Rezultate
Experimentul a degenerat foarte rapid iar ascunzişurile întunecate ale firii umane au ieşit la suprafaţă mult mai devreme decât s-a aşteptat iniţiatorul acestuia. Gardienii au început să supună prizonierii la o gamă largă de pedepse şi acte umilitoare, mulţi dintre "deţinuţi" manifestând semne de severă tulburare mentală şi emoţională.

La numai o zi de la demararea experimentului prizonierii au organizat o revoltă în masă protestând împotriva acestor condiţii. Gardienii, din proprie iniţiativă şi fără a se consulta cu "directorul" Zimbardo, şi-au prelungit programul de lucru şi au pus la punct un plan de înăbuşire a revoltei cu ajutorul extinctoarelor.

Apelurile programate şi verificările inopinate s-au transformat în adevărate manifestări ritualice ale umilirii prizonierilor, impunerea de exerciţii fizice istovitoare şi pedepsele corporale devenind din ce în ce mai frecvente. Saltelele din celule au fost confiscate, accesul la grupul sanitar s-a transformat într-un privilegiu adesea refuzat iar operaţiunile de curăţare a toaletelor se făceau cu mâinile goale. Ca mijloc de umilire, deţinuţii erau adesea dezbrăcaţi şi supuşi intimidărilor cu caracter sexual.

Din foile de observaţie ale experimentului reiese că o treime dintre gardieni au manifestat tendinţe de sadism extrem iar doi dintre deţinuţi au trebuit excluşi întrucât prezentau semne severe de tulburare emoţională. Fapt extrem de interesant, nici unul dintre "prizonieri" nu şi-a exprimat dorinţa de a părăsi experimentul, ceea ce demonstrează rapida lor instituţionalizare şi completa imersiune în "rol".

Un prizonier de rezervă a fost introdus în celulă cu misiunea de a intra în greva foamei ca protest împotriva tratamentului inuman şi de a incerca astfel să obţină eliberarea înainte de termen a tuturor deţinuţilor. În mod surprinzător ceilalţi prizonieri l-au tratat cu ostilitate. Când gardienii l-au cerut deţunuţilor să renunţe la pături pentru ca acesta să fie scos din izolator, numai unul dintre aceştia a fost de acord să facă acest gest.

Experimentul a continuat vreme de şase zile până când o persoană din afară, Christina Mastack, psiholog şi prietenă intimă a lui Zimbardo, a fost adusă pentru a intervieva prizonierii. Şocată, ea l-a convins pe Zimbardo să pună imediat capăt experimentului iar acesta a evidenţiat în notele sale că, din cei peste 50 de vizitatori externi, aceasta a fost singura persoană care şi-a manifestat îngrijorarea faţă de cele văzute.

Metodologie
Zimbardo, în vederea asigurării condiţiilor pentru desfăşurarea experimentului pe care l-a denumit "Închisoarea Stanford", a dispus transformarea subsolului universităţii într-o replică a unei instituţii corecţionale. După încheierea lucrărilor de amenajare, în ziarele locale au fost publicate anunţuri de recrutare de voluntari iar din cei 75 de candidaţi au fost selecţionaţi 24 de bărbaţi a căror stare mentală şi emoţională a fost catalogată ca stabilă. Aceştia au fost împărţiţi în două grupuri egale, 12 "gardieni" şi 12 "prizonieri".

Cei din grupul "gardienilor" au fost echipaţi cu uniforme asemănătoare celor militare şi dotaţi cu bastoane din lemn. În plus aceştia au fost obligaţi să poarte în permanenţă ochelari de soare cu lentile oglindă care le ascundeau privirile făcându-i să pară inumani. Într-o primă întrunire informală, Zimbardo, intrat în rolul directorului de închisoare, le-a prezentat "gardienilor" singura restricţie în vigoare pe perioada experimentului: pedepsele cu caracter fizic erau strict interzise. În afara acestei restricţii gardienii puteau conduce închisoarea aşa cum credeau de cuviinţă, urmând a fi împărţiţi în schimburi cu orar regulat şi atribuţiuni fixe.

Prin contrast "prizonierii" urmau a fi echipaţi cu cămăşi lungi din pânză ieftină, portul lenjeriei intime fiind interzis. Fiecăruia avea să i se atribuie un număr de identificare după care urmau să fie apelaţi şi la care erau obligaţi să răspundă, utilizarea numelor fiind interzisă. La una din glezne vor purta un lanţ menit să le amintească constant că erau deţinuţi într-o instituţie corecţională. Condiţiile lor de trai urmau a fi mai mult decât spartane, având dreptul doar la o saltea pe care să doarmă şi la hrană zilnică. Lotul "deţinuţilor" a primit instrucţiuni să aştepte la domiciliu până când vor fi anunţaţi de începerea experimentului dar "anunţul" a sosit pe neaşteptate în momentul în care locuinţele le-au fost luate cu asalt de echipaje ale poliţiei locale care fusese de acord să participe la experiment. Subiecţii, fără a li se specifica faptul că această acţiune este o parte a experimentului, au fost arestaţi pe loc sub acuzaţia de jaf armat. Conform legilor în vigoare au fost amprentaţi şi fotografiaţi după care au fost dezbrăcaţi la piele, supuşi unei percheziţii a cavităţilor, tunşi chilug şi escortaţi în celule.

Introducere
Acest mult hulit experiment desfăşurat în 1971 în subsolul universităţii americane Stanford a reuşit să rămână în istorie ca exemplificare pentru efectele neşteptate ce pot apărea atunci când te joci de-a psihologia cu natura umană. Studiul mai mult a creat noi întrebări decât a reuşit să răspundă celor mai vechi referitoare la imoralitatea şi întunecarea ce încă persistă, adânc îngropate, în psihicul uman.

Din punct de vedere pur ştiinţific experimentul a fost un eşec, însă a generat anumite rezultate ce pot fi utilizate pentru a arunca o privire în nebuloasa psihologiei umane şi a comportamentului social. Implicaţiile sale etice sunt încă subiect de discuţie în facultăţi şi alte instituţii de învăţământ cu profil psihologic de pe mapamond şi au revenit în atenţia publică odată cu dezvăluirea abuzurilor de la Abu Ghraib şi Guantanamo. Studii similare au mai avut loc din 1971 încoace însă acestea s-au desfăşurat sub un control mult mai strict şi au fost atent monitorizate astfel încât să nu degenereze în manifestări de abuz sistematic şi încălcări flagrante ale drepturilor şi demnităţii participanţilor.

