MOTTO:
"Nu-mi place Mihail Neamţu dar las-o jos că măcăne."

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane
Da' nu-l bate pe Iţic că-i prost...
Şi plin de fasoane.

Iar şi iar, după 1989, poporul român este demonizat şi aşezat în banca nelegiuţilor de nişte indivizi fără scrupule care întrevăd la orizont o umbră de speranţă pentru planul lor veros de a mai lua şapte piei de pe spinarea unei naţiuni pentru o greşeală - imensă şi probabil impardonabilă - care aparţine trecutului şi altora.

Indiferent cât s-ar strădui unii şi alţii din diverse Consilii de Incriminare a Românilor să demonstreze contrariul, în România NU a avut loc un Holocaust. Au fost crime, execuţii, masacre chiar (aici ar fi poate de discutat dacă avem de-a face cu reprimări, represalii, pogromuri sau acţiuni banditeşti) dar nu au fost exterminaţi în masă 400.00 de evrei aşa cum anumite scursori încercă să acrediteze ideea.

De foarte multă vreme iresponsabilii de la "Elie Wiesel" răscolesc în butoiul cu rahat şi se străduiesc din răsputeri să stârnească reacţii antisemite fluturând mârşavul stindard al "Holocaustului Românesc" cu astfel de mărturii:

Ietti Leibovici s-a născut pe data de 12 ianuarie 1931 în Vatra Dornei. În octombrie 1941 este deportată împreună cu întreaga familie în Transnistria. Împreună cu tatăl şi mama este trimisă în lagărul de la Peciora, unul din cele mai cumplite locuri de internare a evreilor din toată Transnistria. În timp ce mama sa avea să-şi piardă aici viaţa, Ietti Leibovici reuşeşte să scape fugind împreună cu tatăl ei. În primăvara anului 1944 este repatriată cu trenul împreună cu ceilalţi copii orfani din lagărul de la Moghilev. Experienţa deportării în Transnistria devine astfel una marcantă, episod singular a cărui rememorare este şi astăzi tulburătoare.

Cum sprijină acest episod - tulburător şi reprobabil - elucubraţia cu Holocaustul Românesc? Prin afirmaţia gratuită "Peciora era socotit lagărul morţii"? Erau la Peciora camere de gazare sau alte mijloace de exterminare în masă? Vorbim ca să ne aflăm în treabă şi ne folosim de drama unor oameni pentru a trage foloase materiale.

Institutele Antiromâneşti apărute ca ciupercile după ploaie în România (are balta peşte, surse de finanţare se găsesc oricând la creduli cu inimă mare şi minte puţină) uită însă să aducă în faţa opiniei publice şi altfel de mărturii, cum ar fi aceasta:

Nimeni n-are voie să uite pogromurile înfăptuite de legionari, agentură a hitlerismului în România, din Bucureşti, din Bucovina, Basarabia, nici trenul morţii, nici masacrarea evreilor în Transnistria ori devastarea sinagogilor şi profanarea cărţilor noastre sfinte. [...] Evocând barbariile anilor 1941-1944, consider că este o datorie morală elementară ca să nu uităm şi să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o rază de umanitate de care au beneficiat evreii. Refugiaţii evrei ajunşi în România din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina... Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii din România..., rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale. Veneau evreii din Varşovia strivită sub bombardamente, din Austria, din Cehoslovacia, veneau şi evreii din Ungaria. [...] Poporul român s–a străduit în schimb să–şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.
Moshe Carmilly Weinberger, rabin şef al Clujului între 1936 şi 1940

Aşa este doctore Carmilly, nu avem voie să uităm dar nici nu avem voie să stăm nepăsători şi să privim fără reacţie când se încearcă mistificarea istoriei şi incriminarea unui întreg popor pentru vini existente doar în imaginaţia bolnavă şi hulpavă a unora.

Omisiunea selectivă.
Omisiunea selectivă este una din cele mai gregare tehnici de propagandă şi este utilizată cu precădere în statele cu regimuri totalitare. Ea constă în elogierea făţişă a uneia din părţi sau a unei opinii, asezonată cu denigrarea sau chiar ignorarea totală a celeilalte. Dovezile şi mărturiile favorabile misiunii propagandistlui se dovedesc a fi atent selecţionate şi prezentate astfel încât să creeze iluzia onestităţii şi justeţei.

