nu sunt sprijiniţi în nici un fel de autorităţile statului indian şi tocmai de aceea instinctul de supravieţuire le spune să nu încerce să iasă în evidenţă. Greşeala majoră a guvernului indian este că nu înţelege utilitatea acestor mullah-i. Sunt clerici islamici foarte calificaţi, au studiat Coran-ul şi Hadit precum şi legea şi jurisprudenţa islamică. Odată atraşi aceşti clerici moderaţi de partea statului mare parte a problemei poate fi deja considerată a fi rezolvată iar opoziţia creată de fundamentaliştii imbecili ancoraţi în Evul Mediu va putea fi pur şi simplu ignorată.

Cel de-al doilea pas trebuie să fie îmbunătăţirea condiţiilor de trai din ghetouri. Reţeaua sanitară şi drumurile nu sunt strălucite nici în afara ghetourilor însă în interiorul acestora situaţia este critică din cauza dezinteresului deliberat. Şcolile nu pot fi construite peste noapte şi oricum sistemul educaţional în India este oarecum firav. Alternativa este oferită de Madrase, sunt instituţii deja împământenite, funcţionează bine (cu limitările aferente) şi pot fi stimulate financiar pentru a oferi studii moderne, în completarea celor islamice. Se poate crea astfel fundamentul pentru eliberarea musulmanilor indieni de sub jugul obscurantismului religios.

Cel de-al treilea pas ar fi un program de recrutare şi promovare a musulmanilor în poliţie şi armată. Acest pas numai că le va da acestora sentimentul de apartenenţă la naţiune şi utilitate socială dar va ajuta şi la îmbunătăţirea imaginii autorităţii statale. De asemenea, o astfel de măsură, ar favoriza reducerea rapidă a ameninţării reprezentate nu numai de fundamentaliştii islamici ci şi de cei hinduşi.

Completarea celor trei paşi descrişi mai sus ar încheia prima fază a eliminării problemei musulmane din India şi ar crea premizele pentru declanşarea celei de-a doua faze: crearea unui nou sistem legislativ acceptabil care să fie considerat acceptabil atât de hinduşi cât şi de musulmani precum şi implementarea unui set de măsuri care să conducă la depăşirea obstacolelor ce stau în calea convieţuirii celor două mari religii.

Săptămâna trecută autorităţile sovietice, supărate că România a răspuns cu aceeaşi monedă în scandalul "spionului", au considerat că e cazul să bată puţin cu pantoful în masă şi au "emanat" o declaraţie din care reiese că aşteaptă ca partea româna să justifice de ce l-a declarat persona non-grata pe diplomatul rus, în caz contrar ameninţând cu alte măsuri de retorsiune, inclusiv pe plan economic.

Am spus-o la începutul anului, o repet şi astăzi:

STATUL RUS ESTE BARBAR ŞI TERORIST!

Precizare pentru tâmpiţii care înjură "din principiu": STATUL rus este barbar şi terorist, nu ruşii în general. Dacă stăm bine să ne gândim chiar un rus a avertizat lumea civilizată asupra acestui fapt şi a plătit din greu pentru asta.

(...) centrul terorismului mondial nu este în Irak, Iran, Afganistan sau Cecenia. Infecţia teroristă este răspândită în lumea întreagă din Piaţa Lubianka şi birourile Kremlin-ului. Atâta timp cât serviciile speciale ruseşti nu sunt scoase în afara legii, demantelate şi puse sub acuzare, terorismul nu va fi stopat: bombele vor continua să explodeze şi va fi vărsare de sânge. Terorismul nu are termen de expirare.... Aşa cum am mai spus toţi teroriştii menţionaţi (Carlos Ilici Ramirez - "Şacalul", Yasser Arafat, Saddam Hussein, Adjalan, Wadi Haddad, Hauyi, Papaionnu, Sean Garland etc. - n.n.) au fost sprijiniţi de şefii serviciilor secrete sovietice şi ruseşti - Iuri Andropov, Vladimir Putin, Nikolai Patruşev şi alţii. Aceştia sunt capii terorismului.... Până când ei vor condamnaţi ... teroarea mondială va continua.

Pentru că musulmanii sunt consideraţi spioni şi sabotori pakistanezi accesul acestora la slujbele din armată sau din domeniul serviciului public este extrem de limitat iar o poziţie înaltă în cadrul acestor servicii este practic imposibil de atins. Cu toate că reprezentanţii armatei indiene declară răspicat că religia nu este o problemă în rândul militarilor, statisticile ne spun că numai 2% din totalul militarilor sunt musulmani, asta în condiţiile în care situaţia materială a minorităţii musulmane este precară, ideală deci pentru un mediu de recrutare abundent.

