Templul iubirii
Nimic nu este mai frumos, mai chinuitor de frumos decât frumosul. Încerci să cutezi, să speri, să năzuieşti că vei putea într-o zi să-ţi poţi oferi puţină lumină.
Oare vreau un eseu al luminii? Gândurile o iau înaintea cuvintelor, iar cuvintele înaintea mea. Mă încrâncenez cu înverşunare spre ceea ce vreau să rămână lumină. Poate că niciodată nu am dorit să cunosc acea parte din mine care s-ar fi putut preface în lumină. Iar descoperirea ei mă înspăimântă şi o bucurie mă învăluie ca o lumină.
"Mă doare", mi-ai spus ieri şi ai dorit să nu aud asta. Dar a rămas întipărită în sufletul meu, ca o cicatrice. Mă joc cu părul tău şi mă gândesc la irizările prin care timpul îţi va îmbrăţişa armonia chipului. Nimic nu este mai presus de jocul luminii din părul tău, din ochii tăi sclipind de roua fericirii, de pe buzele tale, pe care de-atâtea ori le-am simţit fremătând sub răsuflarea gurii mele. Te caut, te găsesc, te pierd pentru ca să te am din nou. Şi niciodată nu cred că am să pot găsi întreaga strălucire a sufletului tău. De fiecare dată ochii îmi aduc jertfa bucuriei de a fi în braţele mele.
Trăiesc şi reconstruiesc fericirea. Din irizări ce mă-nconjoară, din mlădieri de abanos şi din atâtea cuvinte irumpte năvalnic, devin ceea ce n-am crezut că aş fi putut fi.
Mă doresc un edificiu durabil, o cetate, în care să-ţi afli liniştea. Retrăiesc momentele adevărate care te însoţesc. E senzaţia de durabil când porneşti în toate câte le ai în preajmă. Sunt vlăguit şi-mi regăsesc energia. Mă pierd şi mă adun din tine. Mă doare mâna şi trupul de mângâierea ta. Şi tot mă mai vreau lumină. Sau poate sunt şi încă nu ştiu. Sau poate numai am senzaţia că sunt, iar poate chipul tău nu se luminează numai din cauza a ceea ce reprezint. Fiecare clipă o secundă de linişte pe care o fur unui şir de întâmplări zgomotoase. Iertare freneziei când gândesc şi mă descopăr în faţa singurului prieten adevărat, hârtia.
Fragment din Templul iubirii
de Gheorghe Andrei Neagu