Viaţa e delir...
Spectacolul este, cu un termen ştiinţific, intranzitiv – nu transmite nimic, adică "exprimă o acţiune care nu trece direct asupra unui obiect". Povestea nu trece nici pic prin costumele baroc-sclipitoare create previzibil de Doina Levintza, prin decorul onirico-deliric conceput de regizor, care a lucrat pe două planuri, despărţite primitiv de cortină, şi în niciun caz prin jocul retoric emfatic (da, este un pleonasm – interpretarea actorilor mi-a părut pleonastică, în sensul că, după ce că joacă retoric-baroc, mai pun şi emfază).
Cu alte cuvinte, povestea propriu-zisă devine indescifrabilă şi, preţ de o oră şi trei sferturi, la Sala Majestic a Teatrului Odeon, viaţa nu e vis, ci delir. Un delir supraîncărcat cu obiecte simbolice, muzică barocă sau secvenţe din coloana sonoră a filmului lui Wong Kar Wai "In the Mood for Love", ca nişte paralele respectabile, care nu se pot întâlni niciodată într-un punct.
Spectacol de lumini şi aburi onirici, care insistă să creeze cu orice preţ o dispoziţie poetică, parcă obligând spectatorul „să intre în atmosferă”, dacă povestea tot e de nedescâlcit şi "aşa este dacă vi se pare", cum pirandellian scria Calderon de la Barca cu veacuri înainte de Pirandello şi chiar de romantismul care a apăsat la maxim pedala viaţă=vis, montarea lui Dragoş Galgoţiu este o adevărată încercare pentru spectator.[...]
Dana Ionescu
Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.