MOTTO:
"Nu-mi place Mihail Neamţu dar las-o jos că măcăne."

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane
Da' nu-l bate pe Iţic că-i prost...
Şi plin de fasoane.

Iar şi iar, după 1989, poporul român este demonizat şi aşezat în banca nelegiuţilor de nişte indivizi fără scrupule care întrevăd la orizont o umbră de speranţă pentru planul lor veros de a mai lua şapte piei de pe spinarea unei naţiuni pentru o greşeală - imensă şi probabil impardonabilă - care aparţine trecutului şi altora.

Indiferent cât s-ar strădui unii şi alţii din diverse Consilii de Incriminare a Românilor să demonstreze contrariul, în România NU a avut loc un Holocaust. Au fost crime, execuţii, masacre chiar (aici ar fi poate de discutat dacă avem de-a face cu reprimări, represalii, pogromuri sau acţiuni banditeşti) dar nu au fost exterminaţi în masă 400.00 de evrei aşa cum anumite scursori încercă să acrediteze ideea.

De foarte multă vreme iresponsabilii de la "Elie Wiesel" răscolesc în butoiul cu rahat şi se străduiesc din răsputeri să stârnească reacţii antisemite fluturând mârşavul stindard al "Holocaustului Românesc" cu astfel de mărturii:

Ietti Leibovici s-a născut pe data de 12 ianuarie 1931 în Vatra Dornei. În octombrie 1941 este deportată împreună cu întreaga familie în Transnistria. Împreună cu tatăl şi mama este trimisă în lagărul de la Peciora, unul din cele mai cumplite locuri de internare a evreilor din toată Transnistria. În timp ce mama sa avea să-şi piardă aici viaţa, Ietti Leibovici reuşeşte să scape fugind împreună cu tatăl ei. În primăvara anului 1944 este repatriată cu trenul împreună cu ceilalţi copii orfani din lagărul de la Moghilev. Experienţa deportării în Transnistria devine astfel una marcantă, episod singular a cărui rememorare este şi astăzi tulburătoare.

Cum sprijină acest episod - tulburător şi reprobabil - elucubraţia cu Holocaustul Românesc? Prin afirmaţia gratuită "Peciora era socotit lagărul morţii"? Erau la Peciora camere de gazare sau alte mijloace de exterminare în masă? Vorbim ca să ne aflăm în treabă şi ne folosim de drama unor oameni pentru a trage foloase materiale.

Institutele Antiromâneşti apărute ca ciupercile după ploaie în România (are balta peşte, surse de finanţare se găsesc oricând la creduli cu inimă mare şi minte puţină) uită însă să aducă în faţa opiniei publice şi altfel de mărturii, cum ar fi aceasta:

Nimeni n-are voie să uite pogromurile înfăptuite de legionari, agentură a hitlerismului în România, din Bucureşti, din Bucovina, Basarabia, nici trenul morţii, nici masacrarea evreilor în Transnistria ori devastarea sinagogilor şi profanarea cărţilor noastre sfinte. [...] Evocând barbariile anilor 1941-1944, consider că este o datorie morală elementară ca să nu uităm şi să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o rază de umanitate de care au beneficiat evreii. Refugiaţii evrei ajunşi în România din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina... Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii din România..., rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale. Veneau evreii din Varşovia strivită sub bombardamente, din Austria, din Cehoslovacia, veneau şi evreii din Ungaria. [...] Poporul român s–a străduit în schimb să–şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.
Moshe Carmilly Weinberger, rabin şef al Clujului între 1936 şi 1940

Aşa este doctore Carmilly, nu avem voie să uităm dar nici nu avem voie să stăm nepăsători şi să privim fără reacţie când se încearcă mistificarea istoriei şi incriminarea unui întreg popor pentru vini existente doar în imaginaţia bolnavă şi hulpavă a unora.

Curtea Constituţională s-a pronunţat.
Contestaţia PSD privind rezultatul alegerilor din 6 decembrie a fost respinsă.