Am putea vorbi aici şi despre poliţie care, poliţie fiind, consideră musulmanii infractori din oficiu, fiecare investigaţie determinând adevărate razii în rândul musulmanilor săraci. Închisorile sunt astfel umplute periodic cu membri ai acestei minorităţi, în marea lor majoritate tineri, care sunt expuşi unui mediu infracţional "profesionist", alcătuit nu numai din hoţi, tâlhari şi criminali ci şi din jihadişti înrăiţi. Acest mediu le asigură tinerilor încarceraţi o temeinică pregătire, ideologică şi practică, pentru o viitoare carieră de terorist.

Pentru musulmanii indieni, neglijaţi de stat, fără locuinţe decente, privaţi de educaţie şi îngrijire medicală corespunzătoare, refuzaţi la angajare chiar şi de armată, consideraţi de poliţie vinovaţi până la proba contrarie, escamotarea originii începe să devină o opţiune ce tinde să atingă rangul de fenomen în majoritatea oraşelor mari din India. Musulmanii "sub acoperire" adoptă nume hinduse, afişează în locuri cât mai vizibile reprezentări ale zeilor hinduşi, una peste alta îşi trăieşte viaţa exact ca un hindus. Ei îndrăznesc să-şi lepede masca numai în comunităţile de origine pentru că un asemenea gest făcut oriunde altundeva ar duce la pierderea mijloacelor de subzistenţă, clienţii, chiar şi cei mai vechi dintre aceştia, ar începe să-l ocolească, deşi serviciile oferite de musulmanul deconspirat şi calitatea acestora nu se modifică.

Peste toate acestea se adaugă propaganda deşănţată a dezaxaţilor islamişti înfuriaţi de apropierea manifestă a guvernului indian faţă de Israel precum şi influenţa negativă a mullah-ilor incompetenţi care profită de ignoranţa oamenilor simpli şi adaugă după bunul plac reguli şi legi "islamice" care, cel mai adesea, contavin preceptelor şi învăţăturilor Islamului.

Un alt mit contemporan este reprezentat de ideea că toţi musulmanii resping modernitatea şi educaţia şi locuiesc în ghetouri. Propaganda bazată pe acest mit are un impact relativ important în societatea indiană întrucât pare a avea la bază o jumătate de adevăr, mai precis condiţiile de trai ale minorităţii musulmane, contrânsă să locuiască în zone subdezvoltate sau în ghetouri şi să studieze exclusiv în seminarele islamice. Însă acestă situaţie nu li se poate imputa întrucât nu este un act de voinţă al musulmanilor ci un efect al neglijenţei statului indian care a "uitat" să modernizeze străzile şi reţelele electrice sau de canalizare din anumite zone aşa cum "a omis" să înfiinţeze şcoli publice în aceleaşi zone sau măcar în apropierea acestora.

Poate cel mai relevant exemplu pentru cele de mai sus este cazul regiunii Gujarat în care, până în anul 2002, înflorea o clasă de mijloc a comunităţii musulmane. Pogromul din acel an însă a distrus această clasă de mijloc, mulţi musulmani au fost ucişi iar cei care au scăpat cu viaţă şi-au văzut casele şi afacerile prădate şi distruse şi au fost nevoiţi să se refugieze în relativa securitate a ghetourilor, adevărate enclave upuse unui boicot economic mai mult sau mai puţin oficializat.

Un al treilea mit care circulă şi este repetat cu obstinaţie în conversaţiile dintre hinduşi este cel al agenturilor pakistaneze. Orice musulman este suspect din oficiu de apartenenţă la acestea iar efectele acestui mit sunt atât de perverse încât orice referire apreciativă la adresa unui pakistanez, fie el şi un sportiv sau scriitor, îţi poate aduce pe cap o acuzaţie de terorism. Stupiditatea acestei situaţii este reliefată şi mai mult de faptul că mulţi dintre musulmanii indieni au rude în Pakistan, urmaşii celor strămutaţi în 1947 şi sunt pe deplin conştienţi de statutul de paria pe care aceştia îl au în controversata Republică Islamică precum sunt conştienţi şi de faptul că musulmanii din state precum Kerala sau Assam o duc mult mai bine decât majoritatea musulmanilor pakistanezi.

