Nu ştim cum se conduce o gloată abrutizată de bigotism, habar nu avem ce este şi ce vrea Frăţia Musulmană, cântărim toate cele prin prisma concepţiei şi moştenirilor noastre europene dar ne dăm voioşi cu părerea despre ceea ce se întâmplă pe străzile din Cairo.

Cu bună ştiinţă deschidem larg porţile Califatului. Când ne vom trezi va fi, ca de obicei, mult prea târziu.

La rece
Represiunile la care s-au aşteptat majoritatea observatorilor după căderea Biafrei n-au mai avut loc, în mare parte datorită presiunilor exercitate de guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii care i-au obligat pe oficialii nigerieni să pună capăt cu rapiditate ostilităţilor - pe fondul temerilor că revolta biafranilor s-ar putea reedita în cazul în care guvernul Gowon ar continua genocidul. Pe cale de consecinţă comunitatea internaţională, oarecum jenată de poziţia adoptată pe parcursul războiului, a putut să "ascundă sub preş" cu rapiditate istoria conflictului şi atrocităţile aferente.

Din punct de vedere tactic biafranii au pierdut războiul la 27 Septembrie 1967, dată la care capitala Enugu a căzut şi au fost nevoiţi să cedeze iniţiativa şi să adopte poziţii defensive. Din punct de vedere strategic războiul a fost pierdut odată cu căderea oraşului Port Harcourt în mâinile nigerienilor.

Fără un port la ocean adecvat traficului de mare tonaj şi privat de accesul la resursele petroliere, cu întreaga suprafaţă a terenului agricol ocupată de inamic şi cu populaţia concentrată haotic într-un spaţiu minuscul - situaţie ideală pentru apariţia molimelor şi a înfometării - astfel a ales Ojukwu să continue lupta iar întrebarea ce persista cu obstinaţie pe buzele observatorilor era "De ce, dacă nu are nici o şansă, de ce?". Răspunsul la această întrebare este destul de uşor de dat pentru cei care s-au aplecat cu mai multă atenţie asupra studiului fenomenului: între nesiguranţa unui viitor la cheremul unui inamic necruţător şi certitudinea unui viitor - fie acesta şi mortal - în compania apropiaţilor, un om normal tinde, cu precădere, către cea de-a doua variantă.

Nici după atâta amar de vreme nu există date exacte asupra proporţiilor genocidului însă la acea dată diferite surse au avansat cifre ce oscilează între 2.000.000 şi 5.000.000 de biafrani decedaţi ca urmare a bolilor, înfometării şi operaţiunilor militare directe. Deşi nu au existat represalii după încheierea conflictului populaţia Igbo continuă să fie oprimată în Nigeria. Mulţi dintre aceştia, bazându-se pe abilităţi intelectuale superioare, au decis să-şi continue viaţa în Marea Britanie, Canada sau Statele Unite.

Teritoriul de la vestul râului Niger poartă încă urmele celor doi ani şi jumătate de război şi nimeni nu ştie dacă acesta va mai fi vreodată recuperat în întregime. Întreaga Nigerie este încă în suferinţă de pe urma dictaturii militare şi a corupţiei generate de aceasta.

Statele Unite nu au admis vreodată că ar fi greşit abordarea în cursul evenimentelor din Biafra (1967-1970), lucru care nu stârneşte mirare din moment ce nici măcar în zilele noastre executivul american nu are un set de politici coerente în Africa.

Ojukwu a revenit din exil în 1980 şi a fost primit cu ovaţiile a peste un milion de oameni prezenţi la aeroportul Owerri pentru a-l întâmpina. În prezent trăieşte liniştit în localitatea Nnewe din estul Nigeriei (din Decembrie 2010 se află internat într-un spital din Londra unde şi îşi revine dintr-un atac cerebral).

Gowon, după ce a cochetat un timp extrem de scurt cu democraţia, s-a adâncit şi mai mult într-o dictatură militară haotică şi a fost îndepărtat de la putere în 1975, în urma unei lovituri de stat. În prezent duce un trai îndestulat în oraşul Lagos. Nu a fost niciodată tras la răspundere pentru genocidul biafran.

Generalul Murtala Mohammed nu a dat niciodată socoteală pentru crimele împotriva umanităţii comise în cursul genocidului din Biafra mai mult chiar, aeroportul din Lagos îi poartă numele. Este beneficiarul loviturii de stat din 1975 care l-a răsturnat pe Gowon însă "domnia" sa a fost scurtă, a durat doar până la tentativa de puci din 1976 când limuzina cu care se deplasa a căzut într-o ambuscadă.

Nici generalii Adekunle şi Obasanjo (arhitecţii genocidului prin înfometare în Biafra) nu au fost traşi la răspundere pentru crimele comise. Adekunle a fost pensionat forţat în 1974 şi, ca orice pensionar de treabă, s-a apucat să-şi scrie memoriile. Obasanjo, după două mandate consecutive la preşedinţia Nigeriei, a fost numit de curând, de către Secretarul General al Naţiunilor Unite - Ban Ki-moon -, Trimis Special al Naţiunilor Unite în Republica Democratică Congo.

Conflictul biafran, deşi estompat şi poate necunoscut încă de cei mai tineri va rămâne însă - spre dezamăgirea celor ce l-ar dori şters cu buretele din analele istorice - în conştiinţa publică graţie cărţii dedicate de Frederick Forsyth acestui conflict: "The Biafra Story".

Capitulare
Nigeria, cu complicitatea tacită a comunităţii internaţionale şi sprijinită activ de Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, reuşind să comprime întrega populaţie biafrană într-un teritoriu a cărui suprafaţă nu depăşea jumătate din cea iniţială a Biafrei, şi-a putut permite să aştepte până ce foametea şi molimele au înfrânt dorinţa de rezistenţă a poporului biafran. Pe 22 Decembrie 1969 guvernul Gowon a lansat ofensiva finală. Trupele Biafrei, înfometate, rămase fără alternative, au abandonat armamentul şi s-au afundat în junglă, lăsându-i pe nigerieni să avanseze nestânjeniţi, până ce au reuşit să taie Biafra în două, situaţie ce a dus la imposibilitatea coordonării unor măsuri de apărare. Armata nigeriană s-a lansat într-o operaţiune de asasinare sistematică a oricărui civil de sex masculin în vârstă de peste 10 ani, violare a tuturor femeilor şi fetelor apte de procreere şi distrugere a tot ceea ce ar fi putut avea o valoare.

