Soldatule, mergi îndărăt

Pământul afânat, tăcut sub paşii procesiunii, fusese pulverizat în miezul nopţii de echipele zorite să termine Mormântul Soldatului Necunoscut, apoi tasat de mulţimea venită în faptul zilei să-şi comemoreze jertfele rânduite laolaltă în imensa groapă comună. Tot conform voinţei exprimate de protocolul naţiunilor, împărţirea durerii avea să se facă prin topirea într-un ceremonial unic a trăsăturilor specifice naţionale, spre împăcarea tuturor facţiunilor şi menajarea oricăror susceptibilităţi.

După răsăritul soarelui, printre grupurile cernite aspirau să se strecoare cu deferenţă demnitari în veşminte caracteristice, îndreptăţiţi a parveni la sectorul oficial, destinat să legitimeze întru eternitate Adevăratul Memorial.

Din năzuinţa de a desăvârşi comuniunea spirituală nu se hotărniciseră nici un fel de zone între participanţi însă ei se separaseră instinctiv, după culorile porturilor ce arătau durerea. Femeile constituiau majoritatea – mame, surori, logodnice se concentraseră să fie ultima oară în apropierea celor pentru care nutreau speranţa de a-i mântui prin dragostea ce le-o purtau, fără să ştie dacă se aflau cu adevărat sub pietrele cioplite risipite la nesfârşit primprejurul monumentului dominant. Foste mirese se cutremurau de răceala înconjurătoare, parcă alcătuită din degete ce le pipăiau toate ascunzişurile.

Procesiunea, măruntă în marea de oameni, din care făceau parte sacerdoţi, preoţi, şamani, pastori, predicatori, tot ceea ce putuseră trimite naţiunile spre îmbunarea sufletelor îndurerate, îşi purtă obiectele de cult în aşa chip ca mulţimea să le poată vedea şi venera, ocolindu-i marginea până ajunse în faţa monumentului, unde fură depuse ofrandele: păr tăiat, picături de sânge, agheasmă, lapte, dinţi, mir, fetişuri care se aşezară la căpătâiul soldatului necunoscut, răstimp în care unii oficianţi îşi loveau trupurile implorând iertarea. 

Dar rugăciunile şi fastul nu-şi atingeau scopul; în aerul amorţit plutea o răutate neacoperită de discursurile solemne, invocarea tratatelor divine sau clamarea transparenţei frăţeşti; ştiau asta şi participanţii, ba chiar cei cu sinceritate smeriţi se pregătiseră din vreme – că nu ajungea o zi pentru a îmblânzi mânia sufletelor neîmpăcate, încă nedesprinse de ţărână.

Prologul romanului Soldatule, mergi îndărăt
de Marian Drumur
_

Publicat de: Mihai (C.T.)
Data: 18 mai 2010 (16:11)
Arhivat în: Cărţi, Cultură