Omul de cenuşă
Orfeu
1
Calcă arar în nisipul fierbinte.
Departe în urmă, torpoarea ţesutelor jungle
Şi cerul, cu soarele negru, la mijloc.
Pe coapsele lungi se lasă veşmântul subţire
Lucrat de păianjenul nopţii cu fălci de aramă.
Desprins îndelung din găoacea adânc chibzuită,
Apleci, spumegând, spre frunte, mireasma de valuri,
Scăldat în lumina albastră şi crudă a mării.
Ce umede chipuri destramă şi-nvie spre larg bântuita,
Privirile goale ca vântul plângând în tăcere,
Din lutul gălbui şi din verdea algelor pânză;
Setos de-mpăcare, presimţi în această cădere
Un freamăt ce creşte asemenea-n umblet şi-n braţe,
Atingerea blândă a buzelor mării pe umeri de stâncă.
De ce peste ochi coboară plăpânda maramă,
Topind, ca nectarul, atâta de grea limpezime,
Sleitele corzi întărind în prelungă vibrare?
Aştepţi să zăreşti undeva împrejur risipită
Pe cea de demult amăgită şi-oricând adormită în gândul
Străvechiului corn ghintuit, cu neprimenită şoptire;
Pustia regină, cu pleoapele reci de vânătă piatră,
Îşi spală în valuri genunchii (ai marelui meşter,
Uitat lângă ţărmul ceţos, printre ierburi amare).
2
Nebănuitele seri, aromă de var şi izvoare;
Şi pomii coborâţi, sub soarele roşu,
În mierea tristă şi-n argintul amurgului.
(Doar paşii uşori în iarba prăfuită
Şi palma sprijinită pe lespedea de marmură rece).
Iată, stoluri de păsări, aidoma frunzelor,
Cad peste holdele noastre
Şi-n pliscuri despică
Tulpinile calde-ale stinselor glasuri.
Dar ce mincinoasă şi dulce e iarba poienii
Şi râul curat, revărsat în pietriş,
Când noaptea coboară, ceaţă uşoară, deasupra izvoarelor.
Alergi departe mereu de primele umbre,
Ce-adulmecă, mute şi oarbe, spaima tălpilor tale.
Şi-ntoarcerea drumul a frânt, prefăcând în poveste
Pietrele albe, răspândite în negură, păsări ucise.
Deodată, amurgul aprinde la creştet frunzişul
Şi toarnă în gene o spuză de tainică noapte;
Dar plopii au început să se frământe.
Şi, între ei aşezat, în haine de pănură albă,
Bunicul cel mort priveşte stins depărtarea de iarbă.
3
Acolo doar vulturii dac-or ajunge, sau poate
Inima celui ce-a fost rânduit a pricepe,
Lângă năvalnicul val al mării, flămândă să soarbă
Apele negre-ale râului larg, presărat cu corăbii.
Colţuri de stâncă, purtând în vântul sălbatic
Zdrenţe de nori, crâmpeie de cer şi de spumă sărată,
Până la noua sclipire a neroditorului soare,
Când marea, leoaică bătrână, îşi linge în tihnă nisipul.
Cândva, peste-o clipă sau peste-o vecie de stele,
În umbra veşmântului larg al cerului fără rotire,
Aşteaptă să vezi, clătită-n pulpanele mării,
Năluca fiinţei ce eşti (tu om al durerii!),
Străpunsă de lăncile grele şi negre-ale nopţii.
Şi-n lungul deşertului drum, cu diguri de piatră, strivite
De paşii nisipului mici, seminţii de părere,
Zeiţele timpului scurs îşi alungă plictisul
În mare fâşii răsfirând: cunună de pulbere arsă.
Extras din Omul de cenuşă
de Eugen Dorcescu
1
Calcă arar în nisipul fierbinte.
Departe în urmă, torpoarea ţesutelor jungle
Şi cerul, cu soarele negru, la mijloc.
Pe coapsele lungi se lasă veşmântul subţire
Lucrat de păianjenul nopţii cu fălci de aramă.
Desprins îndelung din găoacea adânc chibzuită,
Apleci, spumegând, spre frunte, mireasma de valuri,
Scăldat în lumina albastră şi crudă a mării.
Ce umede chipuri destramă şi-nvie spre larg bântuita,
Privirile goale ca vântul plângând în tăcere,
Din lutul gălbui şi din verdea algelor pânză;
Setos de-mpăcare, presimţi în această cădere
Un freamăt ce creşte asemenea-n umblet şi-n braţe,
Atingerea blândă a buzelor mării pe umeri de stâncă.
De ce peste ochi coboară plăpânda maramă,
Topind, ca nectarul, atâta de grea limpezime,
Sleitele corzi întărind în prelungă vibrare?
Aştepţi să zăreşti undeva împrejur risipită
Pe cea de demult amăgită şi-oricând adormită în gândul
Străvechiului corn ghintuit, cu neprimenită şoptire;
Pustia regină, cu pleoapele reci de vânătă piatră,
Îşi spală în valuri genunchii (ai marelui meşter,
Uitat lângă ţărmul ceţos, printre ierburi amare).
2
Nebănuitele seri, aromă de var şi izvoare;
Şi pomii coborâţi, sub soarele roşu,
În mierea tristă şi-n argintul amurgului.
(Doar paşii uşori în iarba prăfuită
Şi palma sprijinită pe lespedea de marmură rece).
Iată, stoluri de păsări, aidoma frunzelor,
Cad peste holdele noastre
Şi-n pliscuri despică
Tulpinile calde-ale stinselor glasuri.
Dar ce mincinoasă şi dulce e iarba poienii
Şi râul curat, revărsat în pietriş,
Când noaptea coboară, ceaţă uşoară, deasupra izvoarelor.
Alergi departe mereu de primele umbre,
Ce-adulmecă, mute şi oarbe, spaima tălpilor tale.
Şi-ntoarcerea drumul a frânt, prefăcând în poveste
Pietrele albe, răspândite în negură, păsări ucise.
Deodată, amurgul aprinde la creştet frunzişul
Şi toarnă în gene o spuză de tainică noapte;
Dar plopii au început să se frământe.
Şi, între ei aşezat, în haine de pănură albă,
Bunicul cel mort priveşte stins depărtarea de iarbă.
3
Acolo doar vulturii dac-or ajunge, sau poate
Inima celui ce-a fost rânduit a pricepe,
Lângă năvalnicul val al mării, flămândă să soarbă
Apele negre-ale râului larg, presărat cu corăbii.
Colţuri de stâncă, purtând în vântul sălbatic
Zdrenţe de nori, crâmpeie de cer şi de spumă sărată,
Până la noua sclipire a neroditorului soare,
Când marea, leoaică bătrână, îşi linge în tihnă nisipul.
Cândva, peste-o clipă sau peste-o vecie de stele,
În umbra veşmântului larg al cerului fără rotire,
Aşteaptă să vezi, clătită-n pulpanele mării,
Năluca fiinţei ce eşti (tu om al durerii!),
Străpunsă de lăncile grele şi negre-ale nopţii.
Şi-n lungul deşertului drum, cu diguri de piatră, strivite
De paşii nisipului mici, seminţii de părere,
Zeiţele timpului scurs îşi alungă plictisul
În mare fâşii răsfirând: cunună de pulbere arsă.
Extras din Omul de cenuşă
de Eugen Dorcescu