Cortul de lână
Această goană pentru existenţă şi perpetuare, ca un dans sălbatic, fără sfârşit, în care cel din capătul şirului este mereu aruncat, pe când în celălalt capăt un nou dansator se prinde. Golul din mijloc, cu atât mai adânc cu cât paşii răsună mai grăbiţi, răsărind vulnerabili din pământul uscat şi prăfuit, pentru a se ridica din ce în ce mai învolburat, aripă rotind segmente luminoase, răsfrânte din soare, şi iarăşi pământul sub priviri, uscat şi crăpat ca o gură de vrăjitoare, lacomă şi înrăită. Apoi murmurul, vorbele, care oricum nu mai spun nimic. Şi ne rotim, ne rotim ţinându-ne strâns de umeri, apoi ne îndepărtăm rotindu-ne din ce în ce mai tare, mâinile se cuprind cu disperare, până când degetele crispate, într-o ultimă încercare, zvâcnesc dureros, însingurate, depărtându-se unul de celălalt. Dureroasă înstrăinare. Ne rotim singuri cu mâinile întinse, aşteptând o intersecţie în care negreşit ne vom izbi de un om.
Simţea încolţind o dorinţă stranie... Să fugă! Să fugă undeva în Lumina mare, căci lumina nu-i mai era de ajuns. Cu ardoare sufletul ei căuta un liman de iubire şi pace. Dar unde-i aşezată pacea în lumea aceasta?! Unde să-şi plece capul înspre odihnă visătorii, care n-au făcut cuib decât în Cuvânt!?
Ieşi aruncându-şi sacoşa de pânză pe umăr. Privi în jur. Peste tot erau oameni... Prezenţa lor îţi poate uşura singurătatea, gândi, îţi poate limpezi gândurile, ce se încurcă uneori indescifrabil în această ţesătură aurie şi unică. Prin simpla lor forfotă, încolo şi încoace, ai certitudinea că nu eşti singur, iar dacă ai curajul să strigi, te pot auzi, şi negreşit te vor ajuta, luând o clipă povara, până respiri şi-ţi alini sufletul, apoi poţi merge mai departe, umăr la umăr cu ei, poţi face şi tu la rândul tău acelaşi lucru pentru un altul...
Fragment din Cortul de lână
de Maria-Eugenia Olaru
_
Simţea încolţind o dorinţă stranie... Să fugă! Să fugă undeva în Lumina mare, căci lumina nu-i mai era de ajuns. Cu ardoare sufletul ei căuta un liman de iubire şi pace. Dar unde-i aşezată pacea în lumea aceasta?! Unde să-şi plece capul înspre odihnă visătorii, care n-au făcut cuib decât în Cuvânt!?
Ieşi aruncându-şi sacoşa de pânză pe umăr. Privi în jur. Peste tot erau oameni... Prezenţa lor îţi poate uşura singurătatea, gândi, îţi poate limpezi gândurile, ce se încurcă uneori indescifrabil în această ţesătură aurie şi unică. Prin simpla lor forfotă, încolo şi încoace, ai certitudinea că nu eşti singur, iar dacă ai curajul să strigi, te pot auzi, şi negreşit te vor ajuta, luând o clipă povara, până respiri şi-ţi alini sufletul, apoi poţi merge mai departe, umăr la umăr cu ei, poţi face şi tu la rândul tău acelaşi lucru pentru un altul...
Fragment din Cortul de lână
de Maria-Eugenia Olaru
_