Pe 13 Ianuarie 1970 preşedintele Ojukwu s-a refugiat, împreună cu majoritatea membrilor guvernului Biafrei, la Abidjan, în Coasta de Fildeş. Rămăşiţele armatei biafrane au capitulat în cursul aceleiaşi zile. Războiul pentru independenţa Biafrei se încheiase.

Biafra, născută prematur, într-o lume încă neaşezată, a devenit dovada de netăgăduit că entităţile statale construite arbitrar, pe criterii politice, n-au nici o şansă într-o regiune dominată de afilieri tribale şi relaţii de familie. Lecţia Biafrei a fost confirmată de Iugoslavia în 1990 şi foarte recent, în Irak.

Din Biafra lumea a învăţat că genocidul are la bază puterea banului, lupta pentru putere sau culoarea pielii însă nu toate genocidurile sunt egale. Deşi între 1967 şi 1970 au fost ucişi cam tot atâţia etnici Igbo câţi evrei au fost exterminaţi între 1937 şi 1945, Biafra nu a avut parte nici măcar de sprijinul Naţiunilor Unite, ce ar fi trebui concretizat sub forma trupelor de menţinere a păcii sau, cel puţin, a ajutorului umanitar.

Cu largul aport al Marii Britanii şi Statelor Unite, care au intervenit, tardiv, pentru oprirea masacrelor şi atrocităţilor declanşate de guvernul Gowon după capitulare, comunitatea internaţională a putut să ascundă liniştită sub preş un război intertnic incomod şi stânjenitor prin proporţiile genocidului şi totala lipsă de reacţie a guvernelor "democratice".

Contraofensiva
În August 1968 mai mult de 2.000 de rachete cu rază scurtă de acţiune şi câteva milioane de cartuşe de toate tipurile au început să sosească pe aerodromul de lângă Owerri. Concomitent Organizaţia Unităţii Africane a început să desfăşoare activităţi de lobby în rândurile comunităţii internaţionale cu scopul de a obţine ajutoare.

Deşi a fost intens criticat pentru decizia de a refuza transporturile terestre de ajutoare alimentare Ojukwu a rămas ferm în această privinţă, întrucât ştia foarte bine că în zona de vest a Africii există o îndelungată tradiţie a utilizării otrăvurilor în scopul de a-ţi elimina inamicii, fie ei civili sau militari. Guvernul Biafrei a solicitat expres ca orice fel de ajutor umanitar să sosească numai pe calea aerului. Deşi au existat voci care au susţinut că în spatele acestei solicitări s-ar ascunde dorinţa lui Ojukwu de a strecura armament şi muniţie printre alimente n-au existat dovezi concrete substanţiale care să susţină aceste alegaţii.

Spre sfârşitul anului 1968 media victimelor ajunsese la aproximativ 200.000 de biafrani lunar, din cauza blocadei terestre instituite de nigerieni şi a aglomerării populaţiei civile în interiorul unui teritoriu redus la mai puţin de jumătate din suprafaţa iniţială a ţării. Deşi au fost contactate în repetate rânduri, prin intermediul reprezentanţei din Lisabona, Statele Unite n-au mişcat un deget în favoarea tinerei naţiuni în căutarea independenţei, nici măcar n-au catadixit să acorde sprijin umanitar populaţei civile înfometate.

Întărită cu un contingent proaspăt de voluntari şi alimentată cu muniţia recent sosită din Franţa, armata bifrană a declanşat o contraofensivă în Octombrie 1968. Această operaţiune s-a soldat cu numeroase pierderi în rândurile armatei nigeriene şi a consemnat eliberarea zonei Owerri însă, în primăvara anului 1969, ea a trebuit oprită din cauză că biafranii rămăseseră, din nou, fără muniţii, alimente şi toate celelalte resurse necesare.

Transporturile aeriene nu soseau nici în cantitatea, nici cu frecvenţa necesare susţinerii unei populaţii înfometate şi a unei armate în ofensivă. Ceea ce a urmat, de la începutul lui 1969 până la sfârşit, rămâne consemnat ca un capitol ruşinos al istoriei moderne.

Odiseea Port Harcourt
Pe la începutul lui Aprilie 1968 situaţia în Bifra devenise critică, înregistrându-se oficial mai mult de 50.000 de decese lunar, atât urmare a luptelor cu armata nigeriană cât şi ca o consecinţă a foametei ce cuprinsese ţara din cauza pierderii terenurilor agricole din apropierea Nigerului. În aşteptarea unui miracol Biafra se pregătea să moară.

La 12 Mai 1968, sub comanda generalului Benjamin Adekunle, cincizeci de mii de soldaţi nigerieni, ce alcătuiau Comandoul Trei Infanterie Marină, debarcau în forţă pe o plajă la sud de Port Harcourt, în delta Nigerului. Concomitent Forţele Aeriene Nigeriene şi-au intensificat raidurile asupra aceluiaşi Port Harcourt, atacând cu precădere poziţiile de apărare din jurul oraşului. Alţi cincizeci de mii de soldaţi, în majoritate etnici Hulani din nord, au fost însărcinaţi cu misiunea de a ataca Port Harcourt dinspre vest. În faţa acestui masiv asalt concertat trupele biafrane, rămase rapid fără muniţii, au fost nevoite să apere cu disperare oraşul, luptând la baionetă şi aruncând sticle incendiare în transportoarele nigeriene. Au reuşit astfel să reziste până în 23 Mai, dată la care Port Harcourt, principala cale de aprovizionare a Biafrei, a căzut oficial în mâinile nigerienilor.

Rămăşiţele unităţilor biafrane, patru brigăzi de infanterie (aproximativ 20.000 de oameni), au reuşit să se strecoare din încercuire îndreptându-se către oraşul Owerri pentru a organiza un nou punct de rezistenţă. Generalul Adekunle a evitat să-i urmărească, preferând să rămână în Port Harcourt şi să lase oraşul la discreţia soldaţilor Hulani vreme de o săptămână. În acest răstimp, scăpaţi de sub control, nigerienii s-au dedat la acte de "disciplinare" a populaţiei oraşului, care au inclus violuri în masă, asasinarea bărbaţilor şi a copiilor victimelor acestor violuri, jafuri şi distrugeri. Un episod deosebit de barbar s-a petrecut în spitalul din Port Harcourt unde soldaţii nigerieni au ucis cu baionetele toţi răniţii biafrani, au violat toate asistentele şi femeile internate în maternitate, au asasinat toţi doctorii şi au prădat pe îndelete toate rezervele de materiale medicale.