Premise
În 1971 psihologul Philip Zimbardo a vrut să demonstreze că gardienii unei închisori şi prizonierii pe care aceştia îi păzesc au tendinţa să îşi asume roluri predefinite, comportându-se aşa cum cred ei că ar trebui să se comporte, uitând să mai raţioneze şi pierzându-şi simţul moralei. Zimbardo dorea să expună ceea ce se poate întâmpla cu oamenii cărora li se răpeşte individualitatea şi demnitatea, dobândindu-se astfel controlul absolut asupra acestora, precum şi cealaltă extremă, studiind căile prin care gardienii ce dobândesc controlul absolut asupra deţinuţilor derapează spre dezumanizare şi abandonarea convenţiilor sociale şi morale.

Ca obiectiv secundar, în cadrul experimentului, urmau să fie studiate efectele pe care un mediu fără contact cu exteriorul, în care stimularea senzorială este minimă iar trecerea timpului nu este măsurată de nici un instrument, le poate avea asupra psihicului unor oameni supuşi stresului.

Contrar concluziei ce s-ar putea desprinde la o privire sumară asupra denumirii acestui cult, scientologia nu are nimic ştiinţific în esenţă. Este doar rodul minţii mai mult sau mai puţin deranjate a unui singur om: scriitorul de SF L. Ron Hubbard. Această nouă "religie" nu are nici un fel de contact cu realitatea şi manipulează concepte de genul extratereştrilor care ataşază tetani de corpurile umane.

Documente secrete ale sectei, ajunse la cunoştinţa opiniei publice prin diverse căi oculte, vorbesc despre Xenu, liderul unei confederaţii galactice de acum vreo 70-80 de milioane de ani care a constatat că are o problemă cu suprapopularea. În consecinţă, şi-a luat navele şi a uşchit-o către Pământ unde ştia el că e loc viran. Odată ajuns aici, le-a dat drumul compatrioţilor (tetani) de pe nave şi i-a cazat în vulcani da' ăia n-au stat cuminţi şi au început să contamineze oamenii făcându-le rău.

Asta-i, în mare, povestea mai mult sau mai puţin oficială din spatele Scientologiei, o probă de science-fiction de o calitate mai mult decât îndoielnică. Ceea ce stă însă la baza cultului scientologic - o dovadă indubitabilă a doctrinei după care se ghidează liderii Bisericii Scientologice (apropo, ştiaţi că Tom Cruise este Hristosul scientologilor?) - sunt măreţele cuvinte rostite de Hubbard într-unul din rarele momente de luciditate:

"Este ridicol să scrii pentru un penny pe cuvânt. Dacă vrei cu adevărat să faci un milion de dolari, înfiinţează-ţi o religie."

Materia întunecată (II)
La sfârşitul episodului trecut am vorbit despre Zwicky şi descoperirea sa. Destul de ciudat, din 1934 când astrofizicianul a făcut publice descoperirile sale, şi până în 1970 nimeni nu le-a luat în seamă. Ignorarea acestor idei revoluţionare a fost o decizie extrem de proastă a comunităţii ştiinţifice deoarece a provocat pierderea a decenii întregi de potenţiale cercetări în domeniu. Deabia în zilele noastre materia întunecată a devenit obiect de studiu aplicat şi asta numai după ce anumiţi cercetători şi-au dat seama că descoperirile lui Zwicky explică câteva din propriile lor rezultate şi observaţii.

Prin 2006 cercetătorii britanici de la Universitatea Cambridge au făcut nişte descoperiri extrem de interesante. Conform calculelor lor particulele componente ale materiei negre se mişcă cu o viteză de 9 kilometri pe secundă, mult mai rapid decât se credea până atunci. Ei au putut chiar să determine şi temperatura normală a materiei negre: 10.000°C. Aceste descoperiri nu au dus totuşi la o concluzie comună în rândurile comunităţii ştiinţifice care rămâne divizată în ipoteze, plecând totuşi de la singurul aspect asupra căruia au căzut de acord: materia întunecată este, cel mai probabil, de origine nonbarionică.

Probabil că cea mai importantă barieră ce stă în calea descifrării misterelor materiei întunecate este incompleta noastră cunoaştere a gravitaţiei şi fenomenelor asociate acesteia. De-a lungul timpului s-au formulat multe teorii cu privire la natura materiei întunecate însă una dintre ele se remarcă în mod deosebit prin originalitate şi atractivitate.

Conform Teoriei M, care nu este altceva decât varianta actualizată a Teoriei Corzilor există, în afara celor 4 dimensiuni cunoscute, încă 8 dimensiuni astfel încât numărul lor total ajunge la 11. Într-un Univers membranatic, cum este cel postulat de Teoria M, capetele corzilor sunt ancorate de membrana spaţiului nostru astfel încât particulele nu se pot mişca decât în interiorul acestei membrane. Însă particulele ce transportă forţa gravitaţională, gravitonii, sunt corzi închise, ca nişte inele, deci pot "evada" din membrană, ceea ce explică de ce gravitaţia este mult mai slabă decât forţa electromagnetică. Acest comportament oferă şi o explicaţie interesantă pentru materia întunecată care ar fi în fapt gravitoni "evadaţi" dintr-o membrană învecinată (dimensiune paralelă în termenii literaturii SF) care pătrund în membrana spaţiului nostru.

Până acum nimic nu este sigur şi oricare dintre teoriile formulate are argumente pro sau contra dar, la viteza cu care evoluează cunoaşterea umană, bănuiesc că nu va mai trece mult timp până ce se va lămuri şi această chestiune. Moment în care, bineînţeles, ne vom apuca cu toţii să discutăm despre descoperirea epocală ce va să vie.

Materia întunecată (I)
E = mc². Este poate cea mai cunoscută ecuaţie şi cu siguranţă cu toţii ne aducem aminte de ea din vremea când eram la şcoală. Este la fel de genială ca cel care a imaginat-o numai că atunci când încercăm să o aplicăm spaţiului ne alegem cu o anomalie. Şi încă cu una de proporţii. Dacă o utilizăm pentru a determina cam câtă materie există în Univers constatăm că ne lipseşte cam 96% din total. Cu alte cuvinte, noi am descoperit doar 4% din materia Universului.

Nu vă uitaţi la mine că restul nu l-am luat eu!

Nişte cercetători cu iniţiativă, ca să nu fie prinşi pe picior greşit, au ieşit la rampă şi au zis că restul de 96% este reprezentat de două componente omniprezente dar invizibile, energia întunecată (73%) şi materia întunecată (23%). Problema cu materia întunecată este că existenţa ei este foarte greu de dovedit. Este invizibilă, intangibilă, lumina şi undele radio o străbat fără a fi în vreun fel afectate, cu alte cuvinte detectarea ei este extrem de dificilă.

Când un individ oarecare ia contact pentru prima oară cu teoriile referitoare la materia întunecată, va avea tendinţa să pufnească în râs la auzul veştii că nu există instrumente capabile să-i detecteze prezenţa. Nici măcar cercetătorii nu sunt 100% siguri că ea există. Însă materia întunecată este una din puţinele teorii existente ce încearcă să explice diferenţa între masa calculată şi cea observată în Univers. Iar singura metodă de detecţie a ei este studierea comportamentului corpurilor din imediata apropiere.