Pentru un auditoriu troglodit metoda este dificil de decelat tocmai pentru că nu primeşte informaţia completă. Întrebări de genul "chiar aşa o fi, nu cumva lipseşte ceva din toată povestea asta?" sau "alţii ce-or zice despre asta?" ar trebui să facă parte din arsenalul oricărui om cu capul pe umeri ce nu vrea să se lase manipulat în luarea unei decizii.

În România această tehnică de propagandă este larg uzitată în trusturile de presă deţinute de interlopi şi mafioţi care îşi trag seva din rădăcinile puternic ancorate în regimul totalitar, vremuri în care "meseria" de turnător era brăţară de aur. Monopolul cvasi-absolut al acestor lepre în mass media împinge statul român tot mai adânc în periculoasa zonă gri a totalitarismului infracţional, în care aparenţa normalităţii este dată de paravanul unor instituţii democratice însă controlul efectiv este deţinut de o mână de mafioţi. Favorizat de lipsa de reacţie a autorităţilor legitime ale statului acest grup de infractori desfăşoară în prezent o amplă operaţiune de propagandă în scopul perpetuării unei situaţii economice şi sociale precare, ideală pentru menţinerea lor pe poziţii de forţă.

O foarte bună exemplificare a acestei metode de propagandă o constituie emisiunea "La ordinea zilei", găzduită de postul Antena3, în care propagandistul nu este, aşa cum s-ar putea crede, moderatoarea oficială, o cucoană isterică prototip al provincialului parvenit, ci întunecatul partener al acesteia, un balaoacheş sinistru, uns cu toate alifiile.

Eufemismul
Tehnica eufemismului, deşi necesită un nivel intelectual ceva mai ridicat, este o unealtă indispensabilă în arsenalul propagandistic. Dacă ar fi să explicăm simplist această tehnică am putea spune că este o metodă de a escamota asocierile pozitive sau negative, în funcţie de context, sub copertina unui jagon vag şi cel mai adesea cu o spoială de tehnicitate. Exprimările eufemistice, ce abuzează de adjective indirecte, înşelătoare, utilizate pentru expunerea unor subiecte neplăcute, sunt destinate în principal adormirii emoţionale a "ţintei", cel mai adesea prin abstractizare. Utilizată corect, de propagandişti cu nivel intelectual suficient de ridicat, astfel încât să poată jongla lejer cu cuvinte şi asocieri ale acestora, această tehnică devine extrem de eficientă şi reuşeşte să transforme şi cele mai neplăcute realităţi în mici incidente benigne. Întrucât propaganda bazată pe eufemism tinde să producă texte stufoase şi abstractizate, foarte mulţi propagandişti o utilizează pentru a-şi asuma un profil intelectual.

Este mult mai dificil decât ne închipuiam acum un an, acum şase luni sau acum trei luni. Şi ceea ce mă îngrijorează cel mai tare este că nu există în acest moment semne că peste trei luni, şase luni sau un an ar putea fi mai bine. Ar putea fi mai rău, iar această evidenţă a evoluţiilor la nivel global face parte din raţiunile pentru care am luat decizii extrem de delicate, extrem de dificile şi costisitoare din punct de vedere uman şi politic.

Nenorocirea face că acest dezmăţ nu s-a limitat la 2007-2008, ci a devenit un dezmăţ structural, care a trebuit să fie preluat de actuala guvernare.

Frica (III)
Continuând firul expunerii din episodul trecut, să spunem că în cel de-al al treilea şi ultimul rând propagandistul trebuie să convingă populaţia că ceea ce propune el este fezabil. Întrucât este bine ştiut că masele nu aderă la proiecte fără speranţă, varianta prezentată este musai să fie (sau să pară a fi) o opţiune viabilă, ce se bazează pe un plan bine definit care are în spate resursele necesare reuşitei. De asemenea, publicul trebuie să fie convins de eficacitatea soluţiei deci varianta propusă trebuie să fie una ce va avea ca rezultat rezolvarea problemei în ansamblu, jumătăţile de măsură nu vor fi niciodată acceptate. Totodată soluţia propusă trebuie să fie suficient de radicală pentru a nu fi socotită futilă şi încadrată la categoria pierdere de timp.