În cele din urmă soldaţii nigerieni au revenit, rând pe rând, în unităţile lor, lăsând în urmă un oraş mai sărac cu câteva zeci de mii de locuitori. Această săptămână de dezmăţ a nigerienilor din Port Harcourt a oferit însă ocazia biafranilor să-şi întărească poziţiile din perimetrul oraşului Owerri.

Începutul sfârşitului
Între timp proaspăta forţă aeriană a nigerienilor începea să-şi facă simţită prezenţa. În vreme ce bombardierele erau ocupate cu distrugerea sistematică a localităţilor Onitsha şi Enugu (obligându-i pe biafrani să-şi mute capitala mult mai în adâncul teritoriului, la Umuahia), aparatele MIG-17 aveau preocupări ceva mai elevate doborând avioanele cu ajutoare umanitare (care erau clar marcate), ceea ce a determinat Crucea Roşie Internaţională să suspende zborurile până la negocierea unor culoare sigure cu guvernul nigerian. Timp în care biafranii au început să moară de foame.

Ojukwu, unul din cei mai bogaţi oameni din Nigeria, educat la Oxford, susţine că întreaga sa avere personală din acea vreme, aproximativ 40 de milioane de dolari, a fost cheltuită pentru provizii. De asemenea Ojukwu şi-a utilizat din plin toate relaţiile personale cu numiţi europeni înstăriţi pentru a face rost de alimente şi muniţii pentru proaspăta naţiune. Însă nici măcar eforturile sale, deşi însemnate, n-au reuşit să evite ceea ce avea să urmeze.

La sfârşitul lui Septembrie 1967 capitala Enugu, în urma unui asalt combinat aerian şi terestru, cădea în mâinile trupelor nigeriene conduse de generalul Murtala Mohammed, un etnic Hausa din nordul Nigeriei, iniţiatorul campaniei "pământ pârjolit" în Biafra. Conform raportorilor internaţionali în acea perioadă în fiecare zi erau ucişi 5.000 de biafrani. Situaţia Biafrei începea să se deterioreze rapid.

Nevoit să susţină o line a frontului extrem de întinsă cu mica armată regulată aflată la dispoziţia sa plus un număr insignifiant de mercenari şi voluntari europeni Ojukwu era pus să aleagă între două rele: fie ceda nigerienilor o porţiune însemnată a teritoriului fie lăsa în mâinile acestora Port Harcourt, poarta maritimă a Biafrei, locul pe unde intră logistica necesară războiului şi proviziile necesare populaţiei înfometate şi pe unde iese petrolul care plăteşte pentru toate acestea.

Soluţia aleasă în cele din urmă a fost una de compromis, aproximativ 300 de kilometri din teritoriu au fost cedaţi nigerienilor iar trupele astfel disponibilizate au fost afectate întăririi poziţiilor în districtul de coastă spre a face faţă asaltului artileriei şi aviaţiei inamice. Luptele au continuat cu înverşunare pe tot parcursul toamnei şi al iernii 1967-1968. Afluxul de noi mercenari, voluntari şi recruţi de la începutul anului a permis armatei biafrane să-şi menţină poziţiile până aproape în vara anului 1968.

Nigeria în derută
Nigerienii s-au trezit dintr-o dată că principala resursă de talente, unul din porturi şi cea mai mare resursă de export le-au dispărut peste noapte figurând dintr-o dată printre resursele unei alte "naţiuni". Aveau o armată numeroasă dar nu aveau aviaţie şi mai dispuneau de câteva vase de coastă pentru protecţia ţărmurilor. Soldaţii erau prost echipaţi iar majoritatea ofiţerilor, fiind de naţionalitate Igbo, activau acum dincolo de Niger, antrenând cu osârdie noua armată biafrană pentru a rezista unei invazii aşa că singura lor tactică de război era atacarea inamicului cu un număr impresionant de trupe.

Guvernul Nigeriei avea în faţă doar două opţiuni. Fie se angajau într-un război de uzură pentru a recupera teritoriul şi posesiunile pierdute, fie recunoşteau independenţa Biafrei şi deveneau un vecin insignifiant al noii naţiuni. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, din păcate, au ales calea războiului. Incursiunile iniţiale în Biafra au fost respinse fără drept de apel iar sursele vremii indică pierderi masive de vieţi omeneşti în rândul armatei nigeriene, cifrele oscilând între 20.000 şi 75.000 de morţi.

De cealaltă parte biafranii ştiau că, de la gestul lui Ojukwu încolo, eşecul era inacceptabil. Acţiunile guvernul nigerian nu lăsau vreo urmă de îndoială că războiul urma să aibă ca ţintă principală populaţia civilă astfel încât Igbo să fie nimiciţi. Resursele aveau prea puţină importanţă, lupta avea conotaţii tribale nu economice. După respingerea atacurilor iniţiale trupele Biafrei au pătruns adânc în teritoriul nigerian ajungând la mai puţin de 25 de kilometri de capitală. În Lagos s-a instaurat haosul, cetăţenii ieşind pe străzi în mişcări de revoltă spontane şi dedându-se la jafuri în masă. Atât guvernul Marii Britanii cât şi administraţia Johnson de la Washington i-au transmis lui Gowon indicaţia de a rămâne pe loc împreună cu guvernul său şi să nu predea sub nici un motiv Lagosul biafranilor.

Preşedintele Ojukwu era convins că războiul avea să se încheie rapid. Bombardierele B-26 aflate la dispoziţia trupelor sale bombardau nestingherite, pe timpul zilei, poziţiile avansate ale nigerienilor iar rachetele ghidate cu rază scurtă de acţiune - rapid concepute de "trustul creierelor" biafran - făceu ravagii în rândul trupelor guvernamentale. Pentru guvernul Gowon devenise clar ca lumina zilei că avea nevoie de sprijin aerian pentru a supravieţui. Cererea adresată de ei în acest sens către comunitatea internaţională a fost rapid onorată de Uniunea Sovietică care a trimis cinci MIG-17 şi patru bombardiere IL-28, împreună cu consilierii şi tehnicienii aferenţi. Aparatele urmau să fie utilizate în luptă de piloţi egipteni şi englezi, până ce prima generaţie de piloţi nigerieni va absolvi cursurile de pregătire. Pe lângă piloţi şi tehnicieni Marea Britanie, extrem de grijulie cu soarta fostei sale colonii, a mai trimis în Nigeria şi armament uşor, uniforme, vehicule de transport etc.