În ultima vreme începe să se reliefeze din ce în ce mai pregnant un al patrulea mit, cel al musulmanului criminal prin definiţie. Acest mit este oarecum asemănător cu cel al ţiganilor români, care sunt consideraţi infractori până la proba contrarie. Procentajul musulmanilor încarceraţi în India este mult superior procentajului musulmanilor în totalul populaţiei dar această stare de fapt nu este urmarea unei predispoziţii genetice sau a unor precepte religioase ci este o consecinţă a situaţiei economice precare şi a discriminărilor sistematice la care sunt supuşi musulmanii indieni.

Cele patru mituri enumerate se sprijină şi se alimentează unul pe altul şi blochează accesul musulmanilor indieni la o poziţie care i-ar putea pune pe picior de egalitate cu restul populaţiei, iar această stare de fapt nu face altceva decât să alimenteze resentimentele şi să favorizeze terorismul.

În India, până să-şi bage britanicii nasul, hinduşii şi musulmanii găsiseră o cale de a convieţui paşnic. Această stare de pace socială a fost tulburată însă de politica colonială britanică bazată pe principiul "divide et impera" care le permitea acestora să pozeze în apărători şi garanţi ai păcii. Odată cu britanicii India a făcut cunoştinţă cu răscoalele religioase de amploare dar disensiunile au continuat să se adâncească şi după plecarea acestora, ca urmare a cadoului otrăvit pe care l-au lăsat în urmă: divizarea subcontinentului în două şi mai apoi trei ţări.

Musulmanii s-au transformat în vinovaţi de serviciu, hinduşii socotindu-i vinovaţi pentru toate relele sub pretextul că aceştia i-au oprimat pe vreme de mii de ani, aşadar acum era rândul lor să o facă. În plus, britanicii smulseseră o bucată din ţară pentru a le oferi musulmanilor o patrie personalizată. Deci, zic hinduşii, de ce mai sunt încă milioane de musulmani care le respiră aerul? De ce nu se cară în ţara lor? De ce au tupeul să ceară drepturi cei care au rămas?

De fapt elitele şi membrii clasei de mijloc musulmane din nordul, vestul şi centrul Indiei, simţind oportunităţile oferite de o naţiune nou-nouţă şi dispunând de fondurile necesare relocării chiar au plecat. În urmă au rămas numai cei săraci şi analfabeţi aflaţi în imposibilitatea de a se muta, iar acest grup a format enclave izolate şi neputincioase, relativ restrânse numeric în marea hindusă înconjurătoare. Povestea musulmanilor din estul şi sudul Indiei este oarecum diferită deoarece clasa de mijloc a rămas pe loc, refuzând să plece din varii motive printre care se numără raţiuni lingvistice şi culturale. Numărul musulmanilor săraci a continuat să crească uşor de-a lungul vremii prin convertirea la Islam a "intangibililor", indivizi situaţi atât de jos în ierarhia socială hindusă încât nu meritau să facă parte nici măcar din cea mai de jos castă. Atraşi de mirajul unei societăţii egalitariste, propovăduit de islamişti, convertiţii s-au trezit într-o situaţie mai proastă ca înainte: fuseseră hinduşi săraci, acum erau musulmani la fel de săraci dar aveau ocazia să guste şi din "binefacerile" apartenenţei la o minoritate hulită de majoritate.

Singurul lucru demn de reţinut din studierea fundamentalismului religios este acela că spre acesta se îndeaptă mai degrabă oamenii cu o situaţie materială precară şi cu un nivel scăzut de educaţie. În India mitul despre fanatismul religios al musulmanilor s-a născut tocmai pe fondul stării sociale precare a acestora, care i-a făcut să vadă în religie o ancoră în furtună, o oază de stabilitate într-o lume nesigură şi înspăimântătoare. Desigur, odată cu trecerea anilor, între musulmanii rămaşi în India a prins a se întrupa o nouă clasă de mijloc, încă firavă, care a adus cu ea o undă de liberalism. Această clasă de mijloc musulmană nu este mai înclinată spre fundamentalism decât o clasă de mijloc din orice altă societate, însă în mintea majorităţii hinduşilor stereotipul musulman egal fanatic este foarte bine înrădăcinat.

Tânărul nostru musulman ar vrea să-şi găsească o slujbă, la orice nivel, aşa cum a văzut că fac toţi foştii săi colegii de liceu hinduşi. Din motive necunoscute însă, de cîte ori merge la un interviu, constată că nu are succes. Să fie de vină barba şi tichia? Se bărbiereşte şi lasă tichia acasă şi tot nu este acceptat. Să fie de vină numele cu rezonanţă musulmană?

