Valuri după valuri de "refugiaţi" sosesc la graniţele Europei în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare nenorocită de secundă. Dobitocii din media cretinizată prezintă imagini patetice cu muieri şi plozi "în pragul disperării" care plâng şi se căinează la comandă fix în dreptul camerelor. Aceiaşi dobitoci ignoră cu bună ştiinţă uriaşa masă de bărbaţi la vârsta stagiului militar care împing femeile şi copii în faţă pentru a constitui scuturile umane cu care ne-au obişnuit "vitejii" Hamas şi celelalte lepre teroriste din zonă.

Asistăm la o manipulare emoţională de cea mai joasă speţă căreia mass-media europeană îi cade pradă cu bună ştiinţă aşa cum a făcut-o în Gaza, ori în Bosnia sau, culmea ridicolului, cu ocazia "masacrării" musulmanilor în Birmania.

Războiul cu pietre, dispozitive explozive improvizate, bărboşi cu basma la gură, muieri cernite hăulind de sub broboade, primitivism şi intoleranţă, se mută încet, încet pe străzile unei Europe divizate între nemţi farisei, francezi poltroni şi englezi gomoşi, toţi aceştia incapabili să reacţioneze în faţa unei forţe de invazie concertată ce acţionează cu o precizie şi eficienţă demne de debarcarea Aliaţilor în Normandia.

Nu cred că se mai poate face ceva, suntem deja condamnaţi, dracu' să ne ia că proşti mai suntem.

A, da, să nu uit: mustim de umanitate. Umanitate care în curând va începe să ni se scurgă prin găuri de schije şi orbite goale din care ochii au sărit odată cu suflul exploziei.

Renaşterea Califatului

Îmi declar pe această cale simpatia şi sprijinul pentru apelul naţional la solidaritate cu însăşi victima abuzurilor regimului odiosului Băse: unicul, inegalabilul dom' Profesor Voiculescu.

În sfârşit marele PSD mafiot are un conducător pe măsură: condamnatul (cu suspendare deocamdată) Liviu Dragnea. Atâta au putut acum. Până în noiembrie, la Congres, fac ei rost, dacă nu de un criminal în serie, măcar de un condamnat cu normă întreagă care, eventual, şi-a şi executat pedeapsa în timp ce scria cinci autobiografii, şapte romane şi 10 lucrări de filozofie comparată. Au de unde alege, în fond nenea sinucisu' freacă menta de ceva vreme dar se antrenează în secret.

Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,
Das kommt mir nicht aus dem Sinn:

Ponta Preşedinte!
Ăăăăă... CANCI!

Ecaterina Andronescu
Bănicioiu Nicolae
Olguţa Vasilescu
Liviu Dragnea
Adrian Năstase




Tu ştii unde să pui ştampila?

Stimaţi colaboraţionişti, lachei de casă, grăjdari, trădători de neam, "băieţi" şi "fetiţe" din portofoliul lui Deceniu formerly known as Varanu':
- Hăt prin 2009 v-am prezentat întâiaşi dată soluţia cea mai la îndemână pentru a ieşi din mocirla în care v-aţi aruncat cu capetele plecate. N-aţi priceput.
- În 2012 v-am mai dat o şansă. Iar degeaba.
- Suntem în anul de graţie 2014 şi pentru voi este ceasul al 12-lea. Omenia mă îndeamnă să vă mai spun o dată:

O, Moarte, bătrâne căpitan, e vremea, du-ne
Din ţara asta unde ne plictisim, străini!
Şi apele şi cerul acum sunt de cărbune
Dar inimile noastre sunt pline de lumini.
Otrava ta ne-o toarnă drept balsam şi ne lasă
Să ne-afundam în hăul cel fără de ecou!
Şi dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă!
Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou.

Ştiam un tip, un tip pe cinste; şi Dumnezeu ştia de el... şi l-a chemat.
RIP Theophile, prietene, iar celei ce ţi-a stat aproape îmbrăţişări de suflet şi sărutări de mâini.

Ca şi Constantinescu Ţapu' mai avan şi Băse Marinelu' s-a declarat învins de sistem. Un sistem pe care avea ocazia să-l strivească în 2007 pe fondul valului de simpatie populară.

Dom' Preşedinte, l-ai acuzat pe Abdicatu' că n-avuse "oo" să-i înfrunte pe ruşi. Matale avuşi "oo" să-i înfrunţi pe bolşevici?