Şi Biafra a beneficiat de ceva ajutor militar, concretizat sub forma armamentului şi tancurilor rămase din recentul încheiat Război de Şase Zile, dar sprijinul pentru tânărul stat a fost mai mult politic şi foarte timid exprimat, doar Coasta de Fildeş, Gabon, Tanzania, Rhodesia şi Africa de Sud recunoscându-i independenţa. Prin intermediul consulatul deschis la Lisabona biafranii au recrutat voluntari din multe ţări europene şi au depus diligenţe pentru cumpărarea de muniţii şi cereri de ajutor umanitar. Cererile repetate de ajutor adresate Statelor Unite s-au izbit de un zid al indiferenţei, administraţia Johnson considerând că Biafra nu intră în zona de interes a americanilor.

5 Iulie 1967
Zorii fierbinţi şi ceţoşi puneau încetul cu încetul stăpânire pe desişul pădurii aflată la graniţa dintre proaspăta naţiune biafrană şi estul Nigeriei. Cu doar o lună în urmă efective ale armatei nigeriene, două regimente de artilerie şi două de infanterie fuseseră masate de-a lungul zonei de separaţie. Vremea tratativelor trecuse deja, opresiunea barbară suferită de populaţia de la est de fluviul Niger nu putea fi inclusă în tratate, nu mai rămăsese decât războiul. La scurt timp după miezul nopţii a început canonada.

Creată din necesitate Biafra a apărut ca răspuns la "reconstrucţia politică" a Nigeriei din cenuşa fostei colonii britanice. Cele trei grupuri etnice majoritare, Hausa, Fulani şi Igbo, nu au convieţuit niciodată în armonie - fiecare dintre acestea avea propriul teritoriu, propria cultură, propriile convingeri religioasă, chiar şi propria etică.

Hausa şi Fulani predominau numeric dar erau mai puţin instruiţi în timp ce Igbo, masaţi în special în estul Nigeriei, erau ceva mai educaţi şi aveau o cultură a muncii. Majoritatea intelectualilor şi a ofiţerilor nigeriani proveneau din rândurile populaţiei Igbo în timp ce clasa muncitoare şi soldaţii erau de origine Hausa sau Fulani.

Nici fostul guvern colonial nici guvernul nigerian de după 1960 - anul obţinerii independenţei - nu rezolvaseră această problemă şi, deşi accesul la educaţie era destul de facil, Hausa şi Fulani nu dăduseră buzna să-şi ridice nivelul intelectual.

În prima parte a anilor 1960, structura societăţii nigeriene, lipsită de "supapa de siguranţă" pe care o reprezentaseră trupele britanice, a început să se destrame. Etnicii Igbo care lucrau în nordul şi vestul Nigeriei au devenit ţinte ale asasinatelor în masă, bande întregi de Hausa şi Fulani lansând atacuri asupra minoritarilor Igbo, la început în teritoriile tradiţionale ale celor două etnii şi mai apoi în zona sud-estică, cunoscută şi sub denumirea populară de "Igboland".

Până în 1966 acese atacuri au reuşit să producă o reacţie în masă a populaţiei Igbo care a început să se "refugieze", plecând din toate zonele Nigeriei şi masându-se în sud-estul ţării. Lovitura de stat orchestrată de generalul Yakubu Gowon în 1966 avea să pună capăt democraţiei nigeriene şi să dea semnalul declanşării unui val de violenţe etnice împotriva Igbo, al căror paroxism avea să atingă graniţele genocidului.

În luna Mai a anului 1967 locotenent-colonelul Chukwuemeka Odumegwu-Ojukwu, sprijinit de alţi ofiţeri nigerieni dar şi de unii intelectuali şi politicieni, declară secesiunea zonei estice a Nigeriei, sub denumirea ancestrală "Biafra".

Tânărul stat Biafra avea câteva atuuri importante în drumul spre consolidarea independenţei. Ca naţiune avea un nivel ridicat al educaţiei, majoritatea intelectualităţii nigeriene şi a ofiţerilor armatei fiind de extracţie Igbo. Teritoriul era bogat în resurse naturale, avea deschidere la mare şi, cel mai important, dispunea de resurse proprii de petrol, cea mai mare parte a zăcămintelor şi rafinăriilor nigeriene fiind concentrate în această zonă.

Pe la începutul verii mi-a venit aşa o idee, să-mi iau şi o slujbă "adevărată", cu carte de muncă, nu că mi-ar trebui neapărat dar am nişte planuri. Şi am început să aplic. Imediat mi s-a confirmat teoria privind cauzele prostului mers al economiei autohtone. Contrar părerii generalizate avem forţă de muncă dispusă să lucreze dar nu avem manageri care să ştie să o exploateze eficient. Când managerul de resurse umane (neapărat îngâmfat şi cu aere de vechil pe moşie) te cheamă la interviu şi prima întrebare nu este "ce ştii să faci?" ci "ce diplomă ai?" te apucă groaza şi-ţi vine să o iei la fugă (ceea ce am şi făcut lăsându-i mască uneori). Abia după vreo douăzeci de încercări am reuşit să dau de cineva care chiar vrea să facă treabă. După două întrebări la obiect şi o probă "de lucru" ad-hoc mi-am făcut formele.

Şi cum lucrul efectiv avea să înceapă abia la începutul lui August, am prins momentul să-mi pun în aplicare unul din planurile pentru care nu reuşisem să-mi fac timp. M-am întors în Africa pentru a revizita ca turist locurile prin care am trecut acum 15 ani cu arma în mână. Două luni încheiate am petrecut în semi-sălbăticie, aproape fără contact cu ceea ce înţelegem noi prin civilizaţie, dar m-am bucurat să-mi revăd prietenii, ceva mai "trecuţi" acum dar în viaţă, scăpaţi de coşmarul unui război civil ce părea fără sfârşit. În cele din urmă i-am lăsat să-şi vadă de multele neveste şi armata de copii şi m-am întors în ţară.

