Acest gen de raţionament are tare evidente şi mă voi opri doar asupra a două dintre acestea:

În primul rând un kremlinofil va refuza cu obstinaţie să contureze o limită temporală, fie chiar şi aproximativă, până la care Rusia va deveni un stat democratic. Indiferent cât timp va trece replica sa va fi aceeaşi insistând că respectiva tranziţie urmează să se desăvârşească... cândva.

În al doilea rând, ultimul din cele trei motive prezentate este pură demagogie şi dezinformare. În plin Război Civil în Statele Unite s-au organizat alegeri libere atât de democratice cum Rusia nu a avut nici măcar pe timp de pace. Pe parcursul a peste 200 de ani de istorie în Statele Unite au fost asasinaţi patru Preşedinţi, fără ca aceste evenimente tragice să ducă la instaurarea dictaturii. Franklin Delano Roosevelt a încălcat tradiţia stabilită de George Washington şi a fost ales de patru ori la Casa Albă, a încercat să căpuşeze Curtea Supremă cu sicofanţi şi a înfiinţat lagăre de concentrare pentru americanii de origine japoneză. Cu toate acestea americanii nu i-au permis să se transforme într-un dictator iar imediat după încheierea celui de-al patrulea mandat al său Constituţia Statelor Unite a fost modificată substanţial astfel încât nici un preşedinte să nu poată candida pentru mai mult de două mandate a câte 4 ani, ceea ce înseamnă doar opt ani de "domnie" (maxim zece în cazuri excepţionale).

Poate un kremlinofil să lămurească misterul prin care omul desemnat de detestatul Ielţin a ajuns Preşedinte al unei Rusii pe care continuă o conducă cu mână de fier din postura de Prim-Ministru, după ce şi-a instalat un om de paie la Kremlin pentru a da impresia de democraţie?

Hălăduind prin lumea electronică a blogurilor şi forumurilor româneşti nu de puţine ori mi-a fost dat să întâlnesc opinii favorabile conducerii de la Kremlin şi a politicilor promovate de aceasta. Ceea ce este surprinzător este că aceste opinii nu sunt exprimate (doar) de slugile Noii Uniuni Sovietice (Radu Tudor, Cozmin Guşă etc.) ci de oameni aparent normali, departe de a putea fi suspectaţi că s-ar afla pe ştatul de plată al FSB. Aş putea presupune că aceştia din urmă sunt bravi cetăţeni ai patriei mult prea tineri pentru a conştientiza dezastruoasa şi malefica influenţă a Rusiei comuniste asupra lumii dar mai ales asupra Europei, în special a zonei estice a continentului. Numai că, în condiţiile facilului acces la informaţie din zilele noastre, o asemenea ipoteză nu prea stă în picioare. Singura opţiune logică rămâne, deci, aceea că aceşti oameni sunt, dintr-un motiv sau altul, pur şi simplu rusofili şi nu dintre aceia care-l citesc cu nesaţ pe Dostoievski sau nu ratează premiera unei piese de Cehov ci o specie aparte pe care îndrăznesc a o numi kremlinofili.

Kremlinofilul este acel gen de persoană care consideră că drepturile omului, libertatea individuală şi justiţia pot fi "suspendate" în favoarea "ordinii". Nu ştiu de ce dar am impresia că rusul de rând urăşte kremlinofilii mai mult decât îi urăşte pe rusofobi. Pare ironic dar nu este.

Pentru kremlinofil Vladimir Putin (adevăratul conducător al Noii Uniuni Sovietice) este "despotul luminat" ale cărui "măsuri dure ocazionale" sunt necesare pentru a stăpâni ascensiunea mafiei şi a îmbogăţiţilor. Replica preferată a unui kremlinofil este deja răsuflată: "Democraţia în Europa şi Statele Unite s-a consolidat în timp şi aşa va fi şi în cazul Rusiei". Ce să le spui acestor oameni că Rusia, ca naţiune, are de două ori vârsta Statelor Unite? Rişti să fii bombardat cu cealaltă serie de argumentări penibile:
- Rusia este înconjurată de duşmani pe când Statele Unite doar de oceane.
- Rusia este dezavantajată de clima aspră în timp Statele Unite sunt o destinaţie de vacanţă.
- Rusia a fost constant afectată de frământări interne şi externe în timp ce Statele Unite n-au avut parte de un asemenea flagel.