Între timp fratele său mai mare, care a trecut deja prin umilinţele unui lung şir de interviuri, îşi dă seama că doar dacă o apucă pe calea infracţionalităţii va putea supravieţui. Pentru că are o fire onestă şi nu este înzestrat pentru o carieră infracţională el ajunge foarte curând în arest, pentru o faptă oarecare. Stă în celulă fără a fi fost dus în faţa unui judecător care să decidă arestarea sa, deci nu există o înregistrare oficială a faptului că zace în arest. Familia sa este prea săracă pentru a angaja un avocat aşa că încercă, fără succes, să se adreseze parlamentarului local.

La un moment dat, în urma unei alerte teroriste sau de altă natură, poliţiştii, dornici să demonstreze că nu-şi iau banii degeaba, îl iau pe amărâtul găinar musulman din arest şi-l împuşcă într-un schimb de focuri regizat după care anunţă că, în urma unei lupte eroice, au eliminat un jihadist periculos. Există căi legale pentru ca familia "teroristului" să poată restabili adevărul? Nu prea. Începe să devină mai clar acum de ce mai tânărului frate al mortului îi vine ideea să arunce în aer secţia de poliţie cu tot cu ocupanţi? Şi de ce începe să se simtă atras de un anumit tip de discursuri care vorbesc despre un stat indian care încercă să-i extermine pe musulmani?

Povestirea imaginară de mai sus nu încearcă să fie o frescă a vieţii de zi cu zi a musulmanilor indieni ci se doreşte a fi o ilustrare a faptului că dramele personale, mai mari sau mai mici, combinate cu injustiţia socială, pot constitui un factor favorizant pentru terorism. De unde putem trage concluzia că eliminarea injustiţiei sociale poate fi o armă foarte eficientă în combaterea terorismului. Pentru că, să fim serioşi, războiul împotriva terorii este doar o sintagmă pentru media deoarece terorismul este doar o tactică, nimic mai mult.

Dacă dorim stoparea terorismului ar trebui s-o facem prin atacarea răului de la rădăcină. Iar această rădăcină nu este prin nu ştiu ce tabără din Afganistan ci rezidă chiar în cutumele sociale generatoare de injustiţie care determină tinerii musulmani să umple taberele din Afganistan. Oricâte tabere am face una cu pământul, atâta timp cât injustiţia socială persistă, alte tabere se vor ridica în loc şi mii de alte suflete mânioase le vor umple.

Până acum vreo câţiva ani era la modă în anumite cercuri, inclusiv în anturajul prim-ministrului indian, să se spună că nu există terorism islamic indigen şi că toţi teroriştii musulmani care acţionează în India sunt fie cetăţeni străini (adică pakistanezi) fie indieni de altă naţionalitate din Kashmir năimiţi de Pakistan. Această atitudine era oarecum la unison cu cea demonstrată de George W. Bush care obişnuia să spună satisfăcut: "Nici măcar unul dintre musulmanii indieni nu s-a înrolat în Al Qaeda".

Propoziţia menţionată este uşor stupidă întrucât la Al Qaeda nu te înrolezi că nu e varianta islamică a Legiunii Străine. Pentru a deveni membru Al Qaeda este suficient să arunci ceva în aer şi să te declari membru, aşa cum a făcut Abu-Musab Al-Zarqawi în Irak. Al Qaeda nu este o organizaţie ci un conglomerat de facţiuni mai mult sau mai puţin independente. Oricine poate deveni membru Al Qaeda iar pentru asta nu se cere nici măcar să fii musulman.

În orice caz, ideea că nici un musulman indian nu s-a alăturat Al Qaeda sau oricărei alte reţele teroriste internaţionale, nu stătea în picioare nici măcar la vremea când fostul preşedinte american rostea propoziţia menţionată. Iar în zilele noastre devine din ce în ce mai evident, chiar şi pentru observatorii mai puţin avizaţi, că musulmanii din India sunt angrenaţi în activităţi teroriste împotriva statului.

Spre exemplificare să luăm exemplul teoretic al unui tânăr musulman care nu şi-a părăsit niciodată orăşelul natal din centrul Indiei şi nu poate fi acuzat că este marioneta ideologică a Pakistanului ori că i s-a încredinţat de către cineva o misiune islamistă. Tânărul nostru nu corespunde portretului robot al teroristului clasic şi cu toate acestea descărcă materiale subversive de pe Internet şi fabrică o bombă pe cate o utilizează pentru a arunca în aer o secţie de poliţie.

