Premierul şi derbedeii
Cele petrecute la începutul acestei săptămâni în Camera Deputaţilor din Parlamentul României ar trebui să ne dea măsura diferenţei de valoare între stilul de a face politică al lui Emil Boc şi atitudinea golănească a adversarilor şi detractorilor săi.
Discursul Premierului adresat, separat, celor (încă) două camere ale Parlamentului, deşi de o platitudine desăvârşită, a excelat prin calitatea mesajelor subliminale transmise. Departe de a arăta aroganţă, aşa cum procedează mulţi din ameţiţii colegi de partid ai domniei sale, Emil Boc a venit în faţa Parlamentului hotărât să dea un semnal de apreciere unei instituţii transformată, în ultima vreme, din legislativ în Procuratură autarhică.
"În perioada următoare vor fi mai puţine acte promovate de Guvern fără puterea legislativă" sunt cuvintele prin care Primul Ministru a dorit să-şi arate consideraţia pentru parlamentari şi dorinţa de reconciliere. Aşa cum era de aşteptat domniile lor parlamentarii câtă frunză şi iarbă n-au înţeles nimic şi majoritatea acestora a asistat la prezentarea susţinută de Premier cu resemnarea omului obişnuit cu şedinţele de partid.
Dar nu despre stupiditatea majorităţii parlamentarilor vreau să vorbesc ci despre două atitudini care definesc aluatul din care este plămădit politicianul român contemporan.
Avem astfel, ca prim exemplu, atitudinea deputatului taliban bolşevic Zgonea. Acesta n-a avut nici măcar bunul simţ să asculte ce avea de zis Premierul României ci, cu aroganţa provincialului ajuns şef în "Capitală", a transmis, prin intermediul mass-media, cum altfel, folosind acelaşi ton zeflemitor de gherţoi, că onor deputaţii n-au vreme să-l asculte pe Emil Boc şi că acesta ar face bine să-şi reprogrameze intervenţia.
Dacă în cazul lui Zgonea şi al PSD în general n-ai ce să ceri, asta-i plămada, activişti şi politruci parveniţi şi sfertodocţi, de la subiectul celui de-al doilea exemplu, Călin Popescu Tăriceanu, te-ai fi aşteptat la o cu totul altă abordare, cel puţin la nivelul discursului. Spre surprinderea multora Tăriceanu, omul care a lăsat bugetul în criza goală, s-a inflamat, fără motiv aparent, într-un discurs plin de acuze violente la adresa lui Emil Boc şi a proiectelor guvernamentale promovate de acesta. Nivelul acestui discurs, redactat parcă de o fosilă încremenită în toamna lui 2009, a scăzut sub cota de alarmă în momentul în care, absolut fără legătură cu subiectul discuţiei, Tăriceanu a enunţat necesitatea ridicării imunităţii Preşedintelui.
Această atitudine a lui Tăriceanu poate avea, în opinia mea, doar două explicaţii:
Prima dintre acestea ar fi teama de Justiţie. Ştiindu-se cu bube (mari) în cap, fostul Premier, speriat de recenta avalanşă de demersuri ale ANI şi DNA, s-a hotărât să scoată colţii prin gard şi să mârâie înfundat avertismente voalate.
A doua explicaţie, mai plauzibilă, ar fi o decizie tainică a lui Călin Popescu Tăriceanu de a candida la preşedinţia PNL, motiv pentru care fostul preşedinte al liberalilor încearcă, pe ultima sută de metri, să-şi atragă voturile talibanilor liberali ale căror creiere înceţoşate de aburii autosuficienţei au rămas cantonate în campania electorală de anul trecut.
Discursul Premierului adresat, separat, celor (încă) două camere ale Parlamentului, deşi de o platitudine desăvârşită, a excelat prin calitatea mesajelor subliminale transmise. Departe de a arăta aroganţă, aşa cum procedează mulţi din ameţiţii colegi de partid ai domniei sale, Emil Boc a venit în faţa Parlamentului hotărât să dea un semnal de apreciere unei instituţii transformată, în ultima vreme, din legislativ în Procuratură autarhică.
"În perioada următoare vor fi mai puţine acte promovate de Guvern fără puterea legislativă" sunt cuvintele prin care Primul Ministru a dorit să-şi arate consideraţia pentru parlamentari şi dorinţa de reconciliere. Aşa cum era de aşteptat domniile lor parlamentarii câtă frunză şi iarbă n-au înţeles nimic şi majoritatea acestora a asistat la prezentarea susţinută de Premier cu resemnarea omului obişnuit cu şedinţele de partid.
Dar nu despre stupiditatea majorităţii parlamentarilor vreau să vorbesc ci despre două atitudini care definesc aluatul din care este plămădit politicianul român contemporan.
Avem astfel, ca prim exemplu, atitudinea deputatului taliban bolşevic Zgonea. Acesta n-a avut nici măcar bunul simţ să asculte ce avea de zis Premierul României ci, cu aroganţa provincialului ajuns şef în "Capitală", a transmis, prin intermediul mass-media, cum altfel, folosind acelaşi ton zeflemitor de gherţoi, că onor deputaţii n-au vreme să-l asculte pe Emil Boc şi că acesta ar face bine să-şi reprogrameze intervenţia.
Dacă în cazul lui Zgonea şi al PSD în general n-ai ce să ceri, asta-i plămada, activişti şi politruci parveniţi şi sfertodocţi, de la subiectul celui de-al doilea exemplu, Călin Popescu Tăriceanu, te-ai fi aşteptat la o cu totul altă abordare, cel puţin la nivelul discursului. Spre surprinderea multora Tăriceanu, omul care a lăsat bugetul în criza goală, s-a inflamat, fără motiv aparent, într-un discurs plin de acuze violente la adresa lui Emil Boc şi a proiectelor guvernamentale promovate de acesta. Nivelul acestui discurs, redactat parcă de o fosilă încremenită în toamna lui 2009, a scăzut sub cota de alarmă în momentul în care, absolut fără legătură cu subiectul discuţiei, Tăriceanu a enunţat necesitatea ridicării imunităţii Preşedintelui.
Această atitudine a lui Tăriceanu poate avea, în opinia mea, doar două explicaţii:
Prima dintre acestea ar fi teama de Justiţie. Ştiindu-se cu bube (mari) în cap, fostul Premier, speriat de recenta avalanşă de demersuri ale ANI şi DNA, s-a hotărât să scoată colţii prin gard şi să mârâie înfundat avertismente voalate.
A doua explicaţie, mai plauzibilă, ar fi o decizie tainică a lui Călin Popescu Tăriceanu de a candida la preşedinţia PNL, motiv pentru care fostul preşedinte al liberalilor încearcă, pe ultima sută de metri, să-şi atragă voturile talibanilor liberali ale căror creiere înceţoşate de aburii autosuficienţei au rămas cantonate în campania electorală de anul trecut.