Când Don Juan pierde războiul…
[...]Început într-o notă falsă, spectacolul aşa şi continuă, cu puţine momente în care îşi găseşte ritmul cu adevărat. Spaţiul prea larg şi felul cum sunt dispuse locurile fac încă de la început ca rostirea replicilor să fie defectuoasă. Cu greu şi cu efort se desluşesc primele cuvinte din scena în care iubitele lui Don Juan deschid spectacolul. Spuneam că spectacolul începe într-un ton fals şi că aşa şi continuă… De ce?! Povestea lui Horváth, cu multe substraturi filosofice, vorbeşte despre un Don Juan care caută absolutul şi se prăbuşeşte undeva între senzualitatea lipsită de substanţă şi idealul care nu mai există, simbolizat aici de logodnica moartă. Ce caută el e dincolo de pământ, ce găseşte el e dezamăgitor şi chinuitor, mai chinuitor cu fiecare dintre femeile pe care le seduce chiar fără voia lui şi care se află mult sub idealul către care tinde.
Don Juan al lui Horváth poartă cu el toate secolele prin care i s-a perindat mitul şi devine aici un bărbat singur, chinuit de dor şi de aşteptare, un bărbat care a cunoscut moartea, un bărbat pentru care trupul femeii nu mai are taine, un bărbat fermecător, nepământesc de fermecător, pentru că acum caută altceva… Iar faptul că este inaccesibil îi sporeşte şi misterul, şi puterea de seducţie, până la momentul la care femeile – mult prea pământene şi dornice de viaţă, după ce războiul s-a sfârşit – îşi dau seama că idealul lui e moartea… Şi atunci se îndepărtează. Dar vorbesc acum de Don Juan al lui Horváth. Căci cel din montarea Ancăi Bradu, de la Sibiu, păstrează doar forma acestei poveşti, fără să izbutească să transmită tocmai esenţialul: adâncimea poveştii şi a personajului autorului german. Sunt scene frumoase, colorate, pitoreşti. Cu costume extrem de bine gândite.
Atmosfera toată, în ansamblu, are farmec şi are forţă. Dar lui Adrian Matioc, în rolul lui Don Juan îi lipseşte aproape cu desăvârşire dimensiunea metafizică a personajului, pe care o "joacă" doar… Iar reproşul este valabil pentru toţi actorii. Rămân, în cea mai mare parte a spectacolului, la dimensiunea de desen al rolului. Forţa din adâncuri a textului rămâne neexploatată, regia ezitând adesea în construcţia personajelor, care "se avântă" mult prea "teatral" în partituri, cu frazări, cu ţipete şi cu gesturi exagerate.[...]
Monica Andronescu
Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.