Charles Goldie, unul din cei mai controversaţi artişti neozeelandezi, dar şi unul din cei mai cunoscuţi, s-a născut în anul 1870 în Auckland, în familia unui negustor de cherestea, fost primar al oraşului. În 1892 a plecat la Paris pentru a-şi completa studiile la Académie Julian (unde, doar câţiva mai târziu, vor studia Ştefan Luchian şi Camil Ressu). Perioada pariziană i-a facilitat deprinderea tehnicilor academice conservatoare, studiul aprofundat al desenelor după natură şi al reproducerilor după marii maeştrii aducându-i câteva premii de excelenţă. Deşi în acea perioadă Parisul trăia efervescenţa Impresionismului, Goldie nu a fost deloc impresionat de curentele moderniste.

După întoarcerea în Noua Zeelandă, în 1898, artistul înfiinţează "The French Academy of Art" şi îşi începe să lucreze la câteva lucrări comandate, în marea lor majoritate alegorii istorice şi portrete. În 1901, cu ocazia unei vizite în Rotorua, Goldie intră în contact cu cultura Maori, soţia unui prieten facilitându-i obţinerea permisiunii câtorva localnici de a le realiza portrete.

În 1904 artistul era deja considerat ca principalul portretist al Maorilor şi era foarte cunoscut datorită abilităţilor sale tehnice extraordinare. Desigur, nu toată lumea îi aprecia lucrările, principalele teme ale criticilor fiind acuzaţiile de repetitivitate şi lipsă de vitalitate a personajelor precum şi obiceiul lui Goldie de a lucra după fotografii.

Charles Goldie era ferm convins că poporul Maori este pe cale de dispariţie prin asimilarea sa de către Pakeha şi că lucrările sale sunt înregistrări ale ultimilor supravieţuitori, iar titlurile multora dintre lucrările sale ("Ultimul Canibal", "Nobila Relicvă a unei Rase Nobile") precum şi poziţiile şi mimica asumate la cererea sa expresă de subiecţii mai în vârstă, sunt în deplină concordanţă cu această viziune romantică.

Cu toate că, în general, lucrările artistului sunt considerate viziuni romanţate şi nu reprezentări riguroase ale băştinaşilor "din vremuri apuse", mulţi maori consideră arta sa ca fiind taonga, reprezentări ancestrale de neînlocuit, a căror semnificaţie este cu totul şi cu totul specială pentru ei.

În 1911, ca răspuns la criticile din ce în ce mai vehemente, Goldie încercă să-şi diversifice tematica şi să adauge o notă de originalitate operei sale. Pictează "Copilul Hristos în Templu" însă îşi atrage şi mai multe critici aşa că se refugiază din nou în lumea portretelor Maori.


Într-o încercare de a-şi salva cariera aflată în declin pronunţat artistul pleacă în 1920 în Australia, plănuind ca de aici să continue spre Paris, pentru a-şi desăvârşi pregătirea. În loc să-şi ducă planul până la capăt Goldie se stabileşte în Australia şi continuă să picteze portrete ale maorilor după fotografii şi schiţe de ale sale mai vechi.

Întors în Noua Zeelandă cu sănătatea şubrezită (cel mai probabil în urma unei combinaţii între alcoolism şi intoxicaţie cu plumb din pigmenţii utilizaţi la prepararea pânzelor) Charles Goldie îşi exteriorizează frustrările pricinuite de pierderea reputaţiei artistice prin lungi articole de presă, adevărate tirade îndreptate împotriva artei moderne şi a criticilor. Începând cu 1941 nu mai pictează nimic şi moare şase ani mai târziu, în 1947, la venerabila vârstă de 77 de ani.

Thomas Cole s-a născut în 1801 în localitatea engleză Bolton şi a emigrat în 1818, împreună cu familia, în Statele Unite. În primii ani de după emigrare Cole a locuit, pentru scurte perioade de timp, în Philadelphia, Ohio şi Pittsburgh, câştigându-şi traiul ca portretist itinerant.

În 1825 Thomas Cole descoperă peisajele încântătoare din zona munţilor Catskill şi realizează o serie de micro peisaje pe care le expune în cadrul unei expoziţii organizate la New York. Cu ocazia acestei expoziţii artistul intră în atenţia unor figuri proeminente ale protipendadei metropolitane, printre care se numără Asher B. Durand care avea să-i devină prieten pe viaţă.

Între 1829 şi 1831 artistul călătoreşte prin Europa, mai întâi în Anglia pentru studii şi probleme de afaceri, mai apoi în Franţa şi Italia, de data aceasta în scop pur turistic. În Noiembrie 1832 Thomas Cole revine la New York şi organizează o expoziţie personală cu picturile executate în timpul periplului european, eveniment ce i-a consolidat reputaţia deja stabilită în rândul potentaţilor vremii.

Curând după aceea Cole se stabileşte în Cedar Grove unde continuă să lucreze cu intensitate, tematica picturilor sale oscilând între atât de îndrăgitele peisaje din zona Catskill şi adevărate serii de alegorii cum ar fi celebra "The Course of Empire".


În 1836 se căsătoreşte cu Maria Bartow, iar după acest eveniment locuinţa familiei Cole începe să fie din ce în ce mai frecventată de o multitudine de celebrităţi ale vieţii artei şi culturii ale acelor vremuri.

În 1841 Thomas Cole întreprinde un nou voiaj prin Europa, vizitând, pe rând, Anglia, Franţa, Italia şi Elveţia, fiind foarte bine primit şi onorat peste tot. La un an după întoarcerea din această călătorie familia Cole începe să aibă dificultăţi financiare, situaţie ce se va accentua odată cu trecerea timpului.

În data de 6 Februarie 1848, după prânz, artistul începe să se plângă de o stare de slăbiciune generală iar la miezul nopţii starea sa se agravează atât de mult încât familia este nevoită să cheme doctorul care constată o criză acută de pleurezie şi o congestie pulmonară severă. Thomas Cole pierde lupta cu boala în seara zilei de 11 Februarie 1848.

Caspar David Friedrich s-a născut pe 5 Septembrie 1774 în localitatea germană Greifswald, Pomerania. Primul său profesor de desen a fost Johann Gottfried Quistorp, un bun prieten al poetului romantic Ludwig Theobul Kosegarten care a locuit pe insula Rügen şi a fost fascinat, ca şi Quistorp, de megaliţi.