Nu ştiu de ce m-am aşteptat să găsesc la întoarcere o cu totul altă situaţie. Credeam, speram, să aud despre dezbaterile ce urmează a avea loc pe subiectul parlamentului unicameral, să aud cum şi-au petrecut primele săptâmâni în puşcărie Patriciu, Vântu, Voiculescu, să citesc depre droaia de procese de calomnie cu care se confruntă vedetele A3 şi RTv, să rămân mut de uimire la auzul veştii că Adrian Năstase s-a refugiat în Venezuela, mă rog toate acele evenimente logice în contextul politic românesc actual.

În schimb observ că unii atacă cu tunuri şi bombarde în timp ce ăilalţi se apără cu roşii fleşcăite. Adică a rămas ca-n tren. Adică să-i ia dracu' pe toţi. Fraţilor, dacă n-aveţi boaşe să ripostaţi pe măsură, plecaţi dracu' acasă şi nu mai aşteptaţi să lupte alţii pentru voi.

Ecourile recoltei însângerate

Ura rasială este cauza principală a valului incredibil de violenţă extremă şi a nivelului ridicat de cruzime la care sunt supuse victimele Afrikaner în timpul atacurilor din zonele rurale.

Raportul GenocideWatch - August 2003

Concluziile şocante ale acestui raport au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice sud-africane, ele fiind publicate de ziarul Beeld în ciuda unei decizii a Ministrului Securităţii şi Siguranţei care stipula "reţinerea de la publicare".

Hai să ne imaginăm ce fervoare anti-rasistă ar fi exhibat BBC dacă vreo 3.000 de fermieri de culoare ar fi fost jefuiţi, torturaţi, violaţi, sodomizaţi şi executaţi de albi din 1994 încoace. Mai mult chiar, în aceste condiţii FIFA nu ar fi desemnat niciodată Africa de Sud ca loc de desfăşurare al Cupei Mondiale.

Dr. Frank Ellis, ex-profesor al catedrei de Studii Ruseşti şi Slavonice
Universitatea din Leeds, Marea Britanie.

Gura păcătosului...

I-am bătut pe colonialişti şi am să-i bat şi pe copiii copiilor colonialiştilor.

Julius Malema - liderul tineretului ANC

A sosit vremea să purtăm războiul în zonele albilor

Manifest ANC

Să nu furaţi de la negri - e mai bine să furaţi de la albi

Willy Madisha - lider sindical

Vocea inocenţilor
Sue Simpson, 58 de ani despre coşmarul la care a fost supusă împreună cu partenerul ei, Carlo Cantarelli, în vârstă de 64 de ani:

Marţi noaptea, pe la ora 1, m-a trezit lătratul câinelui şi an coborât din pat să văd ce s-a întâmplat. Când am intrat în salon s-au năpustit asupra mea trei indivizi. Am apucat să-l strig pe Carlo înainte de a fi târâtă în birou. Mi-au tras un sac de pânză peste cap şi au început să mă întrebe unde sunt banii şi cheia de la seif.

După ce au golit seiful m-au târât în dormitor unde Carlo fusese legat cu cravate şi aproape sufocat cu un căluş din şosete. Imediat şi-a făcut apariţia în dormitor un individ cu o oală în mâini şi s-a apucat să-mi toarne apă clocotită în cap şi pe spate. Durerea a fost insuportabilă la început apoi n-am mai simţit nimic. Individul a mai fiert o oală cu apă şi i-a aplicat acelaşi tratament lui Carlo iar în acest răstimp ceilalţi întrebau întruna unde sunt banii.

L-am spus că alţi bani nu avem şi ne-au tras peste cap nişte pungi de plastic pe care nu le-au scos până nu am leşinat. Apoi ne-au tot pişcat şi înţepat cu o pereche de cleşti în timp ce ne ameninţau că mă violează, ne rup picioarele şi dau foc la casă dacă nu le spunem unde sunt banii. M-am înţeles din priviri cu Carlo şi n-am mai mişcat încercând să ne reducem cât mai mult respiraţia. Crezând probabil că suntem pe moarte indivizii au plecat 10 minute mai târziu. Mi-am tăiat legăturile cu o foarfecă şi am chemat poliţia.

Concluziile despre situaţia actuală a minorităţii albe din Africa de Sud le puteţi trage singuri iar despre "comunitatea internaţională" cred că nu mai este nimic de spus.

Moarte chiaburilor?
Dincolo de confiscarea proprietăţilor - oarecum de înţeles dacă privim din punctul de vedere al populaţiei de culoare oprimată sălbatic de politica de apartheid - în Africa de Sud este în plină desfăşurare un alt fenomen, mult mai îngrijorător, complet inacceptabil şi asupra căruia lumea "civilizată" refuză să se autosesizeze. Acest fenomen constă în uciderea în masă, de obicei în cursul unor raiduri de o brutalitate şi sălbăticie greu de relatat, a fermierilor albi. În cele mai multe cazuri femeile sunt violate înainte de a fi ucise şi atacatorii depun toate eforturile pentru a scoate în evidenţă faptl că acţiunile lor au o motivaţie rasială. Iar lipsa de reacţie a guvernului ANC în faţa acestor provocări nu face decât să sporească sentimentul de frustrare din ce în ce mai prezent în rândurile întregii minorităţi albe.

Cifrele statistice, oricât de seci şi impersonale, sunt, cred eu, definitorii pentru situaţia curentă din zonele rurale ale Africii de Sud:

* 313 asasinate la suta de mii de locuitori în fiecare an - de peste 7 ori media mondială
* 60% dintre victime sunt albi, în condiţiile în care această minoritate reprezintă sub 10% din totalul populaţiei
* Peste 3.600 de albi, în mare majoritate buri, au fost asasinaţi din 1994 încoace
* În fiecare zi se înregistrează 55 de victime ale asasinatelor
* Agricultura este înregistrată oficial printre cele mai periculoase ocupaţii
* Conform estimărilor la fiecare 17 secunde se produce un viol

În faţa unor asemenea cifre nu ştiu cum ar mai putea cineva pretinde că burii din Africa de Sud nu sunt supuşi unui proces de exterminare, atâta timp cât numărul victimelor îl depăşeşte lejer pe cel înregistrat în zone "oficiale" de conflict cum ar fi Irak sau Afganistan. Cu toate acestea comunitatea internaţională, în special Statele Unite şi Uniunea Europeană care au sărit prompt în apărarea musulmanilor din Iugoslavia fără a încerca măcar o analiză la rece a evenimentelor, pare să trăiască cu impresia că Africa de Sud este un stat model care asigură securitatea tuturor cetăţenilor săi, fără discriminare.