Acum mi-e scârbă, mi-e foarte scârbă...

Pe 17 decembrie 1989 regimul bolşevic începea să se clatine.
În 17 decembrie 2012 regimul bolşevic renaşte din propria-i cenuşă.

MOTTO:
"Nu-mi place Mihail Neamţu dar las-o jos că măcăne."

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane
Da' nu-l bate pe Iţic că-i prost...
Şi plin de fasoane.

Iar şi iar, după 1989, poporul român este demonizat şi aşezat în banca nelegiuţilor de nişte indivizi fără scrupule care întrevăd la orizont o umbră de speranţă pentru planul lor veros de a mai lua şapte piei de pe spinarea unei naţiuni pentru o greşeală - imensă şi probabil impardonabilă - care aparţine trecutului şi altora.

Indiferent cât s-ar strădui unii şi alţii din diverse Consilii de Incriminare a Românilor să demonstreze contrariul, în România NU a avut loc un Holocaust. Au fost crime, execuţii, masacre chiar (aici ar fi poate de discutat dacă avem de-a face cu reprimări, represalii, pogromuri sau acţiuni banditeşti) dar nu au fost exterminaţi în masă 400.00 de evrei aşa cum anumite scursori încercă să acrediteze ideea.

De foarte multă vreme iresponsabilii de la "Elie Wiesel" răscolesc în butoiul cu rahat şi se străduiesc din răsputeri să stârnească reacţii antisemite fluturând mârşavul stindard al "Holocaustului Românesc" cu astfel de mărturii:

Ietti Leibovici s-a născut pe data de 12 ianuarie 1931 în Vatra Dornei. În octombrie 1941 este deportată împreună cu întreaga familie în Transnistria. Împreună cu tatăl şi mama este trimisă în lagărul de la Peciora, unul din cele mai cumplite locuri de internare a evreilor din toată Transnistria. În timp ce mama sa avea să-şi piardă aici viaţa, Ietti Leibovici reuşeşte să scape fugind împreună cu tatăl ei. În primăvara anului 1944 este repatriată cu trenul împreună cu ceilalţi copii orfani din lagărul de la Moghilev. Experienţa deportării în Transnistria devine astfel una marcantă, episod singular a cărui rememorare este şi astăzi tulburătoare.

Cum sprijină acest episod - tulburător şi reprobabil - elucubraţia cu Holocaustul Românesc? Prin afirmaţia gratuită "Peciora era socotit lagărul morţii"? Erau la Peciora camere de gazare sau alte mijloace de exterminare în masă? Vorbim ca să ne aflăm în treabă şi ne folosim de drama unor oameni pentru a trage foloase materiale.

Institutele Antiromâneşti apărute ca ciupercile după ploaie în România (are balta peşte, surse de finanţare se găsesc oricând la creduli cu inimă mare şi minte puţină) uită însă să aducă în faţa opiniei publice şi altfel de mărturii, cum ar fi aceasta:

Nimeni n-are voie să uite pogromurile înfăptuite de legionari, agentură a hitlerismului în România, din Bucureşti, din Bucovina, Basarabia, nici trenul morţii, nici masacrarea evreilor în Transnistria ori devastarea sinagogilor şi profanarea cărţilor noastre sfinte. [...] Evocând barbariile anilor 1941-1944, consider că este o datorie morală elementară ca să nu uităm şi să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o rază de umanitate de care au beneficiat evreii. Refugiaţii evrei ajunşi în România din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina... Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii din România..., rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale. Veneau evreii din Varşovia strivită sub bombardamente, din Austria, din Cehoslovacia, veneau şi evreii din Ungaria. [...] Poporul român s–a străduit în schimb să–şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.
Moshe Carmilly Weinberger, rabin şef al Clujului între 1936 şi 1940

Aşa este doctore Carmilly, nu avem voie să uităm dar nici nu avem voie să stăm nepăsători şi să privim fără reacţie când se încearcă mistificarea istoriei şi incriminarea unui întreg popor pentru vini existente doar în imaginaţia bolnavă şi hulpavă a unora.

Cicătelea umblă vorba prin târg că, după îndelungi şi aprinse dezbateri, Consiliul Competent al Academiei Române a stabilit:
Pentru uniformitate, toţi susţinătorii, simpatizanţii, sicofanţii şi alte specimene ce gravitează în orbita lui Căcărău, se vor numi simplu CĂCĂREZE.