Unul din pionierii teoriei materiei întunecate a fost astrofizicianul de origine elveţiană (am putea spune europeană pentru că tatăl era elveţian, mama cehoaică şi s-a născut în Bulgaria) Fritz Zwicky. El a "detectat" materia întunecată în cursul anului 1933 în timp ce studia mişcarea galaxiilor din roiul de galaxii Coma Berenices. Încercând să afle masa acestora bazându-se mai întâi pe intensitatea strălucirii lor şi mai apoi pe teorema virialului, a avut o revelaţie. Rezultatul calculului efectuat cu cea de-a doua metodă era de 160 de ori mai mare decât cel obţinut cu prima metodă.

Războaiele mondiale
Primul Război Mondial, conform planurilor lui Pike, urma să distrugă ţarismul rusesc - aşa cum juraseră bancherii internaţionali după eşecul Congresului de la Viena - şi să transforme Rusia în bastionul comunismului şi ateismului. Disensiunile dintre Anglia şi Germania, atent create, întreţinute şi amplificate de agenţii Iluminaţilor aveau să fie utilizate ca element favorizant pentru declanşarea acestui război. După încheierea războiului, conform planificării, urma o perioadă în care comunismul avea să fie instaurat şi întărit până la nivelul la care devenea capabil să distrugă alte forme de guvernare.

Al Doilea Război Mondial, dacă s-ar fi dovedit necesar, avea să fie stârnit pe baza animozităţii dintre fascism şi sionism. În cursul acestui război şi după încheierea sa avea să se producă extinderea comunismului la nivel internaţional până va atinge un nivel de dezvoltare care să-i permită să menţină o stare de teroare pe întreaga planetă. Odată atins acest nivel el urma să fie îngrădit şi conservat în perspectiva cataclismului social final.

Declanşatorul pentru Al Treilea Război Mondial va fi situaţia conflictuală şi animozitatea stârnită de Iluminaţi între sionişti şi lumea musulmană. Acest război va fi astfel orchestrat încât să provoace nu doar distrugerea definitivă a lumii islamice şi a israeliţilor ci şi declanşarea unei serii de conflicte între naţiunile rămase până când acestea vor atinge o stare de epuizare completă, pe plan fizic, psihic, spiritual şi economic. Odată ce lumea va atinge acest stadiu problema guvernului mondial va fi pusă din nou pe tapet, de data aceasta cu 100% şanse de reuşită.

Guvernul mondial
Faza finală a operaţiunii conspiraţioniştilor va consta în aducerea în prim-plan a membrilor guvernului mondial, un dictator luminat - preşedintele Naţiunilor Unite, membrii Consiliului Relaţiilor Externe (falanga americană a Iluminaţilor), câţiva miliardari, liderii comunişti şi câţiva savanţi devotaţi conspiraţiei. Restul lumii va fi integrat într-un conglomerat cosmopolit, sclavii organizaţiei.

În Statele Unite, imediat după încheierea Primului Război Mondial, Iluminaţii au înfiinţat o filială pe care au denumit-o Council on Foreign Relations (Consiliul Relaţiilor Externe), mai cunoscut sub acronimul CFR. În fapt CFR se identifică asăzi cu Iluminaţii întrucât organizaţia şi-a mutat baza de operaţiuni pe teritoriul american. Conducerea organizaţiei, în marea majoritate, este asigurată de descendenţi ai primilor Iluminaţi chiar dacă aceştia nu mai poartă acelaşi nume - consecinţă directă a secolelor de activitate conspirativă. Instituţii similare funcţionează în Anglia (British Institute of International Affairs) dar şi în Germania, Franţa şi alte ţări. Toate aceste organizaţii, inclusiv CFR, înfiinţează permanent subsidiare sau organizaţii de sine stătătoare ce infiltrează fiecare aspect al afacerilor interne ale naţiunilor. Este calea prin care Iluminaţii se plasează în poziţiile cheie înainte de atacul final.

Concluzii
Acum că ştim toate acestea poate ne va fi mai uşor să înţelegem de ce lumea noastră, care de la al doilea război mondial încoace a mers din ce în ce mai bine, a început, cam de acum zece ani, să se prăbuşească inexplicabil precum un castel de cărţi de joc, fiind din ce în ce mai aproape de angrenarea într-un nou conflict de proporţii care va fi, cu siguranţă, ultimul.

Controlul asupra economiei
Imediat după bătălia de la Waterloo finanţiştii a răspândit cu rapiditate zvonul fals că Napoleon a câştigat, determinând instalarea panicii la bursa din Anglia. Cotaţiile s-au prăbuşit până foarte aproape de zero astfel încât bancherii internaţionali au putut cumpăra pachete uriaşe de acţiuni la preţuri de nimic. În acest mod ei au reuşit, într-un timp extrem de scurt, să obţină controlul nu doar asupra economiei engleze ci, teoretic, asupra economiei întregii Europe. Imediat după eşuarea Congresului de la Viena finanţiştii i-au forţat pe englezi să înfiinţeze o nouă Bancă a Angliei, asupra căreia aveau un control absolul, stare de fapt ce s-a perpetuat până în secolul nostru.

Weishaupt a murit în 1830, nu înainte de a elabora o strategie pe termen lung, revizuită, prin care trasa Iluminaţilor sarcina de a organiza, finanţa şi asuma controlul organizaţiilor internaţionale, punând accentul pe infiltrarea agenţilor organizaţiei în posturi de conducere cât mai înalte.

Programa revoluţionară
În 1848 Karl Marx îşi publică măreaţa-i operă, la care a lucrat din 1830 până în 1847 sub directa îndrumare a unui grup iluminist, Manifestul Partidului Comunist. În acelaşi timp, un alt grup de iluminişti îl convinge pe profesorul german Karl Ritter să scrie o lucrare antitetică. Cele două lucrări aveau să fie utilizate de conspiratori pentru a putea diviza întreaga populaţie a planetei pe temeiuri ideologice astfel încât să aibă ocazia de a înarma taberele antagoniste, stimulându-le să se războiască una cu cealaltă. Ceea ce, evident, ar atrage după sine slăbirea sau chiar prăbuşirea instituţiilor politico-religioase.

Întrucât Ritter a lăsat în urmă o lucrare oarecum neterminată şi cu o încărcare ideologică insuficientă, un autointitulat filosof, tot german, pe nume Friedrich Wilhelm Nietzsche a preluat sarcina conaţionalului său şi a desăvârşit-o, punând bazele nazismului şi ideologiei rasiste ce urmau să fie folosite pentru declanşarea primelor două războaie mondiale.