Începând cu anul 1794 tânărul artist urmează cursurile Academiei Regale de Artă din Copenhaga unde acumulează cunoştinţe solide asupra perspectivei şi compoziţiei. În 1798 Friedrich se mută la Dresda pentru a continua studiile la Academia de Artă din acest oraş. Această mutare coincide şi cu momentul în care artistul începe să utilizeze culori, mai întâi acuarele şi ceva mai târziu uleiuri, lucrând foarte mult pentru a se specaliza, în special prin intermediul copiilor după capodoperele unora dintre marii maeştrii olandezi.

În 1805 expune câteva lucrări în cadrul unui eveniment organizat de Goethe. Marele poet este încântat de perfecţiunea artei lui Friedrich şi îl ia sub aripa sa ocrotitoare, facilitându-i accesul în lumea bună a artei. Beneficiind din plin de acest sprijin oferit de ilustrul său protector, artistul îşi croieşte rapid o faimă proprie astfel încât în 1810 devine membru al Academiei din Berlin iar în 1816 al celei din Dresda.

În perioada ce a urmat recunoaşterii sale academice Friedrich a reuşit să devină cel mai proeminent pictor al romantismului german. Mare parte a succesului operelor sale se datorează ataşamentului faţă de tradiţiile germane şi patriotismului cu care a sprijinit mişcarea de restauraţie ce a urmat războaielor napoleoniene, o altă componentă a gândirii specifice romantismului german. Megaliţii reprezentaţi în operele artistului nu sunt cei din Pomerania ci aceia ai unei patrii germane unite, ceea ce le conferă o semnificaţie politică. Peisagistica lui Friedrich este alcătuită din "peisaje naţionale", expresii ale noţiunii de "libertate naţională", adevărate metafore pentru aspiraţiile artistului în materie de stabilire a unui nou curs al politicii şi istoriei Germaniei.


Bătrânii stejari din operele sale sunt adânc înfipţi în solul patriei şi înfruntă eroic forţele adverse. Monumentele preistorice presărate în peisaje sunt simboluri atât ale naţionalismului cât şi ale trecutului păgân şi eroic, în evident contrast cu creştinismul şi politica germană din acele vremuri.

Căsătorit târziu, în 1818, cu o femeie mult mai tânără, Friedrich traversează o perioadă extrem de prolifică, dar presărată cu dezamăgiri cauzate de scăderea interesului publicului pentru lucrările sale, ce va dura până la accidentul cerebral din 1835.

După 1835 Friedrich nu mai pictează aproape deloc şi dispare încet, încet din prim-planul vieţii artistice. Moare pe 7 Mai 1840 într-un anonimat aproape deplin iar opera sa va rămâne într-un nemeritat con de umbră până la începutul secolului XX.

Anders Leonard Zorn s-a născut la 18 Februarie 1860, în parohia Mora din Suedia, fiind rodul unei relaţii efemere dintre fiica unor fermieri locali şi un berar german, angajat al fabricii de bere din Uppsala şi până la vârsta de 12 ani, când a fost trimis la o şcoală din Enköping, a fost crescut la ferma bunicilor săi.

Plănuind să devină sculptor, la vârsta de 15 ani se înscrie la Academia Regală de Artă din Stockholm dar foarte curând îşi schimbă planurile şi înclină către pictură, începând să exerseze tehnica acuarelei, o opţiune oarecum neobişnuită în acea perioadă, care avea să devină principala sa metodă de exprimare artistică până prin 1887.

Primul pas spre recunoaşterea în lumea artistică este făcut în 1880 când Zorn expune, cu ocazia unei expoziţii studenţeşti, o acuarelă foarte apreciată de public pentru calitatea execuţiei. Aceste aprecieri sunt foarte curând urmate de mai multe comenzi pentru portretele unor membri de familie, în special copii, ai potentaţilor vremii. Una din aceste lucrări îi oferă tânărului artist şansa de a o cunoaşte, în 1881, pe cea care avea să-i devină soţie, Emma Lamm, fiica unor evrei bogaţi din Stockholm, mari iubitori ai artelor.

În August 1881, Zorn pleacă în străinătate pentru a-şi continua studiile şi pentru a câştiga banii necesari întemeierii unei familii. În cei patru ani petrecuţi mai ales în Anglia şi Spania stilul său se maturizează şi artistul devine expert în reprezentarea întinderilor de apă, acordând o mare atenţie reflexiilor şi unduirilor specifice.

Revenit în Suedia în 1885 Zorn se căsătoreşte în cele din urmă cu Emma, în toamna aceluiaşi an. Tânăra familie va petrece următorii unsprezece ani mai mult în străinătate, mai întâi la Londra şi apoi la Paris, fără a uita însă să viziteze Suedia în fiecare vară.

În iarna dintre 1887 şi 1888 cariera lui Zorn cunoaşte un punct de cotitură, artistul începând să lucreze în ulei. În primăvara lui 1888 familia Zorn se stabileşte la Paris iar lucrarea expusă de Anders la Salon în acelaşi an are un succes fulminant, fiind achiziţionată de statul francez pentru includerea în patrimoniu. Perioada pariziană a lui Zorn, ce se va întinde pe parcursul a nu mai puţin de opt ani, se va dovedi şi cea mai prolifică din cariera artistului, faima dobândită aducându-i Legiunea de Onoare şi o comandă pentru un autoportret destinat Galeriei Uffizi din Florenţa.

În 1893 Zorn traversează oceanul fiind numit superintendent al galeriei de artă suedeză participantă la World's Columbian Exposition din Chicago. Artistul a rezonat imediat la stilul de viaţă american şi a rămas în Statele Unite aproape un an. După această primă escapadă pe pământ american, Andreas Zorn va mai vizita Statele Unite de încă şase ori de-a lungul vieţii, unele din aceste călătorii fiind de plăcere iar altele în scop lucrativ, urmare a comenzilor pentru portretele unor preşedinţi (Grover Cleveland, William Taft, Theodore Roosevelt).

După 1896, când familia Zorn s-a stabilit definitiv în Suedia, artistul continuă să lucreze în ritm susţinut fără a-şi neglija însă obligaţiile sociale. Împreună cu Emma, Anders se implică activ în acţiuni destinate creşterii bunăstării localnicilor din Mora, înfiinţând şi patronând o bibliotecă, un cămin de copii, o societate literară, o organizaţie meşteşugărească şi un liceu.

După 1915 starea de sănătate a artistului se deteriorează din ce în ce mai accentuat, culminând cu decesul acestuia la 22 August 1920. Funeraliile lui Anders Zorn au fost oficiate de arhiepiscopul Nathan Söderblom iar la ceremonie au asistat numeroase personalităţi ale lumii artistice şi culturale dar şi reprezentanţi ai familiei regale.

