Şcoala de tonomate (X)
Multă lume are impresia că editorialele, în special cele de o lungime peste medie, nu sunt foarte savurate de public. Circula chiar o glumă, la un moment dat, în care se spunea că cel mai sigur loc pentru a ascunde o informaţie de ochii femeilor este într-un editorial. Ceva, ceva tot pare a fi adevărat din toate acestea. Editorialele nu mai au impactul de altădată şi nici nu mai au aceeaşi putere de influenţare.
Editorialiştii autohtoni contemporani nu mai urmăresc să influenţeze opinia publică prin argumentări şi demonstraţii ci, mai degrabă, prin genul subiectelor şi modul de abordare a acestora, prin repetarea obsesivă a mesajului, prin prezentarea unor simple opinii ori chiar elucubraţii personale ca şi certitudini. Iar acest gen de influenţare indirectă a opiniilor este extrem de periculos pentru că sfidează graniţele subliminalului.
În forma sa tradiţională editorialul este un spaţiu rezervat în cuprinsul unui element media. Unii editori privesc acest spaţiu cu religiozitate şi cred cu tărie că el trebuie umplut cu regularitate, de preferinţă cu materiale de o lungime considerabilă care nu trebuie neapărat să aibă legătură cu actualitatea. Ceea ce rezultă este, adesea, o simplă înşiruire de vorbe cu emfază retorică.
Nu discutăm aici dacă această retorică este una de calitate sau nu, în fond o astfel de analiză nu poate fi decât pur subiectivă pentru că este o chestiune de gust. Însă dimensiunea spaţiului alocat obligă adesea editorialistul să abandoneze concizia şi precizia în favoarea prelungirii artificiale a ceva ce aduce uneori cu agonia. Iar vremurile moderne, în care timpul pare comprimat, se opun cu vehemenţă unor peroraţii parcă fără de sfârşit.
(Primul episod) ||| (Episodul trecut) | (Episodul următor)
Data: 11 februarie 2011 (09:00)
Arhivat în: Antitrust, Diverse, Editorial, Jurnalişti, Media