Este evident că nimeni nu devine terorist din capriciu. Întotdeauna există un element de cauzalitate, chiar dacă acesta este relevant numai pentru respectivul individ. Tânărul despre care vorbeam are un grad oarecare de educaţie, nu foarte elevat, de dragul exemplificării să spunem că a terminat liceul. Familia sa se zbate să trăiască de pe o zi pe alta iar numărul mare de copii este o povară covârşitoare pentru aceştia. Au mult mai mulţi copii decât îşi permit să întreţină pentru că n-au fost educaţi în privinţa contracepţiei decât de mullah-ul local care le-a spus că aceasta este o conspiraţie a hinduşilor şi evreilor prin care se urmăreşte scăderea numărului musulmanilor.

În ultimele săptămâni Grecia a fost făcută praf şi pulbere de media europeană, în special de cea din zona Euro. Şi cum ce face omul face şi maimuţa hop şi jurnaliştii noştrii cu analize greceşti că pe alea româneşti le-au gătat şi le-au urcat în pod la afumat. Evident, i-au înjurat pe greci la unison cu trâmbiţele "big brother" mai de la vest, fără a se obosi să transmită şi punctul de vedere al celor incriminaţi, doar au antrenament şi curge profesionalismul din ei cum le curge ţărâna din buletin.

Înainte de a vedea ce părere au grecii despre Grecia, să ne uităm pe nişte cifre Eurostat:
Legendă:
EU = media europeană în zona Euro (15 de state)
GR = Grecia

Productivitate per angajat: EU = 109,7; GR = 100,4
Productivitate per oră lucrată: EU = 100,3; GR = 71
Ore lucrate săptămânal (normă întregă): EU = 41,6; GR = 43,7
Salariul minim brut lunar: EU = 1.182; GR = 681
Pensia medie: EU = 982; GR = 750
Vârsta medie de pensionare: EU = 61,1; GR = 61,4

Dincolo de aceste cifre care plasează Grecia în zona statelor normale sau chiar "cuminţi" există marea problemă a celor 30% din angajaţi care lucrează fără a beneficia de asigurări de sănătate sau alte forme de protecţie socială (media EU = 5%-10%). E vina lor? La fel ca la noi şi la ei există practica de a angaja oameni cu salariul minim pentru a nu plăti taxe şi impozite suplimentare. Din nou, e vina lor? E vina sistemului care preferă să menţină salarii de mizerie pentru a atrage investitorii? Nu, e vina investitorilor din ţările "mari" care alergă după profit facil cu preţul declanşării crizelor financiare globale.

Mai sunt în Grecia şi aproximativ 300.000 de "persoane fizice autorizate", în realitate lucrători aflaţi la dispoziţia unor angajatori şmecheri care preferă să pozeze în "clienţi" ai acestora, din nou, pentru a evita să plătească taxele şi impozitele cuvenite. În plus grecii "PFA" nu beneficiază nici de concedii plătite, sărbători legale, etc. La lista acestor surse de evaziune fiscală mai putem adăuga şi alţi 200.000 de greci care lucrează ca angajaţi "part-time", sunt plătiţi cu o fracţiune din salariul pentru norma întreagă dar lucrează "full-time". Uniunea Europeană impune măsuri drastice de disciplină fiscală dar impune şi pedepse draconice pentru astfel de practici? Nix! De ce? Pentru că bună parte din angajatorii evazionişti sunt cetăţeni britanici, francezi, germani etc. care returnează în ţările de origine o bună parte din capitalul spoliat în Grecia, Bulgaria, România...

Mai zice presa "big brother" că sectorul bugetar în Grecia este supradimensionat şi că grecii au 14 salarii pe an. Contează pentru cineva că Organizaţia Mondială a Muncii spune că în Grecia 22,3% din populaţia activă lucrează în sectorul public iar în Franţa 30%, Olanda 27%, Marea Britanie 20%, Germania 14%? Nu cred, dar hai să facem media, sau mai bine nu, că n-are rost. Şi tot la categoria fapt divers am putea menţiona că în Grecia bugetarii au contracte de muncă temporare deci salarii mai mici şi drepturi mai puţine. Mitul celor 14 salarii provine din metoda grecească de a acorda prima de Crăciun (al 13-lea salariu) şi cumulul primelor de sărbători (al 14-lea salariu) în anumite perioade ale anului special alese pentru a permite dezvoltarea comerţului şi activităţilor cu caracter turistic în timpul sezonului pentru că, nu-i aşa, economia Greciei este bazată pe turism şi comerţ. Colac peste pupăză, pentru că grecii sunt cei mai opulenţi europeni şi au cele mai multe salarii, preţurile produselor de bază sunt pe măsură: 30%-50% peste media zonei Euro.

