Cazul Biafra (III)
Începutul sfârşitului
Între timp proaspăta forţă aeriană a nigerienilor începea să-şi facă simţită prezenţa. În vreme ce bombardierele erau ocupate cu distrugerea sistematică a localităţilor Onitsha şi Enugu (obligându-i pe biafrani să-şi mute capitala mult mai în adâncul teritoriului, la Umuahia), aparatele MIG-17 aveau preocupări ceva mai elevate doborând avioanele cu ajutoare umanitare (care erau clar marcate), ceea ce a determinat Crucea Roşie Internaţională să suspende zborurile până la negocierea unor culoare sigure cu guvernul nigerian. Timp în care biafranii au început să moară de foame.
Ojukwu, unul din cei mai bogaţi oameni din Nigeria, educat la Oxford, susţine că întreaga sa avere personală din acea vreme, aproximativ 40 de milioane de dolari, a fost cheltuită pentru provizii. De asemenea Ojukwu şi-a utilizat din plin toate relaţiile personale cu numiţi europeni înstăriţi pentru a face rost de alimente şi muniţii pentru proaspăta naţiune. Însă nici măcar eforturile sale, deşi însemnate, n-au reuşit să evite ceea ce avea să urmeze.
La sfârşitul lui Septembrie 1967 capitala Enugu, în urma unui asalt combinat aerian şi terestru, cădea în mâinile trupelor nigeriene conduse de generalul Murtala Mohammed, un etnic Hausa din nordul Nigeriei, iniţiatorul campaniei "pământ pârjolit" în Biafra. Conform raportorilor internaţionali în acea perioadă în fiecare zi erau ucişi 5.000 de biafrani. Situaţia Biafrei începea să se deterioreze rapid.
Nevoit să susţină o line a frontului extrem de întinsă cu mica armată regulată aflată la dispoziţia sa plus un număr insignifiant de mercenari şi voluntari europeni Ojukwu era pus să aleagă între două rele: fie ceda nigerienilor o porţiune însemnată a teritoriului fie lăsa în mâinile acestora Port Harcourt, poarta maritimă a Biafrei, locul pe unde intră logistica necesară războiului şi proviziile necesare populaţiei înfometate şi pe unde iese petrolul care plăteşte pentru toate acestea.
Soluţia aleasă în cele din urmă a fost una de compromis, aproximativ 300 de kilometri din teritoriu au fost cedaţi nigerienilor iar trupele astfel disponibilizate au fost afectate întăririi poziţiilor în districtul de coastă spre a face faţă asaltului artileriei şi aviaţiei inamice. Luptele au continuat cu înverşunare pe tot parcursul toamnei şi al iernii 1967-1968. Afluxul de noi mercenari, voluntari şi recruţi de la începutul anului a permis armatei biafrane să-şi menţină poziţiile până aproape în vara anului 1968.
Data: 11 octombrie 2010 (09:00)
Arhivat în: Africa, Genocid, Internaţional, Nigeria