Don Quijote visează inegal
Textul pe care-l propune Dan Tudor pentru spectacolul "Visul lui Don Quijote" de la Teatrul de Comedie este o adaptare liberă după dramatizarea lui Mihail Bulgakov la romanul lui Cervantes. Aşadar, iluzie la puterea a treia… Povestea lui Don Quijote, aşa cum e ea scrisă de Cervantes, cu toată structura ei simbolică ce a marcat secole de literatură, se încarcă de toată simbolistica politică a lumii lui Bulgakov, iar Dan Tudor riscă o nouă interpretare, recitind textul într-o cheie personală.
O coproducţie ArCuB-Teatrul de Comedie, "Visul lui Don Quijote", aşa cum e gândit de Dan Tudor, e genul de producţie potrivită cu o sală mică, în care importantă este apropierea de public, pe care de altfel mizează din plin. Povestea cavalerului din La Mancha este mutată într-un spital de psihiatrie şi e construită pe ideea "teatru în teatru". Formula regizorală e simplă, aproape superficială (deşi meritul ar fi că superficialitatea e asumată).
Un spaţiu alb (scenografia lui Cătălin I. Arbore) – o posibilă cameră de spital – un pat, o măsuţă cu ustensile medicale, un scaun, pânză albă, două trotinete şi alte obiecte… gen mătură, lighean etc. toate de folosit pe bază de imaginaţie. Plus o telecomandă teleportată în lumea lui Don Quijote şi folosită la proiecţia video în timp real.
Dan Tudor vorbeşte despre vis, despre o lume intermediară, între ficţiune şi realitate, în care visul creşte şi se dezvoltă, transformându-se în ceva ce lumea noastră ar numi "boală psihică", iar o lume ideală ar numi "viaţa e vis…" Renunţând la atributele concrete ale imaginarului lui Cervantes, Dan Tudor păstrează doar simbolul, adaptat la realitatea secolului 21, şi-l transformă pe Rosinante în trotinetă şi morile de vânt în oameni, iar câmpul de luptă în salon de spital.[...]
Monica Andronescu
Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.
O coproducţie ArCuB-Teatrul de Comedie, "Visul lui Don Quijote", aşa cum e gândit de Dan Tudor, e genul de producţie potrivită cu o sală mică, în care importantă este apropierea de public, pe care de altfel mizează din plin. Povestea cavalerului din La Mancha este mutată într-un spital de psihiatrie şi e construită pe ideea "teatru în teatru". Formula regizorală e simplă, aproape superficială (deşi meritul ar fi că superficialitatea e asumată).
Un spaţiu alb (scenografia lui Cătălin I. Arbore) – o posibilă cameră de spital – un pat, o măsuţă cu ustensile medicale, un scaun, pânză albă, două trotinete şi alte obiecte… gen mătură, lighean etc. toate de folosit pe bază de imaginaţie. Plus o telecomandă teleportată în lumea lui Don Quijote şi folosită la proiecţia video în timp real.
Dan Tudor vorbeşte despre vis, despre o lume intermediară, între ficţiune şi realitate, în care visul creşte şi se dezvoltă, transformându-se în ceva ce lumea noastră ar numi "boală psihică", iar o lume ideală ar numi "viaţa e vis…" Renunţând la atributele concrete ale imaginarului lui Cervantes, Dan Tudor păstrează doar simbolul, adaptat la realitatea secolului 21, şi-l transformă pe Rosinante în trotinetă şi morile de vânt în oameni, iar câmpul de luptă în salon de spital.[...]
Monica Andronescu
Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.