Mary Stevenson Cassatt, pictoriţă americană membră a cercului de impresionişti parizieni, s-a născut pe 22 Mai 1844 în Allegheny City, Pennsylvania şi a decedat la 14 Iunie 1926 în Château de Beaufresne, în apropierea Parisului.

Fiică de bancher, Cassatt a locuit în Europa vreme de cinci ani în copilărie, a beneficiat de cursuri private de pictură în Philadelphia şi a urmat cursurile Pennsylvania Academy of the Fine Arts între 1861 şi 1865. Cu toate acestea artista a manifestat o înclinare spre abordarea unui stil mai puţin academic, preferinţă ce a îndemnat-o să plece în Europa, în 1866, cu scopul de a studia cu artişti europeni de talia unui Jean-Léon Gérôme sau Thomas Couture. Prima sa expoziţie de anvergură a fost organizată în 1872 la prestigiosul Salon de Paris unde Cassatt va mai expune în încă patru ediţii anuale.

În 1874 Mary Cassatt hotărăşte să se stabilească definitiv la Paris şi să-şi deschidă un atelier. Împărtăşind cu Impresioniştii interesul pentru experimentare şi utilizarea culorilor vii, inspirate de natură, artista americană s-a remarcat rapid în cercul acestora. Edgar Degas i-a devenit prieten apropiat iar stilul acestuia, alături de cel al lui Gustave Courbet, au constituit un adevărat izvor de inspiraţie pentru Cassatt. Este bine cunoscut faptul că Degas a fost un fan al desenelor americancei - ambii artişti manifestând o preferinţă pentru compoziţiile asimetrice - şi că la cererea acestuia Mary a expus alături de Impresionişti în 1879 şi a participat alături de aceştia la evenimentele organizate în 1880, 1881 şi 1886. Măiestria demonstrată de desenele artistei nu a fost singurul său atu, în completare Cassatt manifestând şi un extraordinar spirit inovativ în exploatarea oportunităţilor oferite de pasteluri.
Personajele reprezentate de artistă în lucrările sale de început au fost inspirate, în principal, de figurile prietenilor sau rudelor sale şi mai ales a copiilor acestora, toate redate în stil impresionist. După expoziţia de stampe japoneze organizată la Paris în 1890 Mary Cassat a realizat celebra sa serie de 10 astfel de stampe din care răzbate influenţa maeştrilor japonezi Utamaro şi Toyokuni şi care demostrează un nivel ridicat de stăpânire a tehnicii. De asemenea, aceste lucrări marchează şi o schimbare de abordare a stilului artistic care trece de la formă la linie şi model. Perioada maturităţii sale artistice este dominată de tema mamelor care îngrijesc copii de vârstă fragedă.

După 1900 acuitatea vizuală a artistei începe să se deterioreze încetul cu încetul, afecţiune ce o va obliga să abandoneze orice fel de proiect artistic începând din din anul 1914.

Influenţa exercitată de Mary Cassatt asupra înstăriţilor săi prieteni americani, pe care i-a convins să achiziţioneze lucrări impresioniste, a avut un impact major asupra gustului artistic al americanilor, poate cea mai importantă contribuţie a sa în acest sens fiind implicarea în selecţionarea lucrărilor ce au intrat în alcătuirea celebrei colecţii Henry Osborne Havemeyer de la Metropolitan Museum of Art din New York.

Născut la 10 Iunie 1819 într-o prosperă familie de fermieri din Ornans, Franţa, Gustave Courbet avea să devină întemeietorul şi cel mai influent pictor al curentului realist francez. Criticii de artă şi publicul, obişnuiţi să privească peisaje şi compoziţii artificiale, idealizante, aveau să fie puşi foarte curând în încurcătură de operele lui Courbet care reprezentau locuri şi oameni de o normalitate aproape banală.

În 1841 artistul se mută la Paris, cu scopul declarat de a studia dreptul. În scurt timp decide că ar fi mai bine să studieze pictura şi învaţă tainele artistice executând copii după lucrările marilor maeştri. În 1844 unul din tablourile sale, un autoportret, este acceptat la Salon, o expoziţie de artă organizată anual şi sponsorizată de influenta Academie Regală.

Revoluţia politică din Franţa anului 1848 pune bazele unei revoluţii şi în lumea artei care se arată din ce în ce mai deschisă faţă de noi concepte. În 1849 Courbet expune cu succes câteva din lucrările sale de început. În acelaşi an efectuează o vizită la moşia familiei sale, ocazie cu care realizează prima sa capodoperă, "Les Casseurs de pierres", urmată de "Un enterrement à Ornans" în 1850. Ambele lucrări pot fi considerate antonimul romantismului întrucât reproduc personaje obişnuite în decoruri banale din Franţa rurală. O altă lucrare, cu dimensiuni monumentale, "L'Atelier du peintre", terminată în 1855 este refuzată de comitetul de selecţie al Expoziţiei Universale. În semn de protest faţă de această decizie, artistul organizează propria expoziţie, Pavilionul Realismului, în imediata apropiere a expoziţiei oficiale.


În 1856 vizitează Germania unde este foarte bine primit de comunitatea artistică locală, iar până în 1859 reuşeşte să-şi consolideze poziţia de lider necontestat al curentului realist francez. A abordat o gamă variată de subiecte, inclusiv portrete şi nuduri de femei senzuale, însă a manifestat o predispoziţie pentru peisaje şi scene din natură. În acestă ultimă categorie se fac remarcate peisajele marine cu nori de furtună, serie demarată în 1865 şi care a avut o influenţă majoră asupra pictorilor impresionişti de mai târziu.

Având convingeri socialiste Courbet a participat la câteva acţiuni revoluţionare care l-au costat şase luni de temniţă în 1871. În plus, a fost obligat să plătească şi o amendă al cărei cuantum depăşea cu mult posibilităţile sale materiale, motiv pentru care s-a refugiat în Elveţia, unde avea să şi moară, la 31 Decembrie 1877, în oraşul Tour-de-Peilz.

Născut în Solingen, Germania, Albert Bierstadt emigrează la vârsta de doi ani, împreună cu familia, în Statele Unite (New Bedford, Massachusetts). Există foarte puţine informaţii cu privire la studiile artistice din prima parte a vieţii însă este cert că în 1850 artistul era cunoscut în oraşul de reşedinţă ca instructor de pictură monocromatică şi expusese deja treisprezece lucrări în cadrul unei galerii din Boston. În următorii trei ani lucrează, împreună cu un dagherotipist, la realizarea de decoruri teatrale inspirate din peisajele americane.