Ca un corolar al aplicării tehnicii de propagandă prin frică, propagandistul trebuie să facă întotdeauna referire la persoanele cele mai vulnerabile în faţa pericolului iminent. Oricine are o persoană mai expusă (un bătrân sau un copil) în familie sau în cercul prietenilor apropiaţi şi dacă aceştia nu sunt menţionaţi cu regularitate, mulţi dintre cei "în putere" vor ignora campania spunându-şi că "ei se descurcă". Când cei mai vulnerabili sunt aduşi în prim-plan reacţia va fi de genul "trebuie făcut ceva acum" şi nimeni nu va mai fi dispus să aştepte să-i bată pericolul la uşă.

Dacă aţi rezistat să citiţi până aici şi nu aţi realizat unde greşesc imbecilii din Opoziţie, vă spun eu: partea cu soluţia alternativă şi viabilitatea acesteia este oarecum varză în sensul că lipseşte cu desăvârşire.

Frica (II)
Aşa cum spuneam în episodul trecut, încercarea Opoziţiei de a duce cu succes o campanie propagandistică bazată pe frică, eşuează tocmai pentru că liderii suferă de idioţenie congenitală şi nu sunt în stare să-şi însuşească şi să respecte câteva norme simple de aplicare a acestei tehnici:

În primul rând, populaţia trebuie convinsă că interesele, bunăstarea, siguranţa personală etc. sunt vizate de un pericol iminent. Pericolul nu trebuie niciodată zugrăvit ca ceva ce va urma într-un viitor oarecum nedefinit pentru că interesul audienţei va fi iremediabil pierdut. De asemenea, dacă pericolul nu va fi suficient de puternic pentru a afecta vieţile tuturor, fără discriminare, cei mai mulţi se vor culca pe o ureche conform principiului "mie nu mi se poate întâmpla asta". Mai apoi, propagandistul trebuie să se asigure că minciuna are un sâmbure de adevăr dar şi că este suficient de groasă pentru a stârni interesul celor care nu vor înţelege sau nu vor fi de acord altfel.

În al doilea rând propagandistul trebuie să propună o soluţie pentru evitarea pericolului iminent pe care tocmai l-au anunţat. Neapărat soluţia trebuie să conţină promisiunea unor beneficii imediate pentru absolut toată lumea, pentru că nimeni nu va sprijini un plan în urma căreia doar unii vor trage "lozul câştigător". În general oamenii nu agrează schimbările majore astfel încât soluţia prezentată trebuie să fie cât mai familiară, să conţină referiri la "vremurile bune de demult" şi comparaţii ale rezultatelor scontate cu acestea. Desigur, propagandistul trebuie să se ferească ca de foc de a intra prea mult în detalii astfel încât să aibă cât mai puţine explicaţii de dat în cazul în care planul îi reuşeşte dar rezultatele lasă de dorit.

Frica (I)
Cred că se poate spune că frica este mama tuturor tehnicilor de propagandă. Ea se bazează pe crearea unei foarte puternice stări emoţionale prin intermediul unor mesaje special concepute de propagandist, mesaje care, în esenţă, transmit instrucţiuni de acţionare în vederea evitării unor situaţii cu consecinţe catastrofale.

Liderii religioşi utilizează de foarte multă vreme această tehnică pentru a dobândi putere asupra "turmei" şi a atrage noi prozeliţi în sfera lor de influenţă. Şi politica, încă de la începuturile sale, a făcut apel cu generozitate la propaganda prin frică. Odată cu trecerea timpului această tehnică a evoluat şi a fost perfecţionată cu multă migală de politicieni tocmai pentru că este extrem de eficientă.