În 1834 un lider al revoluţionarilor italieni, Giuseppe Mazzini, a fost ales de Iluminaţi pentru a fi însărcinat cu gestionarea programului lor revoluţionar internaţional. Mazzini a îndeplinit funcţia încredinţată până la moartea sa, în 1872. Una dintre cele mai mari contribuţii ale sale la cauza Iluminaţilor s-a dovedit a fi recrutarea generalului american Albert Pike. Generalul Pike a fost pur şi simplu fascinat de ideea instituiri unui guvern mondial şi a activat asiduu pentru atingerea acestui obiectiv, activitate ce l-a propulsat până în poziţia de lider absolut al conspiraţiei Luciferiene.

Între 1859 şi 1871 Albert Pike a trasat planul general pentru declanşarea a trei războaie mondiale şi a mai multor revoluţii, evenimente pe care le-a considerat adevărate puncte de cotitură pentru ducerea la îndeplinire a planului conspiraţionist de instaurare a guvernului mondial.

Războaiele napoleoniene
După reuşita din 1789 regizorii Revoluţiei Franceze au decis că este cazul să se implice în ducerea la îndeplinire a unui nou proiect. De data aceasta conspiraţia era ceva mai amplă, mai ambiţioasă şi urmărea doborârea mai multor capete încoronate europene. Conform planului au fost organizate două grupuri de finanţişti, unul pentru a acorda sprijin financiar lui Napoleon iar celălalt pentru a acorda sprijin financiar Angliei, Germaniei şi altor câteva naţiuni. Nu după mult timp Napoleon avea să declanşeze seria de războaie ce-i va purta numele.

Imediat după încheierea războaielor napoleoniene Iluminaţii au decis că Europa este suficient de zguduită şi şocată pentru a accepta o soluţie de compromis şi au organizat Congresul de la Viena. Aceasta avea să fie prima lor încercare de a organiza o ligă a naţiunilor, cea dintâi tentativă de a instaura un guvern mondial. Conform planurilor lor capetele încoronate europene le erau atât de îndatorate financiar încât ar fi căzut de acord asupra soluţiei propusă de Iluminaţi fără a sta prea mult pe gânduri.

Numai că ţarul Rusiei a sesizat sau a fost avertizat cu privire la complotul urzit şi a adoptat o poziţie care a dus, în cele din urmă, la eşuarea acestuia. Această mişcare a ţarului a stârnit furia finanţiştilor care, văzându-şi investiţiile duse pe apa sâmbetei, au jurat că vor ţarul şi întreaga lui familie vor da socoteală într-o bună zi. Ceea ce se va împlini în 1917.

Trebuie să fie clar pentru toată lumea că Iluminaţii nu fac niciodată planuri pe termen scurt. Orice conspirator normal se alătură unei organizaţii în speranţa că-şi va vedea obiectivul dus la îndeplinire. Însă acest lucru nu prezintă inportanţă pentru Iluminaţi, atâta timp cât sunt siguri că planurile lor vor fi duse la îndeplinire, nu mai are nici un fel de relevanţă dacă acest lucru se va întâmpla peste un an sau peste o sută.

Imensul fiasco al Congresului de la Viena, provocat de ţarul Rusiei, nu a marcat distrugerea conspiraţiei Iluminaţilor însă i-a forţat să adopte o nouă strategie. Realizând că ideea guvernului mondial este compromisă pentru moment ei au hotărât că, pentru a-şi păstra şi spori puterea, este nevoie să-şi întărească controlul asupra sistemului monetar al naţiunilor europene.

Primele mişcări ale Iluminaţilor
Deoarece Anglia şi Franţa erau cele mai mari puteri mondiale în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Weishaupt le-a ordonat Iluminaţilor să "plămădească" o serie de războaie coloniale, inclusiv Revoluţia Americană, pentru a slăbi Imperiul Britanic. De asemenea, conspiratorii au fost îndemnaţi să instrumenteze Revoluţia Franceză în scopul de a demantela Imperiul Francez. Conform programării pusă la punct de Weishaupt această revoluţie urma să fie declanşată în 1789. În 1784 însă, un act al voinţei divine a făcut ca dovezi asupra existenţei Iluminaţilor şi planurilor urzite de aceştia, dovezi care ar fi putut salva Franţa dacă înfumuratul guvern francez ar fi catadixit să le dea crezare, să iasă la lumină.

Voinţa divină
Să explicăm puţin în ce anume a constat voinţa divină amintită mai sus. În 1874 Weishaupt a emis ordinele referitoare la Revoluţia Franceză. Un scriitor german pe nume Zwack a camuflat aceste ordine sub forma unei cărţi ce conţinea întreaga poveste a Iluminaţilor şi planul conceput de Adam Weishaupt.

O copie a cărţii a fost trimisă Iluminaţilor francezi, la conducerea cărora se afla Robespierre, omul însărcinat de Weishaupt cu misiunea de a crea condiţiile necesare declanşării Revoluţiei Franceze. Pe drumul spre Franţa curierul însărcinat cu livrarea cărţii a fost ucis de un trăznet iar documentele subversive găsite de poliţie asupra sa au fost predate autorităţilor competente.

După un studiu amănunţit asupra conţinutului cărţii guvernul bavarez a ordonat poliţiei să întreprindă o seria de raiduri la sediile lojilor Marelui Orient, recent puse pe picioare de Weishaupt precum şi la locuinţele asociaţilor acestuia. Toate dovezile suplimentare, descoperite în cursul acesor acţiuni poliţieneşti, au întărit convingerea autorităţilor că există cu adevărat un plan al Iluminaţilor ca prin războaie şi revoluţii să răstoarne ordinea de drept.

În 1785 bavarezii au scos organizaţie Iluminaţilor în afara legii şi au închis lojile Marelui Orient. În 1786 detaliile conspiraţiei au fost publicate şi copii ale sale au fost trimise către toţi capii bisericii şi şefii de state din Europa.

Note: 
* Varianta originală a documentului este disponibilă aici. Traducerea în limba engleză este în curs şi este disponibilă aici.
* Un alt document important, publicat după 1879 în Anglia, poate fi descărcat de aici.

Puterea şi sfera de influenţă a Iluminaţilor crescuse însă atât de mult încât avertismentul a fost complet ignorat. Cu toate acestea denumirea "Iluminaţii" a devenit sinonimul răului şi organizaţia a intrat în ilegalitate.

Pentru a face faţă noii situaţii Weishaupt ordonă Iluminaţilor să infiltreze lojele masonice şi să formeze propriile societăţi secrete în interiorul tuturor societăţilor secrete. Numai acei masoni care urmau a se dovedi internaţionalişti şi cei a căror conduită trăda abandonarea credinţei în Dumnezeu aveau să fie primiţi în rândurile Iluminaţilor. Pentru a asigura o infiltrare reuşită a masoneriei britanice Weishaupt transmite o invitaţie de călătorie în Europa către John Robinson (autorul celui de-al doilea document menţionat în nota anterioară), mason cu rang înalt în Ritul Scoţian. Profesor de filosofie la Universitatea din Edinburgh şi secretar al Societăţii Regale din Edinburgh Robinson nu a crezut o iotă din basmele Iluminaţilor cu privire la crearea unei dictaturi binevoitoare dar şi-a ascuns atât de bine reacţia încât Weishaupt i-a înmânat o copie revizuită a lucrării sale conspiraţioniste pentru studiu şi păstrare în siguranţă.