Introducere
Aşa cum reiese din majoritatea articolelor, publicate în presa de pretutindeni, comunitatea internaţională pare să nu priceapă că în Africa de Sud este în plină desfăşurare un adevărat război împotriva unei minorităţi restrânse. Membrii acestei minorităţi sunt burii, cunoscuţi şi sub apelativul de afrikaners, descendenţi ai colonialiştilor, în principal ai celor francezi şi olandezi. Rădăcinile lor în Africa de Sud pot fi regăsite, în unele cazuri, în urmă cu peste 350 de ani iar majoritatea burilor se consideră a fi africani get-beget.

Nu vom intra în amănunte istorice pe parcursul acestui articol, vom arunca doar o privire sumară asupra celor petrecute din 1994 încoace, anul menţionat fiind un punct de cotitură în istoria Africii de Sud - accederea la putere a unui guvern al majorităţii de culoare.

Ar mai fi de menţionat, înainte de a intra în subiect, că naţiunea burilor este alcătuită, în majoritate, din fermieri, deşi, în ziua de azi, foarte puţini dintre aceştia îşi mai lucrează terenurile. Şi mai trebuie spus că burii sunt, mai bine zis au fost, principala forţă agricolă a ţării, ei producând aproximativ 95% din necesarul de alimente al ţării.

Confiscarea averilor, colectivizare?
Înainte de 1994 în Africa de Sud trăiau aproximativ 75.000 de fermieri albi, implicaţi activ în producţia agricolă, ca urmare a activităţii lor ţara fiind complet independentă din punct de vedere al resurselor alimentare. În acest moment se estimează că mai sunt maxim 7.000 de astfel de fermieri, situaţie care determină Africa de Sud să importe masiv produse alimentare.

Regimul actual, instituit de ANC (Congresul Naţional African) a trecut la punerea în aplicare a unui set de măsuri ce vizează "redistribuirea şi restituirea terenurilor", în esenţă o confiscare a proprietăţilor deţinute de albi şi transferul acestora în proprietatea unor cetăţeni de culoare. Problema este că numai 10% din totalul acestor ferme "restituite" sunt cultivate şi chiar şi acestea au o productivitate extrem de scăzută.

Un alt set de măsuri menite să combată fenomenul pirateriei din această zonă prevede înfiinţarea unui serviciu de pază de coastă somalez, cu sprijinul Naţiunilor Unite. Numai că aici apare o problemă esenţială. Piraţii somalezi susţin că ei tocmai asta sunt, un serviciu de pază de coastă. Şi nu este doar opinia lor ci şi a locuitorilor somalezi din satele de pescari care, în ultimul deceniu şi-au văzut unica resursă de supravieţuire diminuându-se constant din cauza navelor de pescuit străine şi a deversărilor de substanţe toxice. Mulţi dintre aceştia sunt de părere că navele militare din zonă nu vor putea zăgăzui pirateria, singura cale de stopare a fenomenului fiind instaurarea unei guvernări eficiente în Somalia, care să fie capabilă să le protejeze interesele legate de pescuit, acesta fiind singurul scenariu ce asigură capitularea voluntară a piraţilor. Până atunci, însă, aceştia vor fi consideraţi un soi de haiduci moderni iar activităţile lor vor fi percepute ca fiind perfect justificate.

Toate bune şi frumoase, marea-i plină de urmaşii lui Robin Hood, luăm de la bogaţi dăm la săraci etc. numai că lucrurile nu stau deloc aşa şi adevărata poveste a piraţilor somalezi este departe de a fi una romantică, demnă de un scenariu hollywoodian. În ultimii douăzeci de ani în Somalia s-au pus bazele unei economii bazate pe piraterie, un sistem din care o multitudine de consorţii de pază şi securitate, firme de avocaţi şi negociatori etc. obţin profituri uriaşe aproape fără efort. Piraţii propriu-zişi nu sunt altceva decât simpli răcani ambarcaţi ce străbat mările şi se expun riscurilor pentru ceva mai puţin 30 de procente din profit. Restul banilor este împărţit între adevăraţii profitori ai operaţiunilor: miliţiile ce controlează porturile de rezidenţă, autorităţile locale şi, mai ales, "sponsorii" şi "finanţatorii" care primesc jumătate din profituri pentru a asigura resursele materiale necesare (armament, muniţie, combustibil, aparatură de comunicare şi navigaţie etc.).

Pirateria somaleză, dincolo de aspectele prezentate mai sus, simple infracţiuni de drept comun la o adică, prezintă şi o altă faţetă, infinit mai periculoasă, cea a legăturilor cu organizaţiile teroriste. Harakat al-Shabaab Mujahideen (Mişcarea Tinerilor Războinici) a recunoscut la 1 Februarie 2010 că aproximativ 50% din sumele provenite din piraterie ajung, pe o cale sau alta, în visteria sa. Iar această organizaţie nu este una oarecare, ea are strânse legături cu organizaţii similare din Yemen (patria-mamă a renumitei al-Qaeda), ţară care asigură de altfel şi porturile de refugiu pentru navele de realimentare utilizate de piraţi la refacerea stocurilor de muniţie şi carburant.

Paralizată acum de neputinţa de a cataloga pilula amară a pirateriei somaleze comunitatea internaţională ar trebui să privească cu mai multă seriozitate acest fenomen, să nu mai asiste aparent neputinciosă şi oarecum amuzată la un spectacol considerat anacronic şi să treacă la măsuri ferme pentru eradicarea sa completă. Mănuşile utilizate în acest moment de navele de război aflate în zonă, în relaţia cu piraţii, trebuie să cadă. Piraţii somalezi nu sunt haiduci moderni, nu sunt nici infractori de drept comun care trebuie capturaţi şi trimişi în judecată, sunt terorişti periculoşi ce întreprind acte de război şi trebuie eliminaţi rapid şi prin orice mijloace.

