Oraşele surori din Valea Indusului (II)
Aşa cum arată profesorul Gregory Possehl în lucrarea sa "The Transformation of the Indus Civilization", începând cam de prin 7.000 A.H., numărul siturilor din valea râului Indus şi al aşezărilor umane aferente a crescut în mod exponenţial într-o zonă cuprinsă între izvoarele Gangelui din nord-vestul Indiei până la graniţa dintre Iran şi Pakistan. Dacă între 7.000 A.H. - 5.000 A.H. existau 20 de situri ce ocupau o suprafaţă de 50 de kilometri pătraţi, între 3.200 A.H. - 2.600 A.H. (chiar înainte de dezvoltarea oraşelor Harappa şi Mohenjo Daro) existau deja 477 de aşezări cu o suprafaţă totală de 2.200 de kilometri pătraţi. Perioada de maximă expansiune a Civilizaţiei Harappa (în care au înflorit Harappa şi Mohenjo Daro) a fost între 2.500 A.H - 2.000 A.H. când peste 1.000 de aşezări harappane totalizau o suprafaţă de 7.000 de kilometri pătraţi.
Dintre cele două oraşe reprezentative pentru Civilizaţia Harappa, Mohenjo Daro era cel mai mare, totalizând 35.000 de locuitori (spre deosebire de Harappa care "abia" ajungea la 30.000) şi se pare că a fost ridicat prin extinderea unei aşezări mai vechi.
Un trai liniştit
Harappa era un oraş construit aproape în totalitate cu chirpici şi cărămizi din chirpici şi s-a dezvoltat oarecum haotic, fără a avea la bază un plan coerent de parcelare. Era înconjurat de un zid cu o singură deschidere, în vestul oraşului. În zona de nord a aşezării au fost ridicate o serie de construcţii masive, singurele la care s-a folosit cărămida arsă, ce se presupune că erau utilizate ca grânare pentru depozitarea şi procesarea grâului şi orzului, alimentele de bază ale locuitorilor. Există o serie de cercetători ce pun la îndoială faptul că aceste construcţii au fost grânare fără a oferi, însă, o explicaţie alternativă cât de cât plauzibilă. Arheologii nu au identificat încă construcţii ce ar putea fi catalogate în grupa clădirilor administrative.
Mohenjo Daro, spre deosebire de Harappa, este un oraş cu o putere de seducţie aproape magică. Bazându-se aproape exclusiv pe cărămizi arse, arhitectura oraşului oferă clădiri foarte bine conservate şi perfect aliniate de-a lungul străzilor şi bulevardelor ce formează o vastă şi uşor imperfectă reţea rectangulară, semn al unei planificări urbanistice ad-hoc. Este cel mai mare oraş din Epoca Bronzului şi oferă şi astăzi senzaţia unei comunităţi active forfotind pe străzile bine definite de zidurile clădirilor, pe treptele marilor edificii, în jurul puţurilor sau la intrarea în băile publice.
Alte articole din serie
Oraşele surori din Valea Indusului (I)Oraşele surori din Valea Indusului (III)
Oraşele surori din Valea Indusului (IV)
Data: 31 decembrie 2009 (04:00)
Arhivat în: Almanah, Antichitate, Civilizaţii, Mistere, Pakistan