Între timp, conducerea Franţei, care ignorase complet avertismentul bavarez, s-a trezit că în 1789, exact aşa cum plănuise Weishaupt, îi bate revoluţia în poartă.

Planul de acţiune
Principalele linii de acţiune pentru Iluminaţi, conform planului conceput de Weishaupt, erau următoarele:

1. Utilizarea mitei în bani şi favoruri sexuale pentru a dobândi controlul asupra celor care se află în poziţii de decizie în guverne şi alte entităţi statale. Odată ce aceste persoane vor cădea în plasa de minciuni şi tentaţii desfăşurată de Iluminaţi, se va trece la fidelizarea lor prin şantaj în toate formele acestuia - ameninţare cu ruina financiară, expunerea publică, decăderea politică etc. - sau chiar prin ameninţări la adresa integrităţii fizice şi mentale atât a lor cât şi a familiilor lor.

2. Iluminaţii infiltraţi în conducerea colegiilor şi universităţilor vor recruta studenţi cu inteligenţă peste medie, care provin din familii din clasa superioră, cu relaţii internaţionale. Aceşti recruţi vor fi supuşi unui antrenament în studiul Internaţionalismului prin intermediul unor burse speciale înfiinţate de Iluminaţi. În paralel studenţii vor fi supuşi şi unui program de îndoctrinare astfel conceput încât ei să fie convinşi că cei talentaţi şi foarte inteligenţi au dreptul să se plaseze deasupra celorlalţi şi să-i conducă.

3. Toţi factorii de decizie ajunşi sub influenţa Iluminaţilor şi studenţii ce au încheiat ciclul de îndoctrinare vor fi utilizaţi ca agenţi şi plasaţi în umbra guvernelor, în posturi cheie, activând ca experţi şi specialişti. Ei vor consilia guvernanţii asupra adoptării şi punerii în aplicare a acelor politici care, pe termen lung, să slujească la instaurarea dominaţiei mondiale a Iluminaţilor, concomitent cu anihilarea şi distrugerea formelor tradiţionale de guvernare şi a religiilor.

4. Iluminaţii îşi vor asigura controlul absolut asupra presei şi altor mijloace de informare astfel încât toate informaţiile ce ajung la mase să inoculeze ideea guvernului mondial ca panaceu pentru toate situaţiile de criză.

Privind la situaţia actuală, este foarte posibil ca aceste patru puncte să fi fost deja îndeplinite sau să se afle foarte aproape de faza finală a implementării lor. Se poate afirma în mod cert că, cel puţin în ceea ce priveşte mass media, lucrurile au evoluat întocmai cum le-a planificat Weishaupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Din nefericire foarte puţini oameni sunt conştienţi de această stare de fapt ceea ce îi face să asiste nepăsători la transformările prin care trece lumea în zilele noastre.

Notă:
Acest articol are la bază înregistrarea "Iluminaţii şi Consiliul Relaţiilor Externe" făcută pe discuri LP, la sfârşitul anilor '60, de Myron Fagan.

Introducere
Undeva în umbra oferită de umbrela organizaţiilor financiare internaţionale se află un mic grup de oameni al căror unic ţel este instaurarea unui guvern mondial în scopul de a obţine controlul asupra întregii omeniri. Pentru a vă putea face o imagine clară asupra acestui complot satanic, va trebui să începem cu începutul, să ne întoarcem la mijlocul secolului al XVIII-lea şi să identificăm personajele care au imaginat menţionatul complot.

Satanica iniţiativă a demarat pe la 1760 prin constituirea unei organizaţii numită Iluminaţii. Întreaga structură a fost concepută şi organizată de Adam Weishaupt, un evreu convertit la catolicism şi devenit mai apoi preot catolic. La solicitarea unui grup de finanţişti Weishaupt abandonează calea bisericească şi purcede la organizarea Iluminaţilor, având la dispoziţie fonduri nelimitate furnizate de bancheri internaţionali. Alegerea numelui organizaţiei, Iluminaţii, nu a fost întâmplătoare, Weishaupt însuşi obişnuia să spună că denumirea provine de la Lucifer şi înseamnă "deţinătorii luminii".

Din acest moment, toate războaiele şi conflictele armate, începând chiar cu Revoluţia Franceză, au fost "încurajate" de Iluminaţi acţionând sub diverse nume şi acoperiri. Recurgerea la nume false şi acoperiri a fost necesară pentru Iluminaţi întrucât ei au fost deconspiraţi la un moment dat şi detaliile despre organizaţie au devenit mult prea notorii, făcând imposibilă desfăşurarea activităţilor în nume propriu.

Conspiraţia Luciferiană
În 1770 Adam Weishaupt, profesor de Drept Canonic de Universitatea Inglecot, decide brusc să abandoneze creştinismul şi devine adeptul conspiraţiei Luciferiene, trecând imediat la redactarea unui plan de acţiune în vederea aducerii Sinagogii lui Satan - cum îi spunea Iisus - într-o poziţie dominantă astfel încât ideologia Luciferiană să fie impusă asupra rămăşiţelor rasei umane ce vor supravieţui cataclismului social final.

La 1 Mai 1776 (mare zi de sărbătoare la comunişti) Weishaupt şi-a încheiat lucrarea al cărei rezumat este simplu: distrugerea tuturor guvernelor şi religiilor existente, fără excepţie. Principala cale de atingere a acestui deziderat urma să fie divizarea populaţiilor în tabere constituite pe criterii politice, sociale, economice etc., înarmarea acestor facţiuni şi provocarea de incidente care să ducă la declanşarea de conflicte armate între aceste grupări. Permanentizarea acestui tip de conflicte ar fi dus, în cele din urmă, la slăbirea naţiunilor, destrămarea guvernelor şi la demonetizarea religiilor.

Aşadar, unde creşte Universul?
Revenind la întrebarea iniţială nu putem să nu constatăm că ea implică un element pe care în episodul trecut l-am stabilit ca inexistent. A susţine că Universul este o entitate oarecare, o bucată de aluat, care creşte undeva, într-un cuptor de exemplu, înseamnă să acceptăm şi ideea unei margini aferente, ceea ce am văzut că, cel puţin din punctul nostru de vedere, nu există.

