Cimitirul din borcane
Dacă şi cât mai e Cehov contemporan cu noi sunt întrebări deja clişeu. Cât, cum şi de ce se apropie astăzi – când s-au împlinit, iată, 150 de ani de când s-a născut – regizorii de textele lui sunt, iarăşi, întrebări care îşi găsesc răspunsuri mai mult sau mai puţin previzibile, mai mult sau mai puţin teribiliste sau, dimpotrivă, mai mult sau mai puţin cuminţele în teatrul nostru cel de toate zilele. Iar, ca să montezi o piesă de Cehov, mai mult, poate, decât în cazul altor dramaturgi, e nevoie de o idee adevărată şi, apoi, de o distribuţie care să susţină ideea. Ceea ce se întâmplă cu „Livada de vişini” e la Teatrul Naţional din Bucureşti, cea mai recentă dintre premierele lui Felix Alexa.
Spectacolul de la TNB este una dintre acele montări care nu-şi propune să şi nici nu oferă răspunsuri. Dar în care regizorul îşi construieşte discursul fără să trădeze textul lui Cehov şi subtil racordat la lumea secolului 21. Nu sunt samovare, nu se bea ceai, nu e celebra muzică rusească de obicei înghesuită pe post de personaj în orice spectacol după Cehov, ca să creeze aşa-zisa atmosferă… Nimic din toate astea. Nu spiritul acela rusesc transformat adesea în stereotip îl veţi regăsi în „Livada…” lui Felix Alexa, ci un sentiment cumplit al dispariţiei unei lumi deja dispărute. Livada lui e un muzeu în care e expusă livada… Subtil, cu precizie matematică, regizorul surprinde întru totul imaginea lumii din jur. E moartă şi conservată. Trăim împăiaţi în borcane uriaşe şi moartea trăieşte în noi.[...]
Monica Andronescu
Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.
_