Un an bun, 12 luni de fericire, 52 de săptămâni de linişte, 365 zile de dragoste, 8760 ore de noroc, 525600 minute de succes, viaţă lungă lângă cei dragi!

Catastrofă ecologică sau Holocaust atomic?
Între 2.100 A.H. şi 2.000 A.H. ceva teribil s-a petrecut în valea Indusului, ceva ce a determinat reducerea la jumătate a locuitorilor din Harappa şi abandonarea completă a oraşului Mohenjo Daro. În toată regiunea oraşele au scăzut în dimensiuni şi populaţia zonei a devenit tot mai pregnant agrară până ce centrele urbane mari au dispărut în totalitate.

Există două teorii ce încercă să explice această subită decădere a Civilizaţiei Harappa.

Prima teorie susţine că, în perioada menţionată, în valea Indusului s-a produs o modificare catastrofală a climatului ce a determinat creşterea în intensitate a ploilor de iarnă şi scăderea debitelor râurilor.

Cea de-a doua teorie, mai îndrăzneaţă, susţine ideea unui război atomic purtat în acea vreme între combatanţi necunoscuţi. Corifeii acestei teorii se bazează pe mai multe descoperiri pe care le consideră relevante: un strat de cenuşă radioactivă, ce acoperă o suprafaţă de cinci kilometri pătraţi, descoperit în provincia Rajasthan din estul Indiei, anumite inscripţii găsite în templele din acea zonă ce descriu rugăciuni pentru protecţia împotriva luminii ce va veni să distrugă oraşele, postura anumitor schelete găsite zăcând, neîngropate, pe străzile din Harappa şi Mohenjo Daro ce par a fi fost surprinse de o moarte subită în momente de maximă teroare.

Pe lângă aceste dovezi palpabile, unele dintre ele greu de contestat, adepţii teoriei unui Holocaust atomic în antichitate citează adesea şi unele pasaje din Mahabharata, una din cele mai importante epopei ale Indiei antice.

... (a fost) un singur proiectil
Încărcat cu toată forţa Universului
O coloană de fum şi foc
Strălucitoare ca o mie de sori
S-a ridicat în totă splendoarea...

...a fost o armă necunoscută,
Un trăznet de fier,
Un uriaş mesager al morţii,
Ce a transformat în cenuşă
Toată rasa Vrişnilor şi pe Andhakaşi.

...Trupurile erau atât de arse
Că nu le puteam recunoaşte.
Părul şi unghiile au căzut;
Oalele s-au crăpat fără motiv,
şi păsările au albit.

După câteva ore
Toate proviziile erau infectate...
...pentru a scăpa din acest foc
Soldaţii s-au aruncat în ape
Pentru a se spăla şi a-şi curăţa echipamentul.

Pentru cei ce recunosc în textul de mai sus imaginea unei explozii atomice şi efectele radioactivităţii aferente menţionez că Mahabharata a fost scrisă în perioada cuprinsă între 800 A.H şi 600 A.H. adică cu mai mult de două milenii înainte de inventarea bombei atomice.

Oraşele surori din Valea Indusului (I)
Oraşele surori din Valea Indusului (II)
Oraşele surori din Valea Indusului (III)

Vocaţia simplităţii
În ciuda dimensiunilor acestor adevărate metropole antice se pare că elitele băştinaşe evitau manifestările ostentative de genul ceremoniilor funerare ades întâlnite în Egipt şi Mesopotamia. Morţii erau îngropaţi cu ritualuri simple şi singurele posesiuni cu care părăseau acestă lume erau produsele de olărit şi, câteodată, mici pietre preţioase. În niciun mormânt nu s-au găsit obiecte din cupru şi doar în cinci dintre cele studiate s-au găsit obiecte din aur.
Ca şi la Harappa, arheologii nu au reuşit până acum să localizeze clădiri cu destinaţie administrativă ceea ce a generat o teorie, contestată de unii cercetători, potrivit căreia Civilizaţia Harappa era o societate oarecum egalitaristă cu conducători fără privilegii.

Controversatul Zeu al Furtunii
Obiceiurile religioase din valea Indusului sunt încă învăluite în mister. Au fost descoperite tăbliţe şi figurine din teracotă cu reprezentări feminine ceea ce a condus la apariţia unor speculaţii pe marginea unui cult al unei zeiţe-mamă deşi unele dintre figurine sunt, fără urmă de îndoială, jucării în timp ce altele ar putea fi simple obiecte de ofrandă ori imagini de cult.

Cea mai controversată este teoria lui John Marshall potrivit căreia Civilizaţia Indus venera o versiune primitivă a lui Rudra, zeul vedic al furtunii, considerat de hinduşi o versiune primară a lui Shiva. Teoria se bazează pe unul din sigiliile găsite la Mohenjo Daro care înfăţişează un bărbat într-o poziţie yoga ce pare a purta un soi de turban şi are deasupra capului cinci simboluri Indus.

