Poveşti, alienare, Auschwitz…

Radu Afrim este, fără îndoială, unul dintre cele mai vehiculate nume din regia românească actuală. Un regizor care (s)-a construit distrugând mituri, care a încercat să impună o nouă estetică… originală cu orice preţ, care s-a supus modei şi mode(le)lor, încercând în acelaşi timp să şi le adjudece.

Şi iată că acum pune în scenă la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti un text al lui Savyon Liebrecht, o scriitoare israeliană, născută din părinţi supravieţuitori ai Holocaustului, un text pe care-l tratează cumva diferit de maniera cu care şi-a obişnuit spectatorii. Aşadar, „Miriam W.” nu se încadrează deloc în ceea ce critica românească a numit „estetica afrimiană”. Ba e chiar un spectacol „cuminte”, montat parcă împotriva propriei estetici… de parcă regizorul ar fi vrut să demonstreze că poate şi aşa. Iar rezultatul e o poveste, la prima vedere despre urmările Holocaustului, despre dramele săpate în oameni pentru mai multe generaţii, iar în plan ceva mai îndepărtat, e o poveste despre alienare sau, mai bine spus, despre una dintre multiplele feţe ale alienării (ca să revenim la estetica afrimiană).

Construit pe două planuri – final de ani ’60, când rănile victimelor directe ale Auschwitz-ului încă sunt vii, şi anii ’90, când aceleaşi răni se deschid din nou – spectacolul amestecă trecutul şi prezentul aproape cinematografic.[...]
Monica Andronescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Publicat de: Mihai (C.T.)
Data: 24 mai 2010 (15:00)
Arhivat în: Cultură, Teatru