Desigur, aşa cum se vede din cele trei exemplificări de mai sus, etalonul kremlinofilului este reprezentat de Statele Unite pentru că asta este aspiraţia Kremlinului: să fie un fel de Stalele Unite numai că "pe invers".

Săptămâna trecută autorităţile sovietice, supărate că România a răspuns cu aceeaşi monedă în scandalul "spionului", au considerat că e cazul să bată puţin cu pantoful în masă şi au "emanat" o declaraţie din care reiese că aşteaptă ca partea româna să justifice de ce l-a declarat persona non-grata pe diplomatul rus, în caz contrar ameninţând cu alte măsuri de retorsiune, inclusiv pe plan economic.

Am spus-o la începutul anului, o repet şi astăzi:

STATUL RUS ESTE BARBAR ŞI TERORIST!

Precizare pentru tâmpiţii care înjură "din principiu": STATUL rus este barbar şi terorist, nu ruşii în general. Dacă stăm bine să ne gândim chiar un rus a avertizat lumea civilizată asupra acestui fapt şi a plătit din greu pentru asta.

(...) centrul terorismului mondial nu este în Irak, Iran, Afganistan sau Cecenia. Infecţia teroristă este răspândită în lumea întreagă din Piaţa Lubianka şi birourile Kremlin-ului. Atâta timp cât serviciile speciale ruseşti nu sunt scoase în afara legii, demantelate şi puse sub acuzare, terorismul nu va fi stopat: bombele vor continua să explodeze şi va fi vărsare de sânge. Terorismul nu are termen de expirare.... Aşa cum am mai spus toţi teroriştii menţionaţi (Carlos Ilici Ramirez - "Şacalul", Yasser Arafat, Saddam Hussein, Adjalan, Wadi Haddad, Hauyi, Papaionnu, Sean Garland etc. - n.n.) au fost sprijiniţi de şefii serviciilor secrete sovietice şi ruseşti - Iuri Andropov, Vladimir Putin, Nikolai Patruşev şi alţii. Aceştia sunt capii terorismului.... Până când ei vor condamnaţi ... teroarea mondială va continua.

Cică a fost arestat un diplomat român sub acuzaţia de spionaj la Moscova. Stupizi tare ruşii bre, cam ce informaţii militare, care să nu fie deja cunoscute de noi pe filiera NATO, putea culege angajatul ambasadei?

Oricum, poate ar fi bine, în contrapartidă, să fie arestaţi câţiva din agenţii de influenţă moscoviţi în activitate la Bucureşti: Ion Iliescu, Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu, Mircea Geoană, Cozmin Guşă... lista poate continua la nesfârşit, avem de unde alege.

"Iranul este un subiect complicat. Din nefericire, în ultima vreme, nu s-au înregistrat progrese în această chestiune. Dimpotrivă, situaţia se deteriorează.
Dacă problema nu se rezolvă Rusia este pregătită, împreună cu ceilalţi parteneri, să ia în calcul introducerea de sancţiuni. Aceste sancţiuni trebuie să fie inteligente. Ele nu trebuie să afecteze populaţia."
Dmitri Medvedev - Preşedintele Rusiei

Aşa cum am stabilit "lucrările" sunt în grafic.

Dacă te mănâncă undeva şi ai impresia că eşti buricul Pământului de obicei nu păţeşti nimic atâta timp cât faci doar gălăgie. Dacă te apuci însă de demonstrat starea menţionată ajungi să fii scărmănat zdravăn.

Este situaţia spre care se îndreaptă, cu paşi grăbiţi de un islamism din ce în ce mai nerăbdător şi agresiv, statul iranian ai căror conducători par a fi înnebunit brusc sub influenţa tânguielilor muezinilor.

Ştirea că Iranul a trecut la producerea de uraniu îmbogăţit (care numai combustibil pentru centrale atomoelectrice nu este) s-a răspândit ca un fior rece pe coloana vertebrală a lumii şi în faţa crudului adevăr chiar şi cei mai aprigi contestatari ai teoriei referitoare la înarmarea nucleară a acestui stat se văd nevoiţi să înghită în sec şi să-şi reconsidere poziţia.