Cam asta zic grecii despre puturoşenia şi nesimţirea grecilor. Seamănă pe undeva cu puturoşenia şi nesimţirea românilor? Nu-i bai, urmează puturoşenia şi nesimţirea portughezilor şi spaniolilor iar puturoşenia şi nesimţirea italienilor e după colţ. Ia uite dom'le ce de puturoşi şi nesimţiţi! Au oare, nu cumva sistemul e bolnav? Ceva pute în Europa şi nu e numai duhoarea renăscutelor relaţii de prietenie dintre Germania şi Rusia.
_

Ecourile recoltei însângerate

Ura rasială este cauza principală a valului incredibil de violenţă extremă şi a nivelului ridicat de cruzime la care sunt supuse victimele Afrikaner în timpul atacurilor din zonele rurale.

Raportul GenocideWatch - August 2003

Concluziile şocante ale acestui raport au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice sud-africane, ele fiind publicate de ziarul Beeld în ciuda unei decizii a Ministrului Securităţii şi Siguranţei care stipula "reţinerea de la publicare".

Hai să ne imaginăm ce fervoare anti-rasistă ar fi exhibat BBC dacă vreo 3.000 de fermieri de culoare ar fi fost jefuiţi, torturaţi, violaţi, sodomizaţi şi executaţi de albi din 1994 încoace. Mai mult chiar, în aceste condiţii FIFA nu ar fi desemnat niciodată Africa de Sud ca loc de desfăşurare al Cupei Mondiale.

Dr. Frank Ellis, ex-profesor al catedrei de Studii Ruseşti şi Slavonice
Universitatea din Leeds, Marea Britanie.

Gura păcătosului...

I-am bătut pe colonialişti şi am să-i bat şi pe copiii copiilor colonialiştilor.

Julius Malema - liderul tineretului ANC

A sosit vremea să purtăm războiul în zonele albilor

Manifest ANC

Să nu furaţi de la negri - e mai bine să furaţi de la albi

Willy Madisha - lider sindical

Vocea inocenţilor
Sue Simpson, 58 de ani despre coşmarul la care a fost supusă împreună cu partenerul ei, Carlo Cantarelli, în vârstă de 64 de ani:

Marţi noaptea, pe la ora 1, m-a trezit lătratul câinelui şi an coborât din pat să văd ce s-a întâmplat. Când am intrat în salon s-au năpustit asupra mea trei indivizi. Am apucat să-l strig pe Carlo înainte de a fi târâtă în birou. Mi-au tras un sac de pânză peste cap şi au început să mă întrebe unde sunt banii şi cheia de la seif.

După ce au golit seiful m-au târât în dormitor unde Carlo fusese legat cu cravate şi aproape sufocat cu un căluş din şosete. Imediat şi-a făcut apariţia în dormitor un individ cu o oală în mâini şi s-a apucat să-mi toarne apă clocotită în cap şi pe spate. Durerea a fost insuportabilă la început apoi n-am mai simţit nimic. Individul a mai fiert o oală cu apă şi i-a aplicat acelaşi tratament lui Carlo iar în acest răstimp ceilalţi întrebau întruna unde sunt banii.

L-am spus că alţi bani nu avem şi ne-au tras peste cap nişte pungi de plastic pe care nu le-au scos până nu am leşinat. Apoi ne-au tot pişcat şi înţepat cu o pereche de cleşti în timp ce ne ameninţau că mă violează, ne rup picioarele şi dau foc la casă dacă nu le spunem unde sunt banii. M-am înţeles din priviri cu Carlo şi n-am mai mişcat încercând să ne reducem cât mai mult respiraţia. Crezând probabil că suntem pe moarte indivizii au plecat 10 minute mai târziu. Mi-am tăiat legăturile cu o foarfecă şi am chemat poliţia.

Concluziile despre situaţia actuală a minorităţii albe din Africa de Sud le puteţi trage singuri iar despre "comunitatea internaţională" cred că nu mai este nimic de spus.