După mine, cel mai cinstit răspuns la întrebarea noastră este: habar nu avem, suntem încă în plină copilărie a cunoaşterii şi nu dispunem de atributele tehnologice sau măcar psihice care să ne pemită un nivel minim de comprehensiune ce ar favoriza un răspuns măcar teoretic.

Sunt alţii însă, mult mai deştepţi decât mine, care susţin că, dacă Universul chiar este infinit atunci el nu are în ce să crească. Desigur conceptul de infinit este greu de asimilat (şi oarecum forţat dacă mă întrebaţi pe mine însă, din nou, cine sunt eu să-mi dau cu părerea?) însă el poate fi explicat dacă recurgem la ajutorul matematicii. Să zicem că avem un şir de numere 1,2,3 etc. care tinde la infinit. Dacă multiplicăm fiecare număr din acest şir cu 2 vom obţine şirul 2,4,6... şi tot aşa până la infinit. Distanţa dintre numerele din şir s-a "întins" (acum este 2 în loc de 1) dar putem spune şi că lungimea totală a şirului s-a extins, a crescut? Păi, primul şir ajungea la infinit şi cel de-al doilea la fel deci lungimea totală este aceeaşi în ambele cazuri. Acum, dacă înlocuim numerele cu distanţele dintre galaxiile unui Univers infinit putem să ne facem o idee despre cum acesta se "întinde" fără a se "extinde". Toate bune şi frumoase, numai că nu toate cele din Univers se "întind". Nici Calea Lactee, nici Soarele, nici Pământul, nici noi nu suntem afectaţi de "întindere". Şi ca să reparăm "anomalia", pac venim cu teoria că, la o scară relativ mică, forţele de "întindere" sunt anihilate de gravitaţie, coeziunea atomică etc.

După cum se vede, dacă ne bazăm toată construcţia logică pe conceptul abstract de "infinit", ne tot adâncim în teorii şi speculaţii. Aşa că mai bine recunoaştem cinstit: în acest moment nu cunoaştem mai nimic despre Univers!

Unde este centrul Universului?
Grea întrebare. Aşa cum am văzut în episodul trecut, galaxiile au poziţii fixe una faţă de cealaltă deci nu ne puteam baza pe mişcarea lor pentru a calcula un punct de origine comun. Şi cu Universul în ansamblu lucrurile stau la fel de prost. Nu avem posibilitatea să aruncăm o privire asupra sa "din afară" iar de acolo de unde suntem, din interior, nu-i putem vedea marginile pentru a ne putea face o idee asupra formei şi dimensiunilor sale. Iar fără cunoaşterea acestor caracteristici calcularea unui centru este imposibilă.
În aceste condiţii ce ne împiedică să considerăm că noi suntem fix în centrul Universului? Poate doar faptul că nu mai există nici un sens în conceptul de "centru al Universului" şi în aceste condiţii acest termen poate fi complet ignorat.

Am putea merge chiar un pic mai departe şi să speculăm că un "centru al Universului" nici măcar nu poate exista. Pentru a înţelege asta este suficient să asimilăm ideea că Universul nu este doar foarte, foarte mare, ci este chiar infinit de mare, cu alte cuvinte te-ai putea deplasa prin el în linie dreaptă fără a-i atinge vreodată limitele. Aşadar, întrucât Universul este infinit de mare şi nu are limite, în funcţie de care să putem face calcule şi extrapolări, putem spune liniştiţi că el nu are centru, nici măcar unul teoretic.

În lumina celor prezentate în episodul trecut se nasc câteva întrebări care necesită clarificări suplimentare:

Care este distanţa dintre două galaxii?
Luaţi o ruletă, daţi o fugă până în cea mai apropiată galaxie, rugaţi primul omuleţ verde/gri întâlnit să ţină de capătul benzii apoi veniţi fuguţa înapoi lăsând banda ruletei să se desfăşoare. Notaţi distanţa indicată şi aşteptaţi o săptămână apoi notaţi din nou distanţa indicată de ruletă. Da, este corect, cele două cifre sunt identice, deci distanţa între galaxii rămâne aceeaşi, indiferent de trecerea timpului. Acum că v-aţi convins, rebobinaţi banda ruletei pentru că nu se ştie când veţi mai avea nevoie de ea. Cum? Nu mai încape pe tambur? A crescut şi distanţa între subdiviziunile unităţii de lungime? Păi singura explicaţie logică pentru o asemenea grozăvie este fenomenul de "întindere" a spaţiului iar asta înseamnă că un concept relativ simplu cum este "distanţa" poate deveni foarte complicat la scara Universului.

Acum să nu vă luaţi de mine spunând că ruleta aia ar trebui să fie alcătuită din atomi care nu sunt legaţi prin forţe intermoleculare ca să funcţioneze experimentul, dădeam şi eu un exemplu. Însă un fenomen oarecum asemănător cu cel descris în cazul ruletei imaginare de mai sus se petrece cu lumina emisă de o galaxie în drumul ei spre o galaxie învecinată. Ea va fi supusă aceluiaţi fenomen de "întindere" a spaţiului care-i va modifica lungimea de undă. Iată de ce auziţi mai tot timpul că spectrul virează spre roşu atunci când se discută de galaxii îndepărtate. Studiind intensitatea acestor modificări de spectru este destul de simplu de aflat distanţa dintre galaxii.

Să analizăm puţin cum au ajuns astrofizicienii la teoria expusă în episodul trecut:
Diferenţa între "expansiune" şi "întindere", dincolo de semantică, constă în imaginea sugerată. "Expansiune" incumbă un film mental cu o sumedenie de galaxii care plutesc prin spaţiu, toate având un punct comun de origine faţă de care se îndepărtează cu viteze foarte mari. Conform acestui scenariu avem de-a face cu o colecţie de obiecte care are dimensiuni finite şi creşte deci este firesc să ne întrebăm în ce creşte. Însă, conform teoriilor curente asupra naturii universului, această imagine este complet incorectă.

Din ceea ce ştim până în acest moment galaxiile sunt staţionare, ele nu se mişcă prin spaţiu aşa cum se mişcă avioanele prin aer, pur şi simplu stau pe loc. Cu toate acestea ele se îndepărtează una de cealaltă pentru că spaţiul dintre ele se întinde, exact aşa cum se întâmplă când tragi de capetele unei fâşii de cauciuc.
Sigur, conceptul de mai sus este oarecum greu de asimilat pentru că, din punctul de vedere al omului obişnuit, Universul este un container în care sunt "depozitate" galaxii, sori, planete, etc. Teoria relativităţii ne învaţă însă că Universul nu este chiar atât de simplu cum am fi tentaţi să credem bazându-ne pe ceea ce ne învaţă experienţele noastre de zi cu zi. Ca să putem avea o imagine completă a naturii Universului trebuie să încercăm să integrăm ideile lui Einstein cu propriile noastre concepte şi să ne imaginăm spaţiul ca pe o structură ceva mai complicată care este capabilă să se "întindă" sau chiar să se "curbeze".

