Şcoala de tonomate (VIII)
După cum putem constata zi de zi secţiunea reportaj este cea mai slabă componentă a angrenajului redacţional al oricărui element media autohton iar publicul manifestă faţă de această secţiune o mare doză de neîncredere. Cea mai des întâlnită situaţie este aceea în care o persoană - ce doreşte să afle detalii cu privire la un eveniment anume - este nevoită să se uite la trei-patru emisiuni de ştiri televizate şi să citească cam o duzină de ziare pentru a putea face conexiuni logice care să-i permită să disjungă faptele concrete de "politica redacţională" sau fantasmele unui reporter cu aspiraţii de scriitor SF.
De ani buni încoace, de când media autohtonă a fost aproape integral acaparată de afacerişti veroşi semianalfabeţi, marea majoritate a reportajelor pare croită după chipul şi asemănarea acestora, un oribil amalgam de fraze inadecvate, aproape ininteligibile şi de cele mai multe ori voit înşelătoare. Indiferent că subiectul reportajului este un incendiu dintr-un bloc de apartamente sau discuţiile parlamentare pe marginea unui proiect de lege, aproape de fiecare dată reporterii reuşesc să fie şi stupizi şi imprecişi în acelaşi timp, ceea ce constituie un păcat impardonabil în "lumea bună" a jurnalismului.
Înainte de a analiza motivele ce determină neîncrederea publicului în reportaje, este bine să facem o mică precizare: publicul însuşi, nu media, este principalul generator de bârfe, zvonuri şi neadevăruri. Misiunea unui element media este să facă lumină, să anihileze minciuna, nu să preia şi să amplifice tot acest păienjeniş.
Arta reportajului presupune abilităţi deosebite, adesea la nivelul celor necesare editorialiştilor numai că de altă factură. În media autohtonă capacitatea de a sintetiza şi reproduce cu exactitate esenţa unui eveniment este o rara avis printre reporteri. Iar când o persoană implicată într-un eveniment descoperă fabulaţii în reportajul dedicat acestuia, elementul media care-l găzduieşte îşi pierde credibilitatea.
Neîncrederea publicului se poate instala şi în cazul în care, de exemplu, se dovedeşte că un interviu pe care l-a savurat cu ceva timp în urmă este un fals grosolan sau că oraşul cu şapte turnuri de cleştar are de fapt patru cămine studenţeşti ori cine ştie ce altă relatare incitantă este o mistificare. Desigur, asemenea produse ale imaginaţiei pot fi antrenante şi chiar mai plăcut de urmărit decât restul conţinutului media însă locul acestora este într-o secţiune dedicată, astfel încât publicul să poată face cu uşurinţă cuvenita diferenţă.
Data: 2 februarie 2011 (09:00)
Arhivat în: Antitrust, Diverse, Editorial, Jurnalişti, Media