Precambrian: Eonul Arhean
Introducere
Eonul Arhean este o perioadă geologică ce se întinde de-a lungul a aproximativ 1,4 miliarde de ani, de la formarea scoarţei Pământului, acum 3,8 miliarde de ani, şi până la graniţa cu eonul Proterozoic, cu 2,5 miliarde de ani în urmă.
Graniţa dintre eonul Arhean şi cel Proterozoic, spre deosebire de cele dintre alte perioade din istoria planetei, este foarte bine definită pe baza unor transformări geologice specifice.
Forma şi dinamica continentelor în eonul Arhean era mult diferită de cele din epoca modernă. Interiorul planetei era cam de trei ori mai fierbinte decât este azi din cauza unei concentraţii mai mari de izotopi radioactivi şi a temperaturii reziduale apărută în cursul procesului de acreţie. Mantaua era mult mai fluidă şi scoarţa mult mai subţire ceea ce determina o dezvoltare accelerată a scoarţei oceanice la marginea faliilor şi reciclarea sa mai rapidă în zonele de subducţie. Suprafaţa Pământului era fărâmiţată în foarte multe plăci de mici dimensiuni pe care abundau insulele şi grupurile de insule vulcanice. Din acestea au luat naştere mici protocontinente pe măsură ce scoarţa era reciclată în zonele de subducţie.
Prima masă continentală de dimensiuni apreciabile pare a fi început să se formeze cu trei miliarde de ani în urmă, în perioada de mijloc a eonului Arhean, continuând să crească până ce, spre sfârşitul eonului, a ajuns la dimensiunile unui supercontinent. Urme ale acestuia se regăsesc în prezent în sudul continentului african.
Condiţiile de mediu
Oxigenul liber nu a apărut în atmosferă până spre sfârşitul eonului Arhean dar hidrogenul şi dioxidul de carbon se regăseau în cantităţi semnificative.
Temperatura la suprafaţă era doar cu puţin mai ridicată decât cea din zilele noastre de vară, la aceasta contribuind şi un nivel mai redus al energiei radiate de Soare (cam cu o treime mai mică decât în prezent).
Activitatea vulcanică era mult superioară celei contemporane şi era adesea concentrată în aşa numite "puncte fierbinţi" ce produceau lavă cu proprietăţi neobişnuite cum ar fi un punct de topire foarte înalt (peste 1600 ºC).
Viaţa
În acest eon îşi face apariţia, pentru prima dată în istoria planetară, o formă de viaţă. Fosilele de procariotelor (organisme unicelulare fără nucleu), vechi de 3,5 miliarde de ani, indică o răspândire a acestora pe toată suprafaţa Pământului primitiv, fiind adesea comasate în straturi de miliarde de cianobacterii (stromatolite) ce conlucrau prin desfăşurarea de procese biochimice diferite. Pe parcursul eonului Arhean anumite procariote şi-au dezvoltat structuri moleculare capabile de fotosinteză. Iniţial acestea utilizau lumina solară pentru a captura hidrogenul atmosferic apoi, pe măsură ce acesta s-a împuţinat, pentru a captura dioxidul de carbon, din care utilizau numai carbonul, eliberând în atmosferă surplusul de oxigen. Procariotele, prin procesele biochimice desfăşurate, de-a lungul a sute de milioane de ani, au contribuit semnificativ la formarea condiţiilor de mediu ce aveau să permită apariţia eucariotelor şi a formelor de viaţă pluricelulare.
Data: 27 decembrie 2009 (10:02)
Arhivat în: Almanah, Astronomie, Paleoistorie, Precambrian, Terra, Univers