Independent politic

Mai toţi politicienii (în afara celor care fac parte din partide "de buzunar" de genul PNL, PRM, PC etc.), măcar într-un ungher intim al sufletului lor dacă nu manifest, au tresărit de bucurie atunci când pe piaţa politicii din România a apărut tema pragului electoral de 10% şi a uninominalului "dur".

Numai că sistemul cu două partide care alternează la putere, prefigurat de temele expuse mai sus, are o mare hibă. Nu, nu este vorba de excluderea din cercul decizional al unor partiduţe care oricum sunt doar generatoare de zgomot de fond şi incertitudine. Adevăratul pericol îl constituie excluderea candidaţilor independenţi (vă rog să nu vă gândiţi la Miki Şpagă, nu despre astfel de "independenţi" e vorba), acei oameni care doresc să-şi asume responsabilitatea şi să vegheze la bunul mers al lucrurilor fără a fi nevoiţi să aibă o atitudine obedientă faţă de un preşedinte de partid.

Ce poate face un independent, fără să aibă forţa unui partid în spate?
Ei bine, se poate face auzit. Poate sesiza un troc politic între putere şi opoziţie pe o anumită temă şi poate trage un semnal de alarmă de la tribuna Parlamentului, determinând astfel câinele de pază al democraţiei, presa, să-şi intre în rol şi să aducă problema la cunoştinţa opiniei publice, electorii având astfel posibilitatea să-şi contacteze reprezentanţii (da, da, nea' Athanasiu, fraiere cu cioc, voi sunteţi reprezentanţi nu unşii lui Dumnezeu) şi să ceară explicaţii.

Pentru ca o asemenea chestie să funcţioneze este nevoie de o presă onestă şi de parlamentari cărora să le tremure genunchii când sunt sunaţi de vreo 50-100 de electori.
În ce ţară îmi închipui eu că trăiesc?

Publicat de: Mihai (C.T.)
Data: 27 aprilie 2010 (08:00)
Arhivat în: Alegeri, Editorial, Independenţi, Parlament, Politică