Rezultate
Experimentul a degenerat foarte rapid iar ascunzişurile întunecate ale firii umane au ieşit la suprafaţă mult mai devreme decât s-a aşteptat iniţiatorul acestuia. Gardienii au început să supună prizonierii la o gamă largă de pedepse şi acte umilitoare, mulţi dintre "deţinuţi" manifestând semne de severă tulburare mentală şi emoţională.

La numai o zi de la demararea experimentului prizonierii au organizat o revoltă în masă protestând împotriva acestor condiţii. Gardienii, din proprie iniţiativă şi fără a se consulta cu "directorul" Zimbardo, şi-au prelungit programul de lucru şi au pus la punct un plan de înăbuşire a revoltei cu ajutorul extinctoarelor.

Apelurile programate şi verificările inopinate s-au transformat în adevărate manifestări ritualice ale umilirii prizonierilor, impunerea de exerciţii fizice istovitoare şi pedepsele corporale devenind din ce în ce mai frecvente. Saltelele din celule au fost confiscate, accesul la grupul sanitar s-a transformat într-un privilegiu adesea refuzat iar operaţiunile de curăţare a toaletelor se făceau cu mâinile goale. Ca mijloc de umilire, deţinuţii erau adesea dezbrăcaţi şi supuşi intimidărilor cu caracter sexual.

Din foile de observaţie ale experimentului reiese că o treime dintre gardieni au manifestat tendinţe de sadism extrem iar doi dintre deţinuţi au trebuit excluşi întrucât prezentau semne severe de tulburare emoţională. Fapt extrem de interesant, nici unul dintre "prizonieri" nu şi-a exprimat dorinţa de a părăsi experimentul, ceea ce demonstrează rapida lor instituţionalizare şi completa imersiune în "rol".

Un prizonier de rezervă a fost introdus în celulă cu misiunea de a intra în greva foamei ca protest împotriva tratamentului inuman şi de a incerca astfel să obţină eliberarea înainte de termen a tuturor deţinuţilor. În mod surprinzător ceilalţi prizonieri l-au tratat cu ostilitate. Când gardienii l-au cerut deţunuţilor să renunţe la pături pentru ca acesta să fie scos din izolator, numai unul dintre aceştia a fost de acord să facă acest gest.

Experimentul a continuat vreme de şase zile până când o persoană din afară, Christina Mastack, psiholog şi prietenă intimă a lui Zimbardo, a fost adusă pentru a intervieva prizonierii. Şocată, ea l-a convins pe Zimbardo să pună imediat capăt experimentului iar acesta a evidenţiat în notele sale că, din cei peste 50 de vizitatori externi, aceasta a fost singura persoană care şi-a manifestat îngrijorarea faţă de cele văzute.

Metodologie
Zimbardo, în vederea asigurării condiţiilor pentru desfăşurarea experimentului pe care l-a denumit "Închisoarea Stanford", a dispus transformarea subsolului universităţii într-o replică a unei instituţii corecţionale. După încheierea lucrărilor de amenajare, în ziarele locale au fost publicate anunţuri de recrutare de voluntari iar din cei 75 de candidaţi au fost selecţionaţi 24 de bărbaţi a căror stare mentală şi emoţională a fost catalogată ca stabilă. Aceştia au fost împărţiţi în două grupuri egale, 12 "gardieni" şi 12 "prizonieri".

Cei din grupul "gardienilor" au fost echipaţi cu uniforme asemănătoare celor militare şi dotaţi cu bastoane din lemn. În plus aceştia au fost obligaţi să poarte în permanenţă ochelari de soare cu lentile oglindă care le ascundeau privirile făcându-i să pară inumani. Într-o primă întrunire informală, Zimbardo, intrat în rolul directorului de închisoare, le-a prezentat "gardienilor" singura restricţie în vigoare pe perioada experimentului: pedepsele cu caracter fizic erau strict interzise. În afara acestei restricţii gardienii puteau conduce închisoarea aşa cum credeau de cuviinţă, urmând a fi împărţiţi în schimburi cu orar regulat şi atribuţiuni fixe.

