Cazul Biafra (II)
Nigeria în derută
Nigerienii s-au trezit dintr-o dată că principala resursă de talente, unul din porturi şi cea mai mare resursă de export le-au dispărut peste noapte figurând dintr-o dată printre resursele unei alte "naţiuni". Aveau o armată numeroasă dar nu aveau aviaţie şi mai dispuneau de câteva vase de coastă pentru protecţia ţărmurilor. Soldaţii erau prost echipaţi iar majoritatea ofiţerilor, fiind de naţionalitate Igbo, activau acum dincolo de Niger, antrenând cu osârdie noua armată biafrană pentru a rezista unei invazii aşa că singura lor tactică de război era atacarea inamicului cu un număr impresionant de trupe.
Guvernul Nigeriei avea în faţă doar două opţiuni. Fie se angajau într-un război de uzură pentru a recupera teritoriul şi posesiunile pierdute, fie recunoşteau independenţa Biafrei şi deveneau un vecin insignifiant al noii naţiuni. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, din păcate, au ales calea războiului. Incursiunile iniţiale în Biafra au fost respinse fără drept de apel iar sursele vremii indică pierderi masive de vieţi omeneşti în rândul armatei nigeriene, cifrele oscilând între 20.000 şi 75.000 de morţi.
De cealaltă parte biafranii ştiau că, de la gestul lui Ojukwu încolo, eşecul era inacceptabil. Acţiunile guvernul nigerian nu lăsau vreo urmă de îndoială că războiul urma să aibă ca ţintă principală populaţia civilă astfel încât Igbo să fie nimiciţi. Resursele aveau prea puţină importanţă, lupta avea conotaţii tribale nu economice. După respingerea atacurilor iniţiale trupele Biafrei au pătruns adânc în teritoriul nigerian ajungând la mai puţin de 25 de kilometri de capitală. În Lagos s-a instaurat haosul, cetăţenii ieşind pe străzi în mişcări de revoltă spontane şi dedându-se la jafuri în masă. Atât guvernul Marii Britanii cât şi administraţia Johnson de la Washington i-au transmis lui Gowon indicaţia de a rămâne pe loc împreună cu guvernul său şi să nu predea sub nici un motiv Lagosul biafranilor.
Preşedintele Ojukwu era convins că războiul avea să se încheie rapid. Bombardierele B-26 aflate la dispoziţia trupelor sale bombardau nestingherite, pe timpul zilei, poziţiile avansate ale nigerienilor iar rachetele ghidate cu rază scurtă de acţiune - rapid concepute de "trustul creierelor" biafran - făceu ravagii în rândul trupelor guvernamentale. Pentru guvernul Gowon devenise clar ca lumina zilei că avea nevoie de sprijin aerian pentru a supravieţui. Cererea adresată de ei în acest sens către comunitatea internaţională a fost rapid onorată de Uniunea Sovietică care a trimis cinci MIG-17 şi patru bombardiere IL-28, împreună cu consilierii şi tehnicienii aferenţi. Aparatele urmau să fie utilizate în luptă de piloţi egipteni şi englezi, până ce prima generaţie de piloţi nigerieni va absolvi cursurile de pregătire. Pe lângă piloţi şi tehnicieni Marea Britanie, extrem de grijulie cu soarta fostei sale colonii, a mai trimis în Nigeria şi armament uşor, uniforme, vehicule de transport etc.
Şi Biafra a beneficiat de ceva ajutor militar, concretizat sub forma armamentului şi tancurilor rămase din recentul încheiat Război de Şase Zile, dar sprijinul pentru tânărul stat a fost mai mult politic şi foarte timid exprimat, doar Coasta de Fildeş, Gabon, Tanzania, Rhodesia şi Africa de Sud recunoscându-i independenţa. Prin intermediul consulatul deschis la Lisabona biafranii au recrutat voluntari din multe ţări europene şi au depus diligenţe pentru cumpărarea de muniţii şi cereri de ajutor umanitar. Cererile repetate de ajutor adresate Statelor Unite s-au izbit de un zid al indiferenţei, administraţia Johnson considerând că Biafra nu intră în zona de interes a americanilor.
Data: 4 octombrie 2010 (09:06)
Arhivat în: Africa, Genocid, Internaţional, Nigeria