În 1853 revine în Germania pentru a-şi continua studiile la Academia de Artă din Düsseldorf, ocazie cu care îşi desăvârşeşte tehnica de reprezentare a peisajelor alpine. După întoarcerea în Statele Unite Bierstadt se impune rapid ca lider artistic în New Bedford. În 1858 organizează o expoziţie de pictură de mare amploare, în care expune cincisprezece lucrări personale, eveniment cu ocazia căruia reuşeşte să se facă cunoscut la scară naţională.

În 1859 cariera sa cunoaşte un alt punct de cotitură, ocazionat de călătoria întreprinsă în teritoriile Colorado şi Wyoming în compania colonelului Frederick W. Lander, comandantul unei expediţii cartografice guvernamentale. După mutarea sa la New York artistul a realizat o serie de lucrări, pe baza schiţelor efectuate în cursul acestei călătorii, care i-au consolidat reputaţia de peisagist "western", aducându-l în poziţia de principal competitor al lui Frederic E. Church.


În următoarea decadă Albert Bierstadt s-a situat constant pe culmile succesului, a mai efectuat două călătorii de documentare în vest, prima în 1863 şi cea de-a doua între 1871 şi 1873. Tot în această perioadă se căsătoreşte, îşi ridică un conac impresionant pe malurile Hudson-ului şi găseşte timp şi pentru un tur al Europei în care, vreme de doi ani, vine în contact cu crema înaltei societăţi de pe bătrânul continent. Spectaculoasele sale peisaje realizate în această perioadă sunt imediat expuse pe teritoriul Statelor Unite şi dincolo de ocean iar preţurile lor de achiziţie ating cele mai înalte cote pentru arta americană a acelor vremuri, sporind nebănuit de mult averea lui Bierstadt care are astfel posibilitatea să devină un sponsor generos pentru nenumărate organizaţii şi evenimente caritabile.

Pe la mijlocul anilor 1860 arta lui Bierstadt începe să fie supusă unor critici severe iar după 1880 reputaţia sa cunoaşte un declin accentuat din cauza schimbărilor produse în gusturile publicului. Colac peste pupăză artistul este nevoit să facă faţă şi unor evenimente cu conotaţii negative în plan personal cum ar fi incendiul ce i-a mistuit conacul în 1882 sau moartea soţiei în 1883. Cu toate acestea creativitatea artistică a lui Bierstadt rămâne neatinsă până în ultimii ani ai vieţii sale.

După neaşteptatul său deces din 1902 operele sale au intrat într-un con de umbră până prin 1960 când noul val al interesului pentru frumuseţile teritoriilor nord-americane le-au redus în centrul atenţiei.

Născut în Paris la 30 Aprilie 1748 Jacques-Louis David şi-a început educaţia artistică la Colegiul Mazarin. Curând după începerea studiilor însă, pentru că tânărul artist dădea deja dovadă de un talent ieşit din comun, a transferat pentru studiu particular la atelierul lui François Boucher, cu care era oarecum înrudit. Maestrul Boucher şi-a  dat seama foarte repede că aptitudinile speciale ale lui David nu se potriveau stilului erotic practicat de el şi l-a îndrumat către Şcoala Franceză din Roma al cărei director era în acea vreme Joseph-Marie Vien.

În Italia David a beneficiat de un mediu propice care i-a permis să dea frâu liber pasiunii sale pentru antichitate şi să intre în contact cu iniţiatorii neoclasicismului. După întoarcerea la Paris, survenită în 1780, artistul devine etalonul opoziţiei morale şi sociale faţă de frivolitatea stilului Rococo. Temele abordate de Jacques-Louis David erau în întregime subordonate noului cult al civismului, devoţiunii, onestităţii şi austerităţii iar lucrările sale au întrunit aprecieri superlative atât din partea criticilor cât şi a publicului.

Simpatizant activ al Revoluţiei Franceze artistul a devenit deputat al Convenţiei Naţionale şi a votat pentru executarea lui Ludovic al XVI-lea iar în plan artistic a fost considerat pictorul oficial al Revoluţiei. În 1794, după căderea lui Robespierre pictorul a fost arestat şi întemniţat, reuşind să evite ghilotina in extremis. Este eliberat la insistenţele fostei sale soţii, o regalistă înfocată, cu care se recăsătoreşte în 1796.


Lucrarea "Intervenţia Sabinelor", începută în temniţă şi terminată în 1799 îl propulsează în atenţia lui Napoleon care-i va acorda titlul de pictor oficial al regimului. Jacques-Louis David devine un suporter înfocat al lui Napoleon şi reuşeşte să-şi păstreze poziţia socială şi artistică de care se bucurase şi înainte de ascensiunea lui Bonaparte.

După înfrângerea definitivă a lui Napoleon, deşi se afla pe lista neagră alături de alţi revoluţionari şi bonapartişti artistul este amnistiat de Ludovic al XVIII-lea care-i face şi oferta de a deveni pictor al curţii. David refuză propunerea proaspătului rege şi se autoexilează la Bruxelles unde a continuat să lucreze şi să aibă succes, picturile sale fiind foarte apreciate de vizitatorii expoziţiilor şi de colecţionari.

Urmare a unui accident de trăsură survenit în 1824, din care nu şi-a revenit niciodată pe deplin, Jacques-Louis David moare la 29 Decembrie 1825. Deoarece familiei sale nu i s-a permis să-l îngroape în Franţa trupul i-a fost înmormântat într-un cimitir din Bruxelles şi doar inima i-a fost adusă la Paris şi îngropată în cimitirul Pierre Lachaise.

Dacă am trăi într-o lume perfectă, în care fiecare dintre noi este judecat după faptele sale şi suma bucuriei adusă în sufletele semenilor săi, articolul de faţă ar fi fost scris mult, mult mai târziu. Din nefericire trăim într-o lume alcătuită în pripă de o divinitate injustă şi răzbunătoare ce s-a grăbit, geloasă, să curme viaţa unui concurent creator de lumi.

Născut în Brooklin (New York) la 9 Februarie 1928, Frank Frazzetta (artistul va renunţa peste ani la unul din "z"-uri) a fost puternic impresionat în copilărie de lucrările lui Hal Foster a cărui influenţă poate fi regăsită în multe din scenele sale localizate în junglă.

La începuturile carierei artistul s-a dedicat exclusiv benzilor desenate, activând, în principal, ca asistent al desenatorului Al Capp, părintele celebrei serii Li'l Abner.

După 1960 Frazetta a început să creeze coperţi pentru înfloritoarea industrie pulp-fiction ce punea stăpânire pe America acelor vremuri. Lucrările sale pentru seriile Conan şi Tarzan dar şi pentru cele dedicate altor eroi musculoşi au reuşit să creeze un curent aparte ce reliefează un stil vizual visceral, violent şi erotic.