Prin contrast "prizonierii" urmau a fi echipaţi cu cămăşi lungi din pânză ieftină, portul lenjeriei intime fiind interzis. Fiecăruia avea să i se atribuie un număr de identificare după care urmau să fie apelaţi şi la care erau obligaţi să răspundă, utilizarea numelor fiind interzisă. La una din glezne vor purta un lanţ menit să le amintească constant că erau deţinuţi într-o instituţie corecţională. Condiţiile lor de trai urmau a fi mai mult decât spartane, având dreptul doar la o saltea pe care să doarmă şi la hrană zilnică. Lotul "deţinuţilor" a primit instrucţiuni să aştepte la domiciliu până când vor fi anunţaţi de începerea experimentului dar "anunţul" a sosit pe neaşteptate în momentul în care locuinţele le-au fost luate cu asalt de echipaje ale poliţiei locale care fusese de acord să participe la experiment. Subiecţii, fără a li se specifica faptul că această acţiune este o parte a experimentului, au fost arestaţi pe loc sub acuzaţia de jaf armat. Conform legilor în vigoare au fost amprentaţi şi fotografiaţi după care au fost dezbrăcaţi la piele, supuşi unei percheziţii a cavităţilor, tunşi chilug şi escortaţi în celule.

Introducere
Acest mult hulit experiment desfăşurat în 1971 în subsolul universităţii americane Stanford a reuşit să rămână în istorie ca exemplificare pentru efectele neşteptate ce pot apărea atunci când te joci de-a psihologia cu natura umană. Studiul mai mult a creat noi întrebări decât a reuşit să răspundă celor mai vechi referitoare la imoralitatea şi întunecarea ce încă persistă, adânc îngropate, în psihicul uman.

Din punct de vedere pur ştiinţific experimentul a fost un eşec, însă a generat anumite rezultate ce pot fi utilizate pentru a arunca o privire în nebuloasa psihologiei umane şi a comportamentului social. Implicaţiile sale etice sunt încă subiect de discuţie în facultăţi şi alte instituţii de învăţământ cu profil psihologic de pe mapamond şi au revenit în atenţia publică odată cu dezvăluirea abuzurilor de la Abu Ghraib şi Guantanamo. Studii similare au mai avut loc din 1971 încoace însă acestea s-au desfăşurat sub un control mult mai strict şi au fost atent monitorizate astfel încât să nu degenereze în manifestări de abuz sistematic şi încălcări flagrante ale drepturilor şi demnităţii participanţilor.

Premise
În 1971 psihologul Philip Zimbardo a vrut să demonstreze că gardienii unei închisori şi prizonierii pe care aceştia îi păzesc au tendinţa să îşi asume roluri predefinite, comportându-se aşa cum cred ei că ar trebui să se comporte, uitând să mai raţioneze şi pierzându-şi simţul moralei. Zimbardo dorea să expună ceea ce se poate întâmpla cu oamenii cărora li se răpeşte individualitatea şi demnitatea, dobândindu-se astfel controlul absolut asupra acestora, precum şi cealaltă extremă, studiind căile prin care gardienii ce dobândesc controlul absolut asupra deţinuţilor derapează spre dezumanizare şi abandonarea convenţiilor sociale şi morale.

Ca obiectiv secundar, în cadrul experimentului, urmau să fie studiate efectele pe care un mediu fără contact cu exteriorul, în care stimularea senzorială este minimă iar trecerea timpului nu este măsurată de nici un instrument, le poate avea asupra psihicului unor oameni supuşi stresului.

În perioada 1971-1989, în timpul regimului de apartheid, în Africa de Sud s-a desfăşurat o amplă operaţiune cu caracter strict secret al cărei scop final era stârpirea homosexualităţii din armată prin metode medicale a căror etică este cel puţin discutabilă. Conform unor foşti chirurgi militari în toată această perioadă au fost efectuate aproximativ 900 de operaţii ce urmăreau conversia sexuală forţată.

Comisii mixte formate din psihiatri şi preoţi militari identificau suspecţii de homosexualitate şi îi îndepărtau forţat din unităţi. Aceştia nu erau însă demobilizaţi ci internaţi în secret în spitalele psihiatrice ale armatei, cu precădere în Secţia 22 a Spitalului Militar 1 din Voortrekkerhoogte, în apropiere de Pretoria. Cei ce se dovedeau refractari la "cura" cu medicamente psihotrope, electroşocuri, suplimente hormonale şi alte metode radicale de "tratament psihiatric" erau supuşi castrării chimice sau operaţiilor de schimbare de sex.

Deşi până în acest moment au fost identificate şi câteva cazuri de lesbiene - inclusiv una a cărei operaţie de schimbare de sex a fost un groaznic fiasco - se pare că majoritatea "pacienţilor" au fost bărbaţi tineri, cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani, cei mai mulţi dintre aceştia fiind recruţi.