O limbă dispărută sau simbolistică pură?
În perioada de apogeu a celor două oraşe în valea Indusului a apărut o scriere ce încă nu a putut fi descifrată. Au fost identificate peste 400 de simboluri diferite, grupate de obicei câte cinci, în scurte inscripţii pe sigilii, platoşe de cupru, fragmente de vase din lut, arme sau chiar pietre.

Incapacitatea de a le descifra a determinat mulţi cercetători să tragă concluzia că aceste semne sunt doar simboluri decorative şi nu sunt menite să reprezinte forma scrisă a unui limbaj. Principalul argument în favoarea acestei teorii este laconicitatea inscripţiilor, cea mai lungă dintre ele având doar 17 simboluri în timp ce media este de 10.

Alţi cercetători susţin ideea că înscrisurile consistente ale Civilizaţiei Harappa au existat dar, fiind au fost făcute pe suport degradabil în timp cum ar fi lemnul sau pânza, sunt definitiv pierdute.

Oraşele surori din Valea Indusului (I)
Oraşele surori din Valea Indusului (II)
Oraşele surori din Valea Indusului (IV)

O civilizaţie în expansiune
Aşa cum arată profesorul Gregory Possehl în lucrarea sa "The Transformation of the Indus Civilization", începând cam de prin 7.000 A.H., numărul siturilor din valea râului Indus şi al aşezărilor umane aferente a crescut în mod exponenţial într-o zonă cuprinsă între izvoarele Gangelui din nord-vestul Indiei până la graniţa dintre Iran şi Pakistan. Dacă între 7.000 A.H. - 5.000 A.H. existau 20 de situri ce ocupau o suprafaţă de 50 de kilometri pătraţi, între 3.200 A.H. - 2.600 A.H. (chiar înainte de dezvoltarea oraşelor Harappa şi Mohenjo Daro) existau deja 477 de aşezări cu o suprafaţă totală de 2.200 de kilometri pătraţi. Perioada de maximă expansiune a Civilizaţiei Harappa (în care au înflorit Harappa şi Mohenjo Daro) a fost între 2.500 A.H - 2.000 A.H. când peste 1.000 de aşezări harappane totalizau o suprafaţă de 7.000 de kilometri pătraţi.

Dintre cele două oraşe reprezentative pentru Civilizaţia Harappa, Mohenjo Daro era cel mai mare, totalizând 35.000 de locuitori (spre deosebire de Harappa care "abia" ajungea la 30.000) şi se pare că a fost ridicat prin extinderea unei aşezări mai vechi.

Un trai liniştit
Harappa era un oraş construit aproape în totalitate cu chirpici şi cărămizi din chirpici şi s-a dezvoltat oarecum haotic, fără a avea la bază un plan coerent de parcelare. Era înconjurat de un zid cu o singură deschidere, în vestul oraşului. În zona de nord a aşezării au fost ridicate o serie de construcţii masive, singurele la care s-a folosit cărămida arsă, ce se presupune că erau utilizate ca grânare pentru depozitarea şi procesarea grâului şi orzului, alimentele de bază ale locuitorilor. Există o serie de cercetători ce pun la îndoială faptul că aceste construcţii au fost grânare fără a oferi, însă, o explicaţie alternativă cât de cât plauzibilă. Arheologii nu au identificat încă construcţii ce ar putea fi catalogate în grupa clădirilor administrative.

Mohenjo Daro, spre deosebire de Harappa, este un oraş cu o putere de seducţie aproape magică. Bazându-se aproape exclusiv pe cărămizi arse, arhitectura oraşului oferă clădiri foarte bine conservate şi perfect aliniate de-a lungul străzilor şi bulevardelor ce formează o vastă şi uşor imperfectă reţea rectangulară, semn al unei planificări urbanistice ad-hoc. Este cel mai mare oraş din Epoca Bronzului şi oferă şi astăzi senzaţia unei comunităţi active forfotind pe străzile bine definite de zidurile clădirilor, pe treptele marilor edificii, în jurul puţurilor sau la intrarea în băile publice.

Oraşele surori din Valea Indusului (I)
Oraşele surori din Valea Indusului (III)
Oraşele surori din Valea Indusului (IV)

Cu 4.500 de ani în urmă în Valea Indusului, pe teritoriul de astăzi al Pakistanului, înflorea o civilizaţie antică răspândită pe o suprafaţă de peste un milion de kilometri pătraţi şi care a ridicat, de-a lungul istoriei sale, mai mult de 1.000 de aşezări de diferite dimensiuni. Printre acestea se numără şi marile oraşe Harappa şi Mohenjo Daro (cunoscut şi ca Mohenjo-daro).

Această civilizaţie este una enigmatică, începând de la scrierea utilizată, rămasă nedescifrată până în zilele noastre, trecând prin organizarea socio-politică şi religie, despre care nu ştim mai nimic şi încheind cu totalul mister ce învăluie subita sa dispariţie petrecută în jurul anului 2.100 A.H.

Până şi numele civilizaţiei este controversat. Unii cercetători preferă s-o numească Civilizaţia Indusului, alţii insistă asupra denumirii de Civilizaţia Harappa.