Adesea imitat dar niciodată egalat, titanul Frazetta, unul din părinţii fondatori ai curentului "sword and sorcery", a determinat nenumărate generaţii de puşti să viseze cu ochii deschişi imaginându-se în adâncul junglelor sufocate de liane, în timp ce-şi croiesc drum cu ajutorul spadei imense mânuită cu dibăcie de braţele musculoase, sub privirile admirative ale unei dive provocatoare.

Mai mult ca sigur toţi snobii pământului, înfundaţi până la gât în recenzii şi comentarii abracadabrante despre operele lui Rembrandt şi Boticelli vor considera lucrările lui Frazetta drept neseriose, un soi de maculatură comercială fără valoare artistică. Însă aceia ce au avut privilegiul să aibă acces în anii copilăriei şi adolescenţei la operele maestrului vor şti să-l aprecieze la adevărata valoare şi să-l plaseze acolo unde îi este locul, între marii maeştri ai picturii universale. Da, locul său este printre titani pentru că, dincolo de tehnica desăvârşită, lucrările lui Frazetta reuşesc să transmită emoţie şi să înflăcăreze imaginaţia, învăluind privitorul şi purtându-l pe nesimţite în mijlocul acţiunii, făcându-l să se identifice pentru o clipă cu eroul zugrăvit.

Cu o tenacitate desprinsă parcă din paginile cărţilor ai căror eroi îi aducea la viaţă, după ce şi-a pierdut capacitatea de a-şi utiliza braţul drept, în urma unui infarct survenit în anul 1995, Frazetta a luat totul de la capăt, învăţând mai întâi să deseneze şi apoi să picteze cu mâna stângă.

Frank Frazetta a continuat să lucreze, în ciuda unei serii de infarcturi, până la vârsta de 82 de ani, mai precis până pe 10 Mai 2010, când inima sa ostenită a cedat asaltului unui nou infarct. O zi tristă pentru planetă, ziua în care Maestrul a pornit spre Walhalla în sania sa trasă de urşi polari. Fie-i călătoria uşoară!

_

P.S. O foarte interesantă analiză a stilului lui Frazetta poate fi citită aici.
_

John Everett Millais s-a născut la 8 Iunie 1829 în Southampton, Marea Britanie, într-o familie cu descendenţă franceză. La vârsta de 4 ani începe deja să deseneze iar familia sa, remarcând înclinaţiile artistice ale micuţului John, decide să-i angajeze un profesor particular, în persoana unui anume domn Bessel.

În urma recomandărilor lui Bessel familia Millais pleacă la Londra în 1838 şi-l înscrie pe John Everett la cursurile şcolii de desen patronată de Henry Sass. Doi ani mai târziu Millais, la vârsta de doar 11 ani, este admis la şcoala Academiei Regale, devenind astfel cel mai tânăr elev din toate timpurile al prestigioasei instituţii. Foarte precoce artistul câştigă mai toate premiile şi distincţiile oferite de Academie.

În 1848 Millais se asociază cu alţi doi tineri artişti, William Holman Hunt şi Dante Gabriel Rossetti, şi întemeiază Frăţia Prerafaelită - organizaţie ce-şi propunea să militeze împotriva stilului academic utilizat în pictura acelor vremuri, stil care, în viziunea membrilor grupului, era desuet, dominând şcolile şi academiile încă din vremea lui Rafael.

Până în 1850 artistul expune mai multe lucrări, în cadrul unor evenimente cu caracter artistic, însă nu prea are succes ba chiar este aspru criticat de romancierul Charles Dickens care a considerat că lucrarea "Christ in the House of His Parents" are un caracter blasfemiator.

Departe de a-l descuraja, episodul Dickens pare să-i fi dat un imbold lui Millais care începe să fie din ce în ce mai cunoscut şi apreciat după 1850. Beneficiază de recenzii extrem de favorabile din partea unor personalităţi ale acelor vremuri, cum ar fi criticul şi eseistul John Ruskin ori scriitorul Théophile Gautier, ba chiar este ridicat în slăvi de Eugène Delacroix. În 1853 devine membru asociat al Academiei Regale.

După ce se căsătoreşte, în 1855, cu fosta soţie a lui John Ruskin, parcă bănuind că aceasta îi va dărui nu mai puţin de opt copii, Millais devine preocupat de poziţia sa socială, abandonează stilul prerafaelit şi îmbrăţişează un stil mai comercial, căutând să se plieze gusturile iubitorilor de artă cu dare de mână.

În 1863 devine membru cu drepturi depline al Academiei Regale dar lucrările sale suferă din ce în ce mai tare din cauza stilului popular, în totală contradicţie cu convingerile sale intime, adoptat numai şi numai din raţiuni pecuniare. În 1885 devine baronet iar în 1896 este ales preşedinte al Academiei.

Sir John Everett Millais decedează la Londra în 13 August 1896, răpus de un cancer la gât.

Născut la Nantes, la 15 Octombrie 1836, într-o familie din clasa de mijloc, James Jacques Joseph Tissot, este un "fiu al portului", influenţă ce avea să răzbată după ani în lucrările artistului.

În 1856 Tissot se mută la Paris şi devine elevul lui Louis Lamothe şi Hippolyte Flandrin. Expune pentru prima dată în 1859 şi are succes ceea ce-l determină să continue să-şi expună lucrările până la mutarea în Anglia, petrecută în 1871.

Dacă în lucrările sale de debut se poate remarca o anume obsesie pentru Evul Mediu, zugrăvit într-o manieră romantică puternic influenţată de stilul belgianului Henri Leys, pe la mijlocul anilor 1860 Tissot abandonează aceste tendinţe timpurii şi începe să abordeze subiecte din contemporaneitate cărora le adaugă uneori o tentă umoristică.

În cursul războiului franco-prusac artistul participă cu bravură la apărarea Parisului dar mutarea sa intempestivă la Londra din 1871 este interpretată de unii ca o fugă din faţa unor posibile represalii cauzate de asociarea sa cu Comuna din Paris. Nu toată lumea este de acord cu această interpretare, mai ales că dorinţa de a abandona un oraş afectat de război în căutarea unor oportunităţi profesionale constituie o explicaţie mult mai plauzibilă. Cert este că artistul avea o "pilă" la Londra, în persoana lui Thomas Gibson Bowles (în a cărui revistă, Vanity Fair, Tissot publica adesea caricaturi), care i-a facilitat accesul în cercurile sociale şi artistice ale metropolei.