60 de milioane USD.
Ştiţi ce reprezintă această sumă? Este totalul răscumpărărilor încasate anul trecut, de grupurile de piraţi ce acţionează în apele din zona coastelor somaleze, pentru eliberarea a 300 de membri ai echipajelor celor 47 de nave capturate.

Recordul absolut îl deţine răscumpărarea de 7 milioane USD plătită recent pentru petrolierul Maran Centaurus şi cei 28 de marinari ambarcaţi pe acesta. Cel mai surprinzător efect al acestor acte de piraterie nu este îmbogăţirea rapidă a piraţilor ci decizia Chinei, care de obicei nu agrează amestecul în "afacerile interne" ale altora, mai ales când vine vorba de spinoasa problemă a drepturilor omului, de a se alătura efortului internaţional de stăvilire a fenomenului pirateriei din această parte a globului. Desigur, nu din dorinţa de a sări în ajutorul Uniunii Europene şi Statelor Unite ci din cel mai pur calcul economic. Din ce în ce mai multe vase chinezeşti, care străbat zona încărcate cu bunuri din cele mai diverse destinate pieţelor emergente din Africa, au început să fie atacate, ultimul incident de acest fel înregistrându-se în Octombrie 2009 când piraţii somalezi au capturat cargobotul De Xin Hai.

Cu sau fără implicarea Chinei măsurile de contracarare a acţiunilor piratereşti nu par a avea efectul scontat putându-se observa o recrudescenţă a acestora, pe fondul unei îndrăzneli crescânde a piraţilor ce patrulează în prezent o zonă de peste 1.000 de mile marine, între zona de coastă a Somaliei, Golful Aden şi Oceanul Indian.

Conform reprezentanţilor forţelor navale dislocate în zonă de Uniunea Europeană şi Statele Unite numărul atacurilor a crescut dar rata de succes a acestora este din ce în ce mai mică, rod al măsurilor întreprinse până acum, măsuri printre care se remarcă flotila de avioane fără pilot ce patrulează zona fără încetare şi eficientizează activitatea navelor de suprafaţă care pot interveni mai rapid în vederea capturării piraţilor surprinşi în flagrant.

De asemenea, se remarcă o schimbare de atitudine a navelor ce străbat zona, căpitanii acestora fiind din ce în ce mai receptivi la măsurile de securitate recomandate care includ navigarea cu viteză maximă, păstrarea contactului permanent cu forţele navale internaţionale, "dotarea" cu sârmă ghimpată a zonelor prin care piraţii ar putea urca la bord.

Autorităţile din Seychelles, îngrijorate de perspectiva pierderii veniturilor generate de pescuit şi turism, au luat o hotărât să permită vaselor de pescuit, ce operează în apele lor teritoriale, să deţină la bord armament cu care să se apere de atacuri. Iniţiativa lor rămâne deocamdată singulară, celelalte state din zonă ezitând să aplice măsuri similare sub pretextul îngrijorării faţă de riscurile la care ar putea fi supuşi eventualii ostatici.

Oraşul problemă
În Jos, există un grup bine definit care-şi reclamă statutul băştinaş şi pretinde drptul de proprietate şi controlul total asupra fondului funciar. Se declară minoritari şi au suferit secole de-a rândul sub opresiunea musulmanilor Hausa care încercă să-i cucerească, subjuge şi islamizeze încă din vremea Jihadului din 1804.
Mai mult, ei susţin că acest tip de opresiune s-a acutizat în anii '60, perioadă în care Jos se afla în sfera de influenţă a Califatului Sokoto. O primă încercare instituţionalizată de a scăpa de acest tip de influenţă musulmană a fost întreprinsă abia în 1979 când guvernatorul Solomon Lar a lansat aşa numitul "Program de Emancipare". Musulmanii, cu sprijinul armatei îndoctrinate, au contracarat rapid această iniţiativă prin crearea unei enclave, eminamente musulmană, ce avea să fie folosită ca bază de lansare pentru acţiunile de restabilire a dominaţiei asupra comunităţii creştine indigene. În acest scop musulmanii au recrutat şi "importat" în această enclavă armate întregi de jihadişti din Ciad şi Niger.

De cealaltă parte a baricadei ce divizează Jos se află comunitatea musulmanilor Hausa-Fulani. Şi ei îşi revendică statutul indigen şi spun că sunt în zonă încă dinainte de perioada colonială. Tocmai de aceea, susţin ei, drepturile lor civile şi politice nu pot fi reduse doar pentru faptul că sunt musulmani şi afirmă că, de la iniţiativa lui Solomon Lar încoace, sunt supuşi discriminării. Aceste acuze se referă adesea la runde de alegeri locale câştigate de ei şi confiscate apoi de majoritatea creştină şi la negarea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Conform relatărilor, chiar dacă un musulman reuşeşte să intre în proprietatea unei parcele, el este împiedicat sistematic să o exploateze aşa cum crede de cuvinţă. În ultimii ani, în sânul comunităţii musulmane, au început să circule zvonuri despre bande de tineri creştini, recrutaţi şi antrenaţi special pentru exterminarea musulmanilor.

Este de remarcat faptul că fiecare din cele două grupuri se închistează într-o atmosferă de teamă şi suspiciune care are drept consecinţă logică o creştere spectaculoasă a haosului şi violenţei.
Autorităţile federale par paralizate în faţa acestei situaţii aparent de nerezolvat şi nu întreprind nici un fel de măsură pentru a se asigura că Nigeria este cu adevărat un stat cu o societate multietnică, multiculturală şi multireligioasă în care fiecare grup trebuie să conlucreze cu celelalte pentru progresul general.

Un teritoriu frământat
De 50 de ani încoace Nigeria trăieşte cu frica obsedantă de dominaţia etnică, regională şi religioasă iar majoritatea eforturilor politice sunt îndreptate în direcţia domolirii tendinţelor de instaurare a unei asemenea dominaţii.

Oraşul Jos, capitala regiunii Plateau, a devenit în acest răstimp un fief al manifestărilor de intoleranţă religioasă şi scena a numeroase acte de violenţă extremă, de la masacre la incendieri, un etern conflict fără învinşi sau învingători. Numai bilanţul încleştărilor de săptămâna trecută, care au cuprins oraşul şi împrejurimile sale, se ridică la aproximativ 500 de morţi, peste două treimi dintre aceştia fiind musulmani.