De regulă propaganda prin frică începe să fie aplicată atunci când nevoia propagandistului de rezultate imediate este stringentă iar populaţia nu dă semne că ar marşa la enunţurile anterioare lansate de propagandist în spaţiul public. Aceasta nu este însă singura cauză ce determină recurgerea la această tehnică, ea poate apărea ca o soluţie şi în momentul în care nu există argumente logice care să poată sprijini ideile propagandistului şi este deci nevoie ca masele să uite de raţiune şi să se manifeste instinctual.

Draga noastră Opoziţie încearcă în acest moment să aplice această tehnică de propagandă în speranţa că va putea să acceadă la putere prin alte căi decât cea democratică a alegerilor. Urgenţa lor este vădită, sunt faliţi şi sunt puternic presaţi de mafioţii care i-au sponsorizat şi nu mai au răbdare să aştepte încă doi ani până vor putea spera să începă să culeagă roadele "investiţiei". Exemplificările particularizate în acest caz sunt total inutile, ziarele şi televiziunile de propagandă ştiri sunt pline de "previziuni economice" înfiorătoare. Numai că, strălucind prin imbecilitate, liderii Opoziţiei eşuează patetic în campania lor propagandistică deoarece nu stăpânesc normele de aplicare a tehnicii, norme ce vor fi detaliate în episoadele următoare.

Răul cel mai mic
Această tehnică de propagandă este adesea utilizată atunci când "ţintele" trebuie convinse că o anumită idee sau propunere este cea mai acceptabilă, care va produce cele mai reduse efecte negative. Este o tehnică utilizată cel mai adesea în vreme de război sau pe timp de criză şi la ea recurg în special guvernanţii în efortul de a convinge populaţia de necesitatea unor sacrificii sau pentru a justifica decizii politice dificile. Tehnica este adesea însoţită de acuze la adresa unor terţi (naţiuni inamice, grupuri politice opozante etc.). Specifică acestei tehnici este prezentarea unei anumite soluţii ca fiind singura cale posibilă de urmat într-o anumită situaţie, fără a argumenta de ce este mai bună, în aproape toate cazurile propagandistul preferând să vorbească despre cât de proastă este cealaltă opţiune, prezentând pe larg şi cu lux de amănunte cît de multe şi grave ar fi efectele adverse ce ar rezulta în urma aplicării ei.

Metoda, oarecum orwelliană, descrisă până acum, este actualmente aplicată pe scară largă de membrii Executivului care se străduiesc să determine masa uriaşă de bugetari şi asistaţi social să accepte, fără a comenta prea mult, reducerile de venituri anunţate. Toate canalele media sunt pline cu anunţuri care poartă în titlu chiar denumirea acestei binecunoscute tehnici de manipulare: "Guvernul a ales răul cel mai mic". Şi cam aici se încheie rolul mass-media care şi-a asumat perfect rolul de portavoce a propagandei oficiale. Toată lumea, inclusiv Opoziţia a fost prinsă în plasa propagandei întinsă de Executiv şi nimeni nu observă un fapt esenţial: indiferent cât ar reduce cheltuielile bugetare un stat care se bazează exclusiv pe taxe şi impozite pentru a realiza venituri este un stat condamnat.

Aserţiunea
Aserţiunea este o tehnică caracteristică formelor moderne de propagandă. În esenţă este o relatare expusă într-o manieră entuziastă şi energică, propagandistul lăsând să se înţeleagă că prezintă realităţi deşi, cel mai adesea, totul este o imensă gogoaşă umplută cu fum. Pentru a da greutate elucubraţiilor debitate propagandistul afişează adesea un aer de superoritate în încercarea de a induce ideea că spusele sale nu necesită explicaţii sau argumentări doveditoare, că este deţinătorul adevărului absolut şi că tot ceea ce prezintă el trebuie acceptat imediat şi fără rezerve ori întrebări suplimentare.

Politicienii utilizează foarte des această tehnică de propagandă atunci când vorbesc despre programele politice personale ori ale adversarilor. În funcţie de situaţie, acestea sunt întotdeauna minunate sau execrabile, dar nici măcar unul din respectivii propagandişti nu argumentează cu date sau fapte concrete cele afirmate. Mai mult, atunci când, aflându-se cu totul şi cu totul întâmplător într-un anturaj mediatic nu neapărat ostil ci corect şi profesionist, este luat la bani mărunţi, propagandistul afişează imediat aerul de superioritate şi devine bombastic deturnând cu promptitudine sensul discuţiei.