Primele sale lucrări din perioada londoneză sunt realizate în maniera Directoratului dar foarte curând abandonează această abordare în favoarea unor instatanee din viaţa mondenă a West End-ului.

Prin 1875 Tissot o cunoaşte pe Kathleen Newton iar anii în care s-a consumat relaţia dintre cei doi a constituit singura perioadă din viaţa artistului în care acesta a cunoscut viaţa de familie ca adult. Moartea femeii în 1882, la vârsta de doar 28 de ani, ca urmare a tuberculozei, l-a afectat profund şi a constituit un punct de cotitură în dezvoltarea sa artistică, împingându-l, puţin câte puţin, în braţele misticismului religios şi determinându-l să-şi dedice restul carierei redării, cu precădere, de scene de inspiraţie biblică. Artistul îşi vinde reşedinţa din Londra lui Alma-Tadema şi se mută la Paris.

La 8 August 1902, la Buillon, James Jacques Joseph Tissot pleacă, în cele din urmă, pe urmele celei ce a fost marea dragoste a vieţii sale.

Frederic Leighton s-a născut la 31 Decembrie 1830 în oraşul Scarborough din Yorkshire, Marea Britanie. Familia sa, înrudită, prin alianţă, cu familia imperială rusă - sora sa Alexandra Leighton fiind fina ţarinei Alexandra - era posesoarea unei averi remarcabile ceea ce a contat enorm pentru viitorul artist, el beneficiind de o rentă substanţială în tinereţe.

La câţiva ani după naşterea lui Frederic familia sa porneşte într-un periplu european ce avea să dureze aproape 20 de ani. În tot acest timp Leighton studiază cu diverşi maeştri ai acelor timpuri, urmează cursuri la Academia de Arte din Berlin, devine elevul lui Servolini şi al sculptorului american Hiram Powers în Florenţa şi studiază, extrem de serios, sub atenta îndrumare a lui Eduard von Steinle, timp de trei ani, în Frankfurt.

În 1851 familia Leighton revine în Anglia şi se stabileşte în Bath. Tânărul Frederic, acum în vârstă de 21 de ani şi suficient de independent, revine pe continent de unul singur şi se stabileşte la Roma. Aici devine parte a unui anturaj artistic remarcabil: Thackeray, George Sand, Gérôme, Bouguereau.

În 1855 Frederic Leighton expune, cu ocazia Expoziţiei Academiei Regale, lucrarea "Cimabue’s Celebrated Madonna is Carried in Procession through the Streets of Florence", o pictură de dimensiuni impresionante, cu o lungime de peste cinci metri şi la care lucrase cu minuţiozitate vreme de doi ani. Succesul acesteia a fost fulminant fiind extrem de apreciată de Prinţul Albert şi achiziţionată, în consecinţă, de Regina Victoria.


În anii ce au urmat artistul nu a reuşit o reeditare a acestui succes dar, după ce se mută la Londra în 1859, lucrările sale devin din ce în ce mai apreciate. În 1964 este ales membru asociat al Academiei, devine academician cu drepturi depline în 1868 iar din 1878 preia preşedinţia Academiei Regale de Arte. Rămâne în această poziţie vreme de aproape două decenii, perioadă în care instituţia se bucură de un deosebit succes şi dobândeşte un prestigiu fără egal.

Recunoscut ca adept al neoclasicismului academic, Frederic Leighton a redat în operele sale, cu precădere, scene istorice, mitologice şi biblice, rămânând fidel acelor principii artistice ce sunt numite astăzi "artă represivă" de moderniştii incapabili să aştearnă pe pânză altceva în afara unor mâzgăleli patetice. Şi-a început cariera sub influenţa pre-rafaeliţilor, cu lucrări inspirate de operele lui Shakespeare şi Dante pentru ca, la maturitate, să abordeze subiecte mult mai clasice.

Deşi a rămas burlac pe tot parcursul vieţii gurile rele spun că Leighton a avut o relaţie ceva mai specială cu modelul său favorit Ada Alice Pullen. George Bernard Shaw a fost un apropiat al celor doi şi este posibil să-i fi folosit ca sursă de inspiraţie pentru personajele principale din Pygmalion, profesorul Higgins şi Eliza Doolitlle.

La 1 Ianuarie 1896 apare anunţul privind apropiata înnobilare a lui Sir Frederic Leighton, ce primise titlul de baronet încă din 1886. În 24 Ianuarie este semnat patentul prin care artistul devine Baron Leighton of Stretton iar în ziua următoare, sâmbătă 25 Ianuarie, proaspătul Lord Leighton se stinge în reşedinţa sa punând astfel capăt celor câteva zile de suferinţă extremă cauzate de o angină pectorală ce-l bântuia încă din 1890.

John William Waterhouse, alintat Nino în copilărie, s-a născut la Roma în 6 Aprilie 1849. Ambii săi părinţi erau de pictori de origine engleză, emigraţi în Italia, patria artelor. Waterhouse şi părinţii săi s-au întors în cele din urmă în Anglia, pe la sfârşitul anului 1850. În perioada copilăriei Waterhouse obişnuia să-şi asiste tatăl în atelier, având astfel ocazia să-şi dezvolte talentul nativ pentru pictură şi sculptură. În Anglia, după câteva tentative nereuşite, în 1870 este admis la Academia Regală. În 1885, Waterhouse devine membru asociat pentru ca zece ani mai târziu, în 1895, să fie declarat membru cu drepturi depline, devenind astfel Academician Regal.

Deşi este adesea catalogat ca pre-rafaelit, stilul lui Waterhouse este, în esenţă, pur neo-clasic. La început lucrările sale au fost axate pe teme italiene, ca o reflecţie a ataşamentului său pentru locurile natale, pentru ca, mai târziu, să împrumute elemente din stilurile pre-rafaeliţilor Alma-Tadema şi Frederick Leighton. Opera lui Waterhouse cuprinde mai bine de 200 de lucrări în care a reprezentat teme din mitologia clasică, istorie şi literatură, cu o aplecare deosebită asupra mitologiei Imperiului Roman şi a operelor poeţilor clasici englezi cum ar fi Keats şi Tennyson. Femeia fatală este o apariţie recurentă în picturile sale, în majoritatea acestora femeile fiind superbe şi elegante în timp ce bărbaţii sunt redaţi ca victime ale acestora.

Waterhouse este unul din puţinii artişti care au devenit populari şi oarecum stabili din punct de vedere financiar în timpul vieţii. A continuat să picteze până la decesul său, survenit în 1917, în urma unei afecţiuni grave. Stilul său a devenit un element de referinţă pentru mulţi dintre pre-rafaeliţii ce i-au succedat, inclusiv Frank Dicksee şi Herbert James Draper.