Chiar şi Rusia, care se opune "din principiu" oricărei acţiuni în care sunt implicaţi americanii, pare să-şi fi pierdut răbdarea în privinţa Iranului şi începe să îndoiască de sinceritatea conducătorilor săi.
Anunţul rusesc, ce vine imediat după amânarea livrării unui lot de proiectile anti-rachetă (da au şi ruşii scut anti-rachetă, da este un sistem foarte performant şi da, îl vând iranienilor) achiziţionat de Iran din Rusia, se sincronizează perfect cu un Obama ce pare să se trezească amorţeala ce i-a caracterizat prima parte a mandatului şi care a anunţat ieri că are în lucru un plan de impunere a unor sancţiuni economice foarte severe împotriva Iranului. Această sincronizare poate duce cu gândul la o înţelegere prealabilă între Moscova şi Washington în privinţa unui set de astfel de sancţiuni menit să stopeze înarmarea nucleară a unui republici islamice din ce în ce mai incomodă aflată în coasta Rusiei.

Dacă Rusia şi Statele Unite au bătut palma în problema iraniană singurul "hop" rămas în calea impunerii de sancţiuni rămâne China, care are drept de veto. Ştim însă, din poziţiile avute de China în trecut, că acest stat nu agrează ideea de a fi singurul care se opune în chestiuni cu adevărat importante şi de interes global. Iar dacă analizăm atent şi "conflictul" China-Statele Unite în "problema" Dalai-Lama am putea spune cu oarecare siguranţă că statul chinez îşi pregăteşte o "faţă curată" ca să nu facă uz de dreptul său de veto. Vor adopta o poziţie favorabilă americanilor dar vor putea spune oricând: "Noi nu suntem în remorca Statelor Unite, avem chiar neînţelegeri de principiu cu preşedintele Obama dar problema înarmării nucleare a Iranului este prea spinoasă pentru a vota împotriva sancţiunilor."

Ori de câte ori vine vorba de aplicarea unor măsuri cu caracter defensiv, mai ales în ceea ce Rusia consideră a fi "zona sa de interes", acest stat reacţionează cu o violenţă ieşită din comun, cel puţin aceasta poate fi impresia unui observator al cărui set de principii morale şi politice se bazează pe o cultură a toleranţei şi responsabilităţii.

Cu totul altfel se vede realitatea din ţara ciudată, aşezată pe două continente, zonă în care morala şi doctrinele occidentale au pătruns doar sub forma unor curiozităţi filosofice ce servesc teoreticienilor doctrinari doar ca exemplificare negativă. Este o parte a lumii aflată dincolo de graniţa realului şi normalităţii, un spaţiu geografic şi demografic, în care monumentala prostie numită comunism a fost pusă în practică şi în care a luat naştere conceptul "războiului etern" ale cărei linii directoare au fost elaborate de Lenin şi acolitul acestuia Troţki cu scopul iniţial de a-şi justifica crimele şi abuzurile. Astfel, potrivit celor doi mari criminali bolşevici, cine era împotriva lor devenea, din simplu oponent, un inamic al statului, al proletariatului şi al comunismului ("dai în mine, dai în fabrici şi uzine" nu este o simplă zicală amuzantă aşa cum cred mulţi aiuriţi, este un crunt memento pentru "romanticii" atraşi de ideologia stângistă) şi de aceea respectivul trebuia zdrobit literalmente, fără a mai pierde timpul încercând să-i demonstrezi că nu are dreptate.

Principiul războiului etern a fost preluat şi "rafinat" ulterior de Stalin şi adaptat la întreg spectrul politicii ruseşti, devenind un pilon de bază al liniilor de politică externă ale acestui stat, indiferent cum s-a numit acesta din 1920 încoace, menit să perpetueze fantasmagorica iluzie a unei puteri mondiale ce-şi permite să bată cu pantoful în masă.