Investigaţiile referitoare la aceste tratamente s-au dovedit a fi dificile în lumina perioadei mari de timp scurse iar depistarea medicilor implicaţi a fost foarte dificilă sau chiar imposibilă uneori.

Psihiatrul Aubrey Levin, fost colonel al Forţelor de Apărare Sud-Africane (SADF) pare să fie figura centrală a acestui proiect el fiind cel care a condus între anii 1969-1974 faimoasa Secţie 22. După ce a ieşit din rândurile armatei dr. Levin a continuat să trateze recruţi în Bloernfontein fiind concomitent şi profesor la Universitatea statului Orange Free. După abolirea apartheidului Aubrey Levin a emigrat în Canada unde a primit o catedră în cadrul departamentului de psihiatrie al facultăţii de medicină din Calgary.

Contactat de investigatori doctorul a negat vehement orice fel de implicare a sa în tratamente inumane aplicate recruţilor. Mai mult, conform declaraţiilor sale, armata sud-africană nu a desfăşurat niciodată un program destinat aducerii "pe calea cea bună" a homosexualilor.
_

Wendell Johnson, patolog la University of Iowa, s-a trezit într-o bună(?) dimineaţă a anului 1939 cu o idee fixă în cap, mai precis teoria diagnosogeniei, ce sugera că reacţiile negative la tulburările normale de vorbire favorizează apariţia bâlbâielii. A stat el şi s-a gândit la teoria asta până l-a apucat durerea de cap şi i-a venit o idee şi mai şi. Ce-ar fi să încerce să "fabrice" bâlbâiţi?

Aşa că şi-a suflecat dom' profesor mânecile halatului, şi-a luat o doctorandă pe nume Mary Tudor drept asistentă şi a purces la treabă. Însă, când era cât pe ce să se apuce de experimentat a constatat că-i lipseşte un element oarecum esenţial pentru reuşita proiectului: subiecţii.

S-a gândit el săracu' să experimenteze pe maimuţe dar, fiindcă acestea au refuzat cu obstinaţie să vorbească, a fost nevoit să recurgă la soluţia finală ultima soluţie: testarea pe oameni. Cum nu prea-i dădea ghes inima să folosească voluntari adulţi (se ştie că ăştia se enervează repede şi-ţi bagă eprubeta în ochi când sunt abuzaţi), şi-a făcut rost de niscaiva copii, mai precis 22 de orfani de la o instituţie specializată din Davenport, Iowa.

Lotul de 22 de "subiecţi" a fost împărţit în trei grupuri:
* 6 copii cu exprimare fluentă urmau să fie supuşi unui flux constant de critici şi evaluări negative asupra modului de lor de a vorbi.
* 5 copii cu tulburări de vorbire (diagnostic stabilit în urma unei evaluări sumare) care urmau să fie supuşi aceluiaşi tratament.
* 11 copii cu sau fără tulburări de vorbire care vor fi trataţi normal şi vor îndeplini rolul de grup de control.

Patru luni mai târziu studiul se încheia cu un aparent triumf, toţi copii din primul şi al doilea grup fiind diagnosticaţi cu bâlbâială persistentă. Majoritatea specialiştilor în patologia vorbirii din acea vreme au îmbrăţişat cu căldură rezultatele comunicate de Johnson fără să-şi pună prea multe întrebări, fără a se gândi că un copil abuzat verbal poate dezvolta stări de anxietate care duc la o exprimare ezitantă.

Abia în 2001, după ce relatări despre acest experiment au ajuns în presă şi în atenţia opiniei publice, profesorii Nicoline Ambrose şi Ehud Yairi de la University of Illinois au publicat o lucrare în care discreditau studiul din 1939, dezvăluind abordări greşite în generarea şi colectarea datelor precum şi faptul că deşi unii dintre "subiecţi" au rămas cu sechele psihologice, nici măcar unul dintre aceştia nu poate fi dignosticat cu bâlbâială persistentă.

Impresia mea este că experimentul a fost complet inutil şi totul ar fi putut fi rezolvat printr-o metodă mult mai la îndemână. Ar fi fost de ajuns ca dom' profesor Johnson să se prezinte la un centru de recrutare şi, odată ajuns în tabăra de antrenament, să-l ia peste picior pe sergentul instructor. Două săptămâni mai târziu, când sergentul s-ar fi oprit din zbierat, întreaga comunitate ştiinţifică ar fi putut constata cum a dat-o dom' doctor în bâlbâială.
_