John Singer Sargent s-a născut în anul 1856, la Florenţa, în familia unui doctor american expat. A studiat pictura în Italia şi în Franţa dar a fost puternic impresionat şi influenţat de stilul operelor lui Velázquez pe care le-a studiat în cursul unei călătorii efectuate în Spania, în anul 1870.
În 1884 a stârnit rumoare la Salonul de la Paris unde a expus lucrarea "Madame Pierre Gautreau". Pictura, absolut inocentă potrivit canoanelor sociale contemporane, exhibată sub numele "Madame X", a provocat un val de proteste întrucât era considerată a fi provocator de erotică. Acest scandal l-a determinat pe Sargent să se mute în Anglia unde avea să devină, în doar câţiva ani, cel mai de seamă portretist al Albionului.

John Singer Sargent se înscrie în galeria artiştilor rubensieni flegmatici: urban, poliglot, dezinvolt cu lorzii şi milionarii de pe urma cărora şi-a construit un trai îndestulat, extrovertit, un excelent muzician şi un intelectual rasat, iubea călătoriile şi mesele la restaurant fără a fi însă împovărat cu excesele unui boem pur-sânge. Viaţa sa, cu câteva mici excepţii, a fost compusă dintr-o serie necontenită de succese şi nu a semănat sub nici un aspect cu ceea ce este îndeobşte portretul standard al vieţii de artist: agonie spirituală, insuficienţă materială, boli incurabile etc. Până şi moartea i-a fost atipică şi lipsită de dramatism.

Tuşele sale largi şi tăioase ca şi paleta diamantină invocă senzaţia de accidental, de stop-cadru spontan. Sargent a găsit resursele să fie surprinzător de nerepetitiv în portretistica sa, adaptându-se caracteristicilor particulare ale fiecărui model în vreme ce utiliza cu măiestrie elementele de recuzită şi tehnicile de randare pentru a sugera clasa şi, uneori, ocupaţia subiectelor sale. Cele mai bune portete ale sale sunt cele în care artistul reuşeşte să-şi surprindă subiecţii în posturi naturale, neregizate.

După 1910 artistul renunţă complet la portretistică şi îşi dedică restul vieţii frescelor şi peisajelor în acuarelă. Stilul său stenografic împinge limitele transparenţelor şi fluidităţii dincolo de experimentele lui Joseph Mallord William Turner şi Winslow Homer, reuşind uneori să creeze capodopere profetice sau, cel puţin, accidental expresioniste.

În 25 Aprilie 1925, la vârsta de 69 de ani John Singer Sargent moare în somn în urma unui atac de cord declanşat, se pare, de febra pregătirilor pentru călătoria de întoarcere din Boston la reşedinţa sa londoneză.

John William Godward a văzut lumina zilei într-o familie respectabilă şi înstărită din Londra. Perioada copilăriei şi-a petrecut-o în umbra dominatoare a tatălui său care dorea ca fiul său să urmeze tradiţia familiei în domeniul bancar şi al asigurărilor. Viaţa de familie în epoca victoriană fiind oarecum claustrofobă tânărul Godward căuta să-şi ocupe timpul cu diverse activităţi printre care se număra şi desenul. Cum schiţele sale păreau promiţătoare familia sa i-a aprobat să aprofundeze tainele desenului, împreună cu o cunoştinţă a tatălui său - William Hoff Wontner - care la acea dată era un renumit arhitect şi designer. Astfel între 1879 şi 1881 John William avea să-şi petreacă serile împreună cu arhitectul şi fiul acestuia, William Clarke Wontner, care avea să-i devină prieten pe viaţă. După moartea lui W. H. Wontner, Godward, acum în vârstă de douăzeci de ani, îşi continuă studiile artistice împreună cu fiul acestuia care, fiind cu patru ani mai mare, era deja profesor de artă.

În 1887 John William Godward este acceptat ca expozant la Expoziţia de Vară a Academiei Regale. Deşi lucrările sale nu au stârnit cine ştie ce interes, participarea la acest prestigios eveniment i-a determinat familia să-l accepte ca pe un artist "adevărat". A continuat să expună cu regularitate în cadrul acestei manifestări artistice recurente până în anul 1905.

În 1890, ca urmare a creşterii din ce în ce mai accentuate a veniturilor provenite din vânzarea tablourilor, artistul are în sfârşit ocazia să părăsească casa părintească şi să se mute într-o casă spaţioasă, fără etaj, în care-şi amenajează un atelier pe măsură. Mutarea se dovedeşte a fi benefică, în acelaşi an Godward reuşind să picteze aprozimativ 25 de tablouri în ulei. Şi anul următor se dovedeşte a fi prolific, artistul reuşind să termine 21 de tablouri, câteva dintre acestea reuşind să stârnească atenţia mediei şi să-i aducă un succes financiar consistent.

În 1894 Godward se mută din prima sa reşedinţă şi încheie un contract de închiriere pe 40 de ani a unei proprietăţi remarcabile. Proprietatea este rapid transformată pentru a satisface gusturile noului rezident, devenind o vilă romană ridicată în mijlocul unei grădini în care abundau pergole şi fântâni. Această transformare este însă doar spre desfătarea artistului care se retrage între zidurile case sale ca într-o sihăstrie, ieşind foarte rar şi numai cu scopul de a vizita magazinele şi negustorii de antichităţi.

Odată cu începutul noului secol Godward este nevoit să constate că, în Anglia post-victoriană, stilul său clasic începe să devină desuet, ceea ce-l determină să înceapă să expună la Paris şi în alte capitale de pe bătrânul continent. Italia pare să exercite o atracţie magică asupra artistului iar în 1912 acesta se mută împreună cu soţia la Roma. Această mutare, care i-a permis un contact permanent cu înfloritorul clasicism italian al acelei perioade, a adăugat valoare lucrărilor sale prin aerul de autenticitate degajat, cea mai pregnantă influenţă resimţită fiind cea a Pompeiului pe care Godward l-a vizitat în nenumărate rânduri.

În 1921 familia Godward revine în Anglia unde starea de sănătate a artistului se deteriorează în urma stărilor depresive cauzate de conflictul din ce în ce mai acut între firea sa orientată spre clasicism şi modernismul intelectual în plină ascensiune. Depresia din ce în ce mai accentuată şi dipepsia de care suferea în urma malnutriţiei autoimpuse îl determină să se sinucidă în 1922, în baia reşedinţei sale închiriată în 1894.