În perioada Primei Republici existau trei grupuri etnice majoritare pe tot cuprinsul Nigeriei - Hausa, Yoruba şi Igbo. După 1967, încercările recurente de consolidare statală au creat noi curente hegemonice prin care foste grupuri minoritare au dobândit ascendent asupra vecinilor mai slabi. Nigeria a fost angrenată într-un proces distructiv de cristalizare a unor noi minorităţi pe baza orientărilor politice.  

Separaţia minoritate/majoritate este extrem de fluidă şi în permanentă schimbare ceea ce duce la modificări bruşte ale raportului de putere şi schimbări repetate a statutului învins/învingător având ca rezultat apariţia unor puternice tensiuni politice.

Profilul social al societăţii nigeriene determină încercări constante ale majorităţilor efemere de a oprima şi marginaliza cât mai mult cu putinţă minorităţile de conjunctură. Acest proces adânceşte din ce în ce mai mult problemele legate de identitatea politică şi tendinţele de dominaţie şi duce, încetul cu încetul, la cristalizarea unor poziţionări ideologice intolerante bazate pe negarea drepturilor civice şi politice ale "celorlalţi".

Armata nigeriană patrulează pe străzile oraşului Jos, capitala statului Plateau, pentru a impune respectarea interdicţiei de circulaţie pe timpul nopţii, decretată de autorităţi în urma confruntărilor de duminică, 17/01/2010, soldate cu 26 de morţi şi peste 100 de răniţi.

Dacă efectele sunt destul de clare, cauzele violenţelor, izbucnite în jurul orei 7 dimineaţa, într-o zi de duminică care se anunţa a fi una obişnuită, sunt oarecum neclare din pricina celor două variante existente.

Varianta oficială
Pe de o parte avem declaraţiile autorităţilor care, prin persoana lui Gregory Anyaping, Comandantul Poliţiei Statului Plateau, au informat că totul a pornit în momentul în care o bandă de tineri a atacat credincioşii adunaţi în biserica de rit catolic St. Michael (Sfântul Mihail) din cartierul Dutse-Uku şi că, în urma intervenţiei forţelor de ordine au fost arestate 35 de persoane, dintre care cinci purtau uniforme militare, fără a fi, însă, membri ai Forţelor Armate Nigeriene. O altă reacţie rapidă a autorităţilor la situaţia de criză creată a fost impunerea restricţiei de circulaţie între orele 18.00 şi 06.00, până la deplina restabilire a ordinii.

Varianta neoficială
Cea de-a doua variantă este ceva mai complexă şi provine din surse locale. Din relatările acestora rezultă că totul a pornit în momentul în care un locuitor al cartierului Dutse-Uku, un oarecare Garba, a adus o echipă de lucrători pentru a demara renovarea unei proprietăţi distruse în timpul confruntărilor din Noiembrie 2008 între creştini şi musulmani. Imediat după începerea lucrărilor unii vecini, "vigilenţi" de felul lor, au remarcat că zona de demarcaţie a lucrărilor cuprindea mai mult teren decât cel aflat oficial în proprietatea respectivului cetăţean.

Situaţia a degenerat rapid prin constituirea a două tabere adverse iar conflictul a ajuns la paroxism în momentul în care în discuţie au apărut elemente de apartenenţă religioasă, cartierul Dutse-Uku fiind locuit în majoritate de creştini. La un moment dat, conform surselor, un grup de musulmani susţinători ai lui Garba, iritaţi de clopotele bisericii din apropiere, s-a îndreptat spre aceasta cu intenţia de a ataca credincioşii ce se adunau la slujbă. Această mişcare a musulmanilor a creat rapid o învălmăşeală generală în care au murit sau au fost rănite zeci de persoane iar un număr semnificativ de case şi lăcaşuri de cult, biserici şi moschei deopotrivă, au fost incendiate.

Reacţia autorităţilor
Armata şi forţele poliţieneşti au intervenit la scurt timp după ce conflictul s-a extins şi în cartierul vecin, Nassarawa-Gwong, instituind pentru început un cordon de securitate în jurul zonei afectate. Jurnaliştilor şi celorlalţi civili le-a fost interzis accesul în zonă dar coloanele de fum şi mirosul de ars au invadat rapid atmosfera, mărturie a intensităţii luptelor de stradă.

În tot oraşul, majoritatea străzilor, pieţelor şi locurilor de recreere pentru turişti au rămas pustii şi nici un magazin nu a fost deschis.
Conform relatărilor, un mare număr de răniţi a fost adus la Spitalul Universitar din Jos şi la Spitalul Statului Plateau pentru a primi ajutor medical de urgenţă.

Informaţii explicative
Oraşul Jos, al zecelea ca mărime din Nigeria, are o populaţie de 510.00 de locuitori, jumătate fiind creştini, cealaltă jumătate musulmani.

Aflat la o altitudine de 1.217 metri oraşul se bucură de un climat mai temperat decât restul Nigeriei ceea ce l-a transformat într-o destinaţie de vacanţă preferată de mulţi turişti ce vizitează Nigeria. Acest aflux de turişti a determinat o oarecare prosperitate, oraşul beneficiind de o universitate, câteva spitale universitare, gară, aeroport şi chiar de o catedrală catolică.

În 28 Noiembrie 2008, pe fondul unei campanii electorale înverşunate, în Jos a explodat un vechi conflict mocnit între cele două comunităţi religioase, violenţele ce au urmat soldându-se cu aproximativ 700 de morţi. Comisia de anchetă a incidentului, instituită de guvernatorul Jonah Jang a înaintat, în Octombrie 2009 un raport de activitate oficial dar acesta nu a fost, încă, dat publicităţii.
De curând, însă, guvernul federal a instituit o comisie de anchetă proprie, cu toată opoziţia guvernului regional. La această dată comisia federală este în plină anchetă asupra evenimentelor din 2008.

Relatarea lui Nandang Jackson, locuitor din Jos
"i am in JOS the 6 to 6 curfew in da WHOLE of Jos metropolise is uncalled for; why magnifying trivial issues?...now everybody is jumpy! and remember da best form of defence is attack!! da government is not helping matters by injectin FEAR into everybody"