Pentru a înţelege conceptele de mai sus, să încercăm să ne imaginăm o bucată de aluat care conţine stafide răspândite în compoziţie. În acest moment nu ştim cât de mare este bucata de aluat, ştim doar că este foarte, foarte mare, că noi stăm pe una din stafidele din interior şi suntem atât de departe de marginea aluatului încât aceasta nu are niciun efect asupra noastră sau asupra percepţiilor noastre. Dacă această bucată de aluat este supusă influenţei unei temperaturi ridicate ea va începe să se mărească, spaţiul dintre stafide se va mări însă ele nu-şi vor schimba poziţia relativă la aluat, vor rămâne fixe, nu se vor mişca prin acesta deşi distanţa dintre ele este din ce în ce mai mare.

N-am întâlnit până acum vreo sursă de informare asupra originilor şi evoluţiei Universului care să nu se refere la expansiunea Universului. Bun, am înţeles, Universul este în expansiune adică creşte. Ce nu am reuşit să înţeleg este unde anume creşte?

Înainte de Big-Bang Universul era o singularitate, un fenomen fizic în care masa, densitatea, temperatura etc. tind către infinit şi doar dimensiunea tinde către minus infinit.

Cum a apărut?; unde a apărut?; de ce a apărut această singularitate?; sunt întrebări pur retorice pentru că eventualele răspunsuri sfidează limitele cunoaşterii umane în domeniul fizicii. Ce era împrejurul acestei singularităţi şi care este natura spaţiului pe care-l ocupă Universul în expansiune este o întrebare la care foarte puţini cercetători s-au încumetat să caute un răspuns, evident, teoretic.

Printre aceştia s-au aflat şi astrofizicienii de la Departamentul de Astronomie al Universităţii Cornell. Pe scurt explicaţia lor a fost următoarea: întrucât nu avem mijloacele necesare pentru a putea vedea dincolo de limitele Universului cunoscut putem trage concluzia că acesta este infinit de mare deci nu există un spaţiu în care acesta creşte, adică ar trebui să înlocuim "expansiune" cu "întindere", cu alte cuvinte să nu ne mai imaginăm Universul ca pe un balon ci, mai degrabă, ca pe o bucată amorfă de aluat.

Evoluţia subterană a vieţii
Conform modelului propus de Teoria Pământului în Expansiune viaţa a evoluat în mări subterane şi a migrat către suprafaţă în timpul "exploziei" din Cambrian. Seria glaciaţiunilor din Precambrian explică formarea mărilor subterane precum şi migrarea formelor primitive de viaţă în adâncurile planetei.

Dacă acceptăm că responsabilitatea pentru răcirea accentuată a planetei cade în sarcina slăbirii forţelor gravitaţionale de coeziune am putea estima că procesul de expansiune a demarat concomitent cu glaciaţiunea Sturtiană, în urmă cu aproximativ 750 de milioane de ani. Pe de altă parte, conform estimărilor, durata totală de timp pe parcursul căreia s-a desfăşurat procesul de expansiune este undeva în jurul cifrei de 1,1 miliarde de ani, ceea ce sugerează că procesul a demarat concomitent cu începutul fragmentării supercontinentului Rodinia, adică la începutul Proterozoicului. Asta ar însemna că, la începutul Cambrianului, raza Pământului era doar cu puţin mai mare decât jumătatea celei actuale şi că a crescut treptat şi constant până în urmă cu aproximativ 100 de milioane de ani, când dinozaurii şi alte vieţuitoare de talie foarte mare au cunoscut o perioadă extrem de prosperă, probabil datorită reducerii gravitaţiei.

Sunt extrem de rare cazurile în care s-au găsit fosile ale unor forme de viaţă din Precambrian. Explicaţia oficială pentru acest fenomen este lipsa cochiliilor sau a unor elemente de schelet la fauna din acea perioadă. Fauna de Ediacara, aşa numitele vendobionte, apărută la graniţa dintre Precambrian şi Cambrian, au foarte puţine caracteristici recognoscibile în fauna actuală şi o relaţionare incertă cu organismele foarte evoluate apărute în explozia din Cambrian. O foarte coerentă explicaţie pentru aceste inadvertenţe şi pentru salturile evolutive inexplicabile până acum apare în Teoria Pământului în Expansiune care postulează că au existat două lanţuri evolutive distincte.

Primul lanţ evolutiv ar fi acela al vendobiontelor apărute prin dezvoltarea procariotelor care nu au găsit refugiu în subteran şi au fost nevoite să se adapteze unor condiţii de mediu extrem de dure, supravieţind în zonele adiacente focarelor vulcanice, în apa adunată în cavităţile de suprafaţă. Aceste organisme nu au reuşit însă să se adapteze şi schimbărilor de mediu produse în Cambrianul timpuriu şi au dispărut relativ rapid. Conform unor alte teorii vendobiontele nu au dispărut ci s-au transformat în acele organisme cu mod de hrănire atipic cunoscute astăzi sub numele generic de plante.

Cel de-al doilea lanţ evolutiv îl reprezintă fauna ce a prosperat în mările şi lacurile subterane, la adăpost de frigul glacial şi bombardamentele cu radiaţii radiaţii de la suprafaţă ceea ce a permis o diversificare accentuată şi o desfăşurare mult mai rapidă a proceselor evolutive. Această faună subterană a migrat către suprafaţă prin faliile apărute în urma procesului de expansiune, odată cu încetarea glaciaţiunilor şi încălzirea climei, fiind la originea a ceea ce astăzi se numeşte "explozia" din Cambrian.

Pentru pasionaţi: detalii despre Teoria Pământului în Expansiune.

Precambrian: Special (I)
Precambrian: Special (II)
Precambrian: Special (III)
Precambrian: Special (IV)
Precambrian: Special (V)
Precambrian: Special (VI)

Să încercăm să transpunem datele de până acum în lumina Teoriei Pământului în Expansiune.

Evoluţia continentelor
Ipoteza existenţei supercontinetului Pangea provine din lucrările Wegener iar ipoteza privind existenţa unor supercontinente anterioare a fost forţată de datele furnizate de fosile ce sugerează existenţa unor mari mase de uscat alipite. Ori această ipoteză nu mai este necesară conform Teoriei Pământului în Expansiune întrucât oceanul nu exista în perioada când raza Pământului era doar jumătate din cea actuală. Rodinia Pământului cu diametru redus ar fi putut arăta aşa cum presupune geologia actuală că a arătat, numai că ceea ce este astăzi considerat un supercontinent ar fi fost de fapt scoarţa unei planete mai mici.

