Renaşterea Califatului (I)
Noţiunea teritoriilor islamice a fost una din cele mai importante aspiraţii ale musulmanilor, încă din 632, anul morţii Profetului Mahomed. De atunci şi până la înfrângerea Maurilor de către Cruciaţi în 1492 armatele Islamului au cucerit teritoriu după teritoriu, extinzând influenţa Califatului din Asia Centrală şi Persia, trecând prin Nordul Africii până hăt în sudul Italiei şi aproape toată Peninsula Iberică. Ba chiar, la începutul secolului al VIII-lea, Islamul reuşeşte să treacă Pirineii şi să pătrundă în Franţa.
În direcţia opusă acestei ofensive, prin intermediul relaţiilor culturale şi al schimburilor comerciale adepţii Islamului reuşesc să-şi extindă sfera de influenţă în sudul Asiei ajungând până în zone pe care astăzi le numim Indonezia şi Malaezia.
După ce în 1492 prezenţa islamică a fost eradicată din Peninsula Iberică islamiştii au continuat să forţeze extinderea zonei lor de influenţă în Balcani şi Europa Centrală prin intermediul Imperiului Otoman.
Teritoriile aflate sub controlul islamiştilor au fost rapid transformate în califate administrate de o serie de dinastii arabe, înlocuite mai târziu de cele otomane, conducătorii acestora fiind consideraţi, pe baza pricipiilor Islamului, descendenţi ai Profetului Mahomed.
După înfrângerea suferită de otomani în asediul Vienei din 1683 armatele islamice au înregistrat o serie neagră de noi şi noi eşecuri care au culminat cu transformarea Turciei în republică seculară (1923) şi abolirea Califatului în 1924.
În ciuda acestor înfrângeri, cei mai înfocaţi islamişti au continuat să susţină că un teritoriu, odată intrat în stăpânirea lor, trebuie să rămână musulman pe vecie, aserţiuni preluate cu voioşie de Al-Qaeda şi alte organizaţii similare. Această ideologie, combinată cu vorbele atribuite Profetului Mahomed "să nu existe două religii în Arabia", stă la baza dorinţei manifestată în zilele noastre de a elimina orice influenţă străină de Islam din zona comunităţilor musulmane, în special în Peninsula Arabică şi Orientul Mijlociu, fieful Califatului.
Atitudinea anti-occidentală a ideologiei islamiste a primit un puternic imbold odată cu înfrângerile severe suferite de armatele musulmane ce au pus, în perioada colonială, vaste teritorii islamice sub conducerea unor ţări non-musulmane. Intrarea lui Napoleon în Egipt, în 1798, şi mandatul de "supraveghetor" acordat de Liga Naţiunilor au făcut ca anumite state, în special Franţa şi Marea Britanie, să preia controlul asupra unor teritorii şi oraşe aflate la loc de cinste în perioada Califatului: Bagdad, Damasc, Cairo, Ierusalim etc. Aceste state au forţat chiar introducerea unor forme de guvernare bazate pe legi ce intrau în contradicţie cu învăţăturile Islamului, modificând din temelii sistemul ideal, aşa cum este considerat de jihadişti, instituit în vremea Califatului. "Supraveghetorii" impuşi din afară au intrat brutal în lumea musulmană cu o paradă de nave moderne, tehnologii şi tehnici militare avansate şi, mai presus de toate, o imensă bogăţie afişată ostentativ. Influenţa politică a Islamului a scăzut, în consecinţă, semnificativ, majoritatea deciziilor importante erau luate la Londra, Paris sau Geneva, fără a se ţine seama de opiniile populaţei musulmane şi a liderilor acesteia.
Pe măsură ce teritoriile ce alcătuiau odată "Casa Islamului" au fost pierdute şi odată ce "infidelii" au dobândit controlul asupra fiefului islamic au început să apară şi mişcări de rezistenţă ale islamiştilor dornici să îndepărteze prezenţa non-musulmană şi să revină la sistemul tradiţional de guvernare din perioada Califatului.
Alte articole din serie
Renaşterea Califatului (II)Renaşterea Califatului (III)
Renaşterea Califatului (IV)
Renaşterea Califatului (V)
Renaşterea Califatului (VI)
Data: 27 ianuarie 2010 (08:00)
Arhivat în: Al-Qaeda, Asia, Internaţional, Talibani, Terorism