O foarte bună exemplificare este recenta campanie "România iese în stradă", declanşată, culmea, nu de politicieni ci de două instituţii media. Deşi este adevărat că cele două televiziuni "de ştiri" (da, este vorba de Antena3 şi Realitatea Tv) sunt sub controlul unor personaje mai mult decât dubioase, cu "interese economice" (a se citi afaceri în stil mafiot) profund afectate din 2004 încoace, vina principală a acestei deraieri o poartă colectivele redacţionale profund prostituate moral. Aserţiunea "România iese în stradă" tronează permanent pe ecranele celor două televiziuni propagandistice şi este însoţită de imagini cu manifestanţi - care suflă cu aprindere în fluiere de plastic (deci nu sunt ecologişti că ăştia au fluiere de soc) şi scandează înflăcăraţi aceleaşi 3-4 lozinci răsuflate învăţate pe de rost - lăsând să se înţeleagă că e vorba de mişcări de amploare a unor mari mase sindicale ori ale organizaţiilor de pensionari. În realitate, ceea ce filmeză ei acolo, sunt 75-100 de zăpăciţi, adunaţi laolaltă Dumnezeu ştie cum, printre care mişună 5-6 "activişti animatori" ce au şi rolul de a susţine mici interviuri "ad-hoc" atât de false încât ar putea fi identificate şi cu microfonul închis.

Introducere
De origine latină fiind, "propaganda", înseamnă "ceea ce trebuie împrăştiat". În enciclopedii termenul apare definit ca "un mesaj ce slujeşte intereselor mesagerului", definiţie la obiect dar oarecum laconică. Mult mai descriptivă este definiţia găsită de profesorii Garth S. Jowett şi Victoria O'Donnell care, în traducere liberă, sună cam aşa: "Propaganda este o tentativă deliberată, sistematică, de alterare a percepţiilor, de manipulare a conştiinţei şi comportamentului în scopul generării de reacţii ce corespund intenţiilor propagandistului". Cu alte cuvinte propaganda este instrumentul prin care se influenţează mintea umană astfel încât reacţiile oamenilor să vină în sprijinul intereselor propagandistului. Cum orice cauză îşi are promotori şi toţi promotorii utilizează propaganda, se ajunge adesea la situaţii în care ideile şi informaţiile cu caracter propagandistic sunt amestecate cu idei şi informaţii "curate" şi diseminate prin aceleaşi canale informative. Acesta este şi motivul pentru care orice contemporan cu capul pe umeri, înainte de a asimila informaţia primită, mai întâi o analizează, trecând-o prin diverse filtre, cu scopul de a decela eventualele interese ascunse în spatele acesteia.

Filtrele aplicate informaţiei în zilele noastre trebuie să fie extrem de fine întrucât propaganda a evoluat foarte mult şi a ajuns la un nivel al rafinamentului care-i permite să transmită mesaje informative în aparenţă, care au însă un scop pur persuasiv. Pasajele reale şi corecte, diseminate în conţinutul unor mesaje de acest tip, sunt cel mai adesea atent selectate şi scoase din contextul original în scopul de a spori gradul de persuasiune în vreme ce datele ce pot compromite intenţia propagandistică sunt omise cu bună ştiinţă. Un alt aspect care caracterizează mesajele propagandistice este apelul la emoţii care se face în detrimentul raţiunii. Şi această caracteristică este una bine ţintită întrucât analiza "la rece" ar permite individului ţintă să tragă propriile concluzii, în vreme ce reacţia emoţională, declanşată prin invective, catalogări, persiflări, discursuri lacrimogene etc. poate fi mult mai uşor canalizată în direcţia urmărită de propagandist.

În cele ce urmează vom analiza şi exemplifica câteva din cele mai cunoscute tehnici de propagandă utilizate pe scară largă în zilele noastre.