Teoria Pământului în Expansiune avansează ideea că, în urma creşterii graduale a razei Pământului, în scoarţă au apărut crăpături care, lărgindu-se, au colectat apă şi s-au transformat în mări interioare şi lacuri, mai mult sau mai puţin întinse. Această reprezentare incumbă şi existenţa unor punţi de legătură între continente ceea ce elimină nevoia de a postula ciclicitatea formării supercontinentelor. Aici însă apare o întrebare: când s-a produs creşterea în diametru a planetei? Să fi început cu 750 de milioane de ani în urmă şi să se fi încheiat acum cu 100 de milioane de ani, un parcurs de 650 de milioane de ani ce cuprinde şi epoca dinozaurilor uriaşi a căror creştere ar fi fost favorizată de o gravitaţie redusă? Sau să fi început mult mai devreme, acum 1 miliard de ani, în Neoproterozoic, faza  terminală a Eonului Proterozoic, exact atunci când a început fragmentarea supercontinentului Rodinia? Estimarea realizată pe baza modelului cuantic al radiaţiei gravitaţionale indică o durată a tranziţiei de aproximativ 1,1 miliarde de ani ceea ce înseamnă că cea de a doua variantă de răspuns este şi cea mai plauzibilă.

Evoluţia oceanelor
În perioada când diametrul Pământului era pe jumătatea celui actual continentele acopereau cea mai mare parte a suprafeţei din acea vreme, ceea ce înseamnă aproximativ 25% din suprafaţa actuală a uscatului, plus sau minus câteva procente, în funcţie de suprafaţa ocupată de mările interioare şi calotele polare. În zilele noastre suprafaţa acoperită de continente şi mări interioare este cam 31% din total ceea ce înseamnă că masa continentală a crescut, cel mai probabil datorită extinderii pe verticală şi a adâncirii oceanelor. Suprafaţa oceanelor a evoluat de la un procent nesemnificativ până la aproape 70%, în special prin extinderea mărilor interioare Iapetus şi Panthalassa ce au format oceanele Atlantic şi Pacific.

Glaciaţiunile
Având în vedere vechimea sa Oceanul Pacific oferă multe date despre îngheţurile din trecut însă dovezile de până acum infirmă ipoteza glaciaţiunilor globale. Un supercontinent, echivalent al Rodiniei, care acoperă Pământul cu diametrul înjumătăţit şi este întrerupt pe alocuri de câteva mări interioare, ar absorbi mult mai puţină radiaţie solară decât oceanele tropicale prezente în teoria clasică şi astfel apariţia glaciaţiunilor devine mult mai explicabilă. Neverosimila teorie a Bulgărelui de Zăpadă poate fi înlocuită cu o mult mai probabilă serie de mici glaciaţiuni. Fragmentarea echivalentului Rodiniei este mult mai bine explicată prin apariţia fisurilor cauzate de creşterea diametrului planetei care, de altfel, ar fi produs şi o slăbire a forţei gravitaţionale de coeziune, proces energofag care favorizează procesul de răcire şi apariţia glaciaţiunilor.

Precambrian: Special (I)
Precambrian: Special (II)
Precambrian: Special (III)
Precambrian: Special (IV)
Precambrian: Special (V)
Precambrian: Special (VII)

Sunt din ce în ce mai numeroase cărţile, filmele şi producţiile de televiziune care, într-un mod mai mult sau mai puţin reuşit, tratează subiectul călătoriilor în timp. Citind sau urmărind imaginile cu atenţie nu ai cum să nu tragi concluzia că a te mişca înainte şi înapoi prin timp este un mod excelent de a-ţi petrece zilele libere. Dar este posibil aşa ceva? Sau, mă rog, există posibilitatea să fie vreodată posibil aşa ceva?

Ei bine, călătoria în viitor este relativ simplă. Aşa cum ne povestea Einstein, în a sa teorie a relativităţii, timpul este... relativ deci tot ce ai de făcut este să găseşti o modalitate de a-ţi accelera deplasarea până la atingerea unor viteze foarte mari (nu încercaţi pe autostradă, nu veţi reuşi să călătoriţi în viitor) sau să-ţi creşti masa până ce aceasta devine extrem de mare (atenţie la colesterol, totuşi).

Problema devine oarecum mai complicată atunci când discutăm despre călătoria în trecut. Mai corect spus o astfel de realizare ar putea fi nu numai practic ci şi teoretic imposibilă. Sunt unii care susţin că am putea plusa cu niscaiva găuri de vierme, găuri negre sau alte asemenea anomalii spaţio-temporale şi atunci ar fi oarecum posibil, cel puţin teotetic. Alţii spun sec: science-fiction.

Dacă stăm să judecăm, cam toate datele de până acum par să le dea dreptate celor din urmă. În fond, dacă este posibilă călătoria în trecut, unde sunt turiştii din viitor? De ce nu a apărut niciunul până acum? Mi-e greu să cred că aşa ceva nu s-ar fi întâmplat, chiar şi în eventualitatea în care turismul temporal ar fi fost interzis prin lege. În absenţa unor dovezi concrete sau măcar a unor mărturii care să ateste asemenea vizite din viitor, putem înainta doar câteva ipoteze în privinţa călătoriei în trecut:

1. Este imposibilă.
2. Teoretic ar fi posibilă dar este imposibil de pus în practică.
3. Este foarte posibilă dar civilizaţia umană va dispărea înainte de a o putea pune în practică.
4. Va fi practicată în viitor dar există o barieră temporală reprezentată de data inventării tehnologiei necesare.

Faimosul paradox al bunicului este de fapt o falsă problemă şi nu mai poate fi luat în considerare ca argument. Chiar dacă turismul temporal va deveni vreodată posibil călătorii în ambele sensuri pe axa temporală nu vor putea interveni fizic în desfăşurarea evenimentelor întrucât ei nu există în acel timp, indiferent dacă versiuni ale lor mai tinere sau mai în vârstă trăiesc în acea perioadă, deci nu se pot materializa. O astfel de excursie ar semăna mai degrabă cu o vizită la un muzeu de istorie naturală. Avem posibilitatea de a studia pe îndelete dioramele dar geamul de protecţie nu ne permite să intrăm în diorame pentru a reaşeza exponatele. Iar aceasta poate fi şi explicaţia pentru lipsa de manifestare a călătorilor din viitor.

Şi uite aşa, tot perorând pe marginea turismului temporal am mai creat un paradox: considerăm călătoria în trecut imposibilă pentru că nu am întâlnit turişti temporali dar am ajuns la concluzia că aceştia nu se pot manifesta fizic în timpul vizitelor. Ce-ar fi să ne vedem de prezent şi să ne lăsăm de speculaţii până nu ne umplem de paradoxuri? Nu de alta dar intelectul nostru nu este chiar atât de departe de cel utilizat, cu doar câteva mii de ani în urmă, pentru a ne ascunde de carnasiere şi a culege fructe din tufişurile cu ţepi, iar logica necesară înţelegerii navigaţiei prin cea de-a patra dimensiune ne este oarecum străină.