Artistul este înmormântat într-un cimitir din vecinătatea studioului său unde, în anul 1904, achiziţionase un loc de veci situat în apropierea mormintelor altor artişti din epoca victoriană.

Născut la Vesoul, în Franţa, Jean-Léon Gérôme începe să ia lecţii de pictură la 14 ani după ce studiase desenul vreme de cinci ani. În 1840 pleacă spre Paris cu o scrisoare de recomandare adresată lui Paul Delaroche care, în acea vreme, era la apogeul faimei sale.

Influenţa lui Delaroche a fost determinantă pentru formarea stilului lui Gérôme, picturile sale cu caracter istoric arătând un amalgam de neoclasicism şi romantic transpus pe pânză în culori vii şi forme monumentale. Cu ajutorul maestrului, probabil, Jean-Léon Gérôme primeşte o comandă pentru o reproducere destinată Reginei şi i se repartizează un atelier la Luvru. Această lucrare, prima dintr-o lungă serie de opere executate la comandă, a fost remarcată şi lăudată de renumitul poet şi critic de artă Théophile Gautier, omul care avea să-l sprijine pe Gérôme de-a lungul unei bune părţi din carieră, datorită cronicii sale tânărul pictor ajungând celebru peste noapte.

În 1855 vizitează Turcia pentru a efectua o serie de studii aferente unei comenzi oficiale de proporţii, fără să bănuiască efectul pe care această călătorie îl va avea asupra carierei sale. După o altă vizită, de data aceasta în Egipt, realizează o serie de lucrări specifice în care Gautier remarcă şi elogiază o viziune prospătă şi adevărată asupra Orientului Apropiat. Varietatea subiectelor şi temelor abordate era efectiv uimitoare şi acesta este punctul de cotitură al carierei sale, momentul în care s-a consacrat ca Orientalist. 

La sfârşitul lui 1861 Gérôme vizitează din nou Orientul apropiat şi, vreme de opt luni, trece prin Egipt, Iudeea şi Siria familiarizându-se cu lumea orientală şi începând să înveţe araba. În Ianuarie 1868 întreprinde o nouă călătorie în Orientul Mijlociu. Petrece trei luni şi jumătate schiţând şi făcând fotografii pe tot parcursul periplului, din Alexandria în sus pe Nil până la Cairo şi Giza, apoi cu trenul până la Suez, urmând un safari spre Muntele Sinai pe malul stâng al Mării Moarte, traversând apoi peninsula Aqaba spre Petra pentru a ajunge, într-un final, la Ierusalim.

Întors în atelierul din Paris artistul lansează o serie de picturi "standard", modele singulare reprezentate cu costume şi podoabe colectate în cursul călătoriilor efectuate, toate pictate cu minuţiozitate: arabi, arnăuţi, negustori, başbuzuci, măcelari - aşezaţi, fumând, jucând şah sau doar pozând alături de puşti, săbii, vase, narghilele etc. A pictat de asemenea şi o remarcabilă serie de scene localizate în băi publice imaginare, încorporând două sau mai multe nuduri, încăperi fanteziste pline de faianţă colorată, fântâni şi abur prin care se filtrează razele de lumină.

Se poate spune că Jean-Léon Gérôme este pictorul care a reuşit să aducă în atenţie un nou mod de a privi lumea islamică. A exhibat nu doar senzualitatea şi încântarea din scenele de îmbăiere ci şi o meticuloasă redare a detaliilor ce a pus într-o nouă lumină cultura şi obiceiurile Orientului Mijlociu, descriind lumea islamică aşa cum era aceasta pe vremuri, luminoasă, limpede şi armonioasă.

Deşi în prezent William Bouguereau este considerat a fi unul din marile genii artistice, pe parcursul secolului trecut extraordinarele sale realizări şi chiar reputaţia sa au fost supuse unui asalt sistematic bazat pe alegaţii, care mai de care mai belicoase şi necinstite. Numele său a fost şters efectiv din istoria artei sau, atunci când era menţionat, servea drept exemplu negativ. Şi toate acestea pentru că a îndrăznit să fie primul susţinător al accederii femeilor în academiile franceze dar şi unul din cei mai mari ilustratori ai figurii umane din toate timpurile. În tablourile sale personajele sunt vii şi, dincolo de perfecţiunea redării detaliilor anatomice, reuşesc să transmită o largă paletă de sentimente şi stări sufleteşti.

Bouguereau a fost întotdeauna un artist care şi-a ales singur subiectele. A refuzat întotdeauna să dea curs indicaţiilor altora şi a pictat numai ceea ce i-a convenit şi doar atunci când i-a convenit şi i-a făcut plăcere. Subiectele alese şi stilul său unic i-au adus rapid o întreagă cohortă de discipoli şi imitatori dintre care unii n-au avut niciodată acces direct la cursurile sale. Dincolo de pasiunea pentru arta sa Bouguereau avea şi o deosebită apetenţă pentru a-şi împărtăşi harul cu discipolii care-l priveau ca pe un Mesia şi care aveau rara ocazie de a învăţa tainele artei de la un profesor ce predica exemplul vechilor maeştri şi stăruinţa în muncă fără a le îngrădi posibilitatea de a-şi exprima propria individualitate artistică. Dar paleta disciplilor săi nu era un tot unitar, au existat şi elevi-problemă, cel mai faimos dintre aceştia care nu a rezistat mult sub "aripa" lui Bouguereau. Dacă la început binevoitorul maestru a căutat să-l încurajeze pe Matisse în scurt timp avea să ajungă la concluzia că acesta este o cauză pierdută întrucât părea să nu fi auzit de regulile perspectivei şi nu ştia nici măcar cum se ţine corect creionul.

Deşi criticile la adresa sa şi a operei sale curgeau necontenit maestrul a ştiut să rămână imperturbabil şi să le ignore continuând neabătut în încercarea sa de a găsi frumoseţea absolută. Creator al unei lumi ameţitoare a viselor şi fantasmelor el a continuat să trăiască înconjurat de fecioare, şi amoraşi, arhetipuri idealizate ale unei mitologii scăldate în lumina solară, cărora le-a dat viaţă printr-o paletă coloristică variată şi intensă. A continuat să lucreze cu fervoarea unui posedat încrezându-se cu obstinaţie în propriul simţ estetic şi inspiraţie, fără măcar a remarca turma detractorilor şi fără a simţi nevoia să apere ceva ce, evident, nu avea nevoie de apărare. Ştia parcă că va veni o zi, şase generaţii mai târziu, când toate minciunile, distorsionările şi alegaţiile aveau să fie analizate şi dezamorsate una câte una.