Menţinerea iluziei de putere este atât de importantă pentru Rusia încât nici măcar abandonarea celor mai elementare principii morale nu pare a fi un preţ prea mare pentru atingerea acestui scop. Teroarea a devenit singura metodă de relaţionare a Rusiei cu restul lumii iar orice măsură, fie ea şi una eminamente defensivă, care ar reduce capacitatea rusească de ameninţare la adresa altor state, este privită ca un atac la adresa suveranităţii sale.

Iunie 1992: Rusia devine membru al F.M.I. şi al Băncii Mondiale.
August 1992: În Congresul Statelelor Unite ale Americii este adoptat Freedom Support Act, document legislativ prin care Statele Unite se obligă să-şi sporească contribuţia la Fondul Monetar Internaţional cu scopul de a permite acestuia să acorde sprijin financiar Rusiei.
August 1992: F.M.I. acordă Rusiei un împrumut de 719 milioane USD.
1993: F.M.I. acordă Rusiei un împrumut de 1 miliard USD.
1994: F.M.I. acordă Rusiei un împrumut de 1 miliard USD.
1995: F.M.I. acordă Rusiei un împrumut de 3,6 miliarde USD.
1996: F.M.I. acordă Rusiei un împrumut de 10,2 miliarde USD.
1997: F.M.I. acordă Rusiei un împrumut de 1,5 miliarde USD.
1998: F.M.I. acordă Rusiei un împrumut de 4,5 miliarde USD.
1999: F.M.I. acordă Rusiei un împrumut de 500 milioane USD.
1992-2000: Banca Mondială acordă Rusiei împrumuturi în valoare totală de 9,3 miliarde USD.

De remarcat că împrumuturile de mai sus, ce totalizează peste 32 miliarde USD au fost acordate cu dobânzi ce nu depăşesc 4%. Pe lângă aceste împrumuturi trebuie luate în considerare alte peste 100 de miliarde USD intraţi în Rusia prin investiţii străine directe.

Rezultatul?

Rusia se transformă pe zi ce trece într-un hibrid de autocraţie Sovietico-Ţaristă cu o armată pe ale cărei însemne secera şi ciocanul sunt la loc de cinste alături de emblemele ţariste.

Rusia este un gigant cu o instabilitate patetică, având o economie comparabilă cu a Olandei, ţară a cărei populaţie este doar o zecime din cea a Rusiei.

Rusia a reînceput să-şi hărţuiască şi chiar să-şi atace vecinii, foste colonii, Estonia şi Georgia fiind cele mai reprezentative cazuri, profitând de slăbiciunea unei Uniuni Europene divizate în care două din cele mai importante state, Franţa şi Germania, s-au angajat într-o relaţie de colaboraţionism făţiş cu marele stat barbar de la răsărit. Nici Statele Unite nu pot riposta eficient fiind angrenate într-un costisitor război de uzură cu terorismul mondial.

Rusia este condusă de un fost KGB-ist, Vladimir Putin, care, împreună cu partidul său, s-a dedicat trup şi suflet cauzei naţionalismului (sau, mai degrabă, naţional-socialismului) rus şi restabilirii "gloriei" sovietice. Şi în numele acestei cauze încearcă să reînvie "eroii" trecutului. Pentru el nu există nuanţe. Stalin l-a bătut pe Hitler şi a salvat URSS, rezultă că Stalin e un erou, o fi asasinat el milioane de concetăţeni dar a câştigat Marele Război de Apărare a Patriei.

Rusia, sub domnia lui Putin şi cu sprijinul sex-preşedintelui Clinton şi al urmaşului său Gică Tufiş, şi-a regăsit aspiraţiile imperialiste şi îşi închipuie că este o mare putere mondială cu o sferă de influenţă mult peste posibilităţile sale reale. Occidentul redevine duşmanul său natural iar intimidarea, şantajul şi ameninţarea cu recurgerea la forţă sunt iarăşi principalele direcţii de acţiune în politica externă.

Lumea liberă a avut o şansă unică să scape de ameninţarea barbarilor din răsărit odată pentru totdeauna. N-a ştiut ce să facă cu şarpele şi în loc să-i taie capul l-a încălzit la sân. Acum suportă consecinţele şi trebuie să înghită în sec. E prea târziu.