Cazul Biafra (VI)
Capitulare
Nigeria, cu complicitatea tacită a comunităţii internaţionale şi sprijinită activ de Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, reuşind să comprime întrega populaţie biafrană într-un teritoriu a cărui suprafaţă nu depăşea jumătate din cea iniţială a Biafrei, şi-a putut permite să aştepte până ce foametea şi molimele au înfrânt dorinţa de rezistenţă a poporului biafran. Pe 22 Decembrie 1969 guvernul Gowon a lansat ofensiva finală. Trupele Biafrei, înfometate, rămase fără alternative, au abandonat armamentul şi s-au afundat în junglă, lăsându-i pe nigerieni să avanseze nestânjeniţi, până ce au reuşit să taie Biafra în două, situaţie ce a dus la imposibilitatea coordonării unor măsuri de apărare. Armata nigeriană s-a lansat într-o operaţiune de asasinare sistematică a oricărui civil de sex masculin în vârstă de peste 10 ani, violare a tuturor femeilor şi fetelor apte de procreere şi distrugere a tot ceea ce ar fi putut avea o valoare.
Pe 13 Ianuarie 1970 preşedintele Ojukwu s-a refugiat, împreună cu majoritatea membrilor guvernului Biafrei, la Abidjan, în Coasta de Fildeş. Rămăşiţele armatei biafrane au capitulat în cursul aceleiaşi zile. Războiul pentru independenţa Biafrei se încheiase.
Biafra, născută prematur, într-o lume încă neaşezată, a devenit dovada de netăgăduit că entităţile statale construite arbitrar, pe criterii politice, n-au nici o şansă într-o regiune dominată de afilieri tribale şi relaţii de familie. Lecţia Biafrei a fost confirmată de Iugoslavia în 1990 şi foarte recent, în Irak.
Din Biafra lumea a învăţat că genocidul are la bază puterea banului, lupta pentru putere sau culoarea pielii însă nu toate genocidurile sunt egale. Deşi între 1967 şi 1970 au fost ucişi cam tot atâţia etnici Igbo câţi evrei au fost exterminaţi între 1937 şi 1945, Biafra nu a avut parte nici măcar de sprijinul Naţiunilor Unite, ce ar fi trebui concretizat sub forma trupelor de menţinere a păcii sau, cel puţin, a ajutorului umanitar.
Cu largul aport al Marii Britanii şi Statelor Unite, care au intervenit, tardiv, pentru oprirea masacrelor şi atrocităţilor declanşate de guvernul Gowon după capitulare, comunitatea internaţională a putut să ascundă liniştită sub preş un război intertnic incomod şi stânjenitor prin proporţiile genocidului şi totala lipsă de reacţie a guvernelor "democratice".
Nigeria, cu complicitatea tacită a comunităţii internaţionale şi sprijinită activ de Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, reuşind să comprime întrega populaţie biafrană într-un teritoriu a cărui suprafaţă nu depăşea jumătate din cea iniţială a Biafrei, şi-a putut permite să aştepte până ce foametea şi molimele au înfrânt dorinţa de rezistenţă a poporului biafran. Pe 22 Decembrie 1969 guvernul Gowon a lansat ofensiva finală. Trupele Biafrei, înfometate, rămase fără alternative, au abandonat armamentul şi s-au afundat în junglă, lăsându-i pe nigerieni să avanseze nestânjeniţi, până ce au reuşit să taie Biafra în două, situaţie ce a dus la imposibilitatea coordonării unor măsuri de apărare. Armata nigeriană s-a lansat într-o operaţiune de asasinare sistematică a oricărui civil de sex masculin în vârstă de peste 10 ani, violare a tuturor femeilor şi fetelor apte de procreere şi distrugere a tot ceea ce ar fi putut avea o valoare.
Pe 13 Ianuarie 1970 preşedintele Ojukwu s-a refugiat, împreună cu majoritatea membrilor guvernului Biafrei, la Abidjan, în Coasta de Fildeş. Rămăşiţele armatei biafrane au capitulat în cursul aceleiaşi zile. Războiul pentru independenţa Biafrei se încheiase.
Biafra, născută prematur, într-o lume încă neaşezată, a devenit dovada de netăgăduit că entităţile statale construite arbitrar, pe criterii politice, n-au nici o şansă într-o regiune dominată de afilieri tribale şi relaţii de familie. Lecţia Biafrei a fost confirmată de Iugoslavia în 1990 şi foarte recent, în Irak.
Din Biafra lumea a învăţat că genocidul are la bază puterea banului, lupta pentru putere sau culoarea pielii însă nu toate genocidurile sunt egale. Deşi între 1967 şi 1970 au fost ucişi cam tot atâţia etnici Igbo câţi evrei au fost exterminaţi între 1937 şi 1945, Biafra nu a avut parte nici măcar de sprijinul Naţiunilor Unite, ce ar fi trebui concretizat sub forma trupelor de menţinere a păcii sau, cel puţin, a ajutorului umanitar.
Cu largul aport al Marii Britanii şi Statelor Unite, care au intervenit, tardiv, pentru oprirea masacrelor şi atrocităţilor declanşate de guvernul Gowon după capitulare, comunitatea internaţională a putut să ascundă liniştită sub preş un război intertnic incomod şi stânjenitor prin proporţiile genocidului şi totala lipsă de reacţie a guvernelor "democratice".
Publicat de: Mihai (C.T.)
Data: 29 noiembrie 2010 (10:00)
Arhivat în: Africa, Genocid, Internaţional, Nigeria
Data: 29 noiembrie 2010 (10:00)
Arhivat în: Africa, Genocid, Internaţional, Nigeria