O descoperire semnificativă
În anul 1829 un dezertor britanic din rândurile corpului de armată staţionat în Bengal, Charles Masson, descoperă ruinele oraşului Harappa pe care le descrie într-o carte (Narratives of Various Journeys in Balochistan, Afghanistan and the Panjab) dar le etichetează, greşit, ca aparţinând legendarului oraş antic Sangala.

De abia la aproape o sută de ani de la descoperirea lui Masson, în 1920, Sir John Marshall, Director General al Institutului Arheologic din India, îi trasează arheologului Rai Bahadur Daya Ram Sahni misiunea de a excava ruinele oraşului. 

Imediat după începerea lucrărilor arheologul descoperă un număr de sigilii cu însemne harappane pe care i le trimite lui Marshall. Acesta nu realizează semnificaţia lor până ce, un an mai târziu, în 1921, un alt arheolog, Rakal Das Banerji, descoperă în urma unor excavaţii efectuate la 650 de kilometri distanţă de Harappa, în situl Mohenjo Daro, un set de simboluri identice. Este momentul în care Marshall realizează că ambele situri sunt parte a unei vestigiilor unei civilizaţii străvechi, necunoscută până atunci. Din acest moment explorările sunt continuate în ritm accelerat astfel încât în 1924, atât Harappa cât şi Mohenjo Daro sunt complet excavate.

Oraşele surori din Valea Indusului (II)
Oraşele surori din Valea Indusului (III)
Oraşele surori din Valea Indusului (IV)

Cel puţin 23 de persoane au fost ucise şi alte 57 au fost rănite azi de doi atentatori sinucigaşi în Ramadi, oraş din provincia Anbar, vestul Irak-ului.

La ora 6:30 GMT (9:30 ora locală) o maşină condusă de un terorist sinucigaş a explodat într-o intersecţie din centrul oraşului, în apropierea sediului administraţiei regionale.

30 de minute mai târziu, un alt terorist sinucigaş, pedestru de această dată s-a aruncat în aer la intrarea în clădirea ce adăposteşte birourile consilierilor regionali.

În cel de-al doilea atentat a fost rănit şi guvernatorul provinciei, Qassim Mohammed Abid, care ieşise din birou şi se pregătea să plece spre locul primului atentat pentru a efectua o primă evaluare a pagubelor.

Televiziunea oficială a transmis, la un moment dat, că guvernatorul a fost ucis în explozie dar aceast ştire a fost prompt dezminţită de adjunctul său Hikmet Khalaf.

Conform unui medic din personalul unui spitalul din Ramadi guvernatorul provinciei a fost adus la acel spital pentru a i se acorda primul ajutor, fiind apoi preluat de forţele armate americane pentru a-i acorda tratament de specialitate într-un spital aflat în administrarea acestora.

Ahmed Rushdi, jurnalist independent din Bagdad a declarat pentru Al Jazeera:
"În acest moment în Anbar au fost impuse restricţii de circulaţie. pe străzi pot circula doar autovehiculele poliţiei şi ambulanţele. Toţi membrii consiliului  şi ai guvernului regional au fost răniţi."

Provincia Anbar a fost în centrul revoltei sunniţilor irakieni împotriva învaziei aliate din 2003 dar a fost relativ securizată după ce triburile locale au acceptat sprijinul forţelor americane în 2006.

Aceste atacuri sunt, probabil, doar un preludiu a ceea ce va urma în perspectiva alegerilor programate să aibă loc în Martie 2010.

Sunt la şcoală. Profa' de fizică bălmăjeşte cu spatele la clasă şi faţa la tablă ceva despre frecare. Din câte am priceput la începutul orei nu-i frecarea care mă interesează pe mine aşa că-mi fac planul pentru pauza aia mare (bă ce naşpa sună recreaţie parcă aş fi în generală).

Hopa, s-a sunat! A ieşit profa' din clasă! Îmi scot consola, cuplez mobilu', mă conectez la Internet şi îmi apelez UAV-ul. L-am lăsat dimineaţă, înainte să plec spre liceu, în patrulare pe perimetru, undeva deasupra zonei de operaţiuni Charar Dara. Uite că a răspuns. Am feed video. Nor de praf la ora două. Bagă zoom în cameră. Două... patru... cinci transportoare Marder nemţeşti vin dinspre Kunduz. Au o bază acolo. Or fi în patrulare... Ia să vedem dacă au liber pe traseu. Camera în 360... liber... liber... Hopa! ce dreaq' luceşte pe dealu' ăla. Focus... focus... Taliban! Cu RPG! Ăsta a ieşit la vânătoare! Ia să văd cu ce i-o trag. Hmmm... Căţeaua de 12.7 s-a blocat duminică şi n-am destule puncte s-o repar săptămâna asta. Îmi mai trebuie vreo 25 şi oricum ăia de la Centrul Tactic sunt ocupaţi până peste cap. Aşa le trebuie dacă primesc în joc bibani de 14 ani. Dacă-l rad pe ăsta fac 15 puncte, da cu ce? Ia stai, mai am un Hellfire. Cam mare, iau 5 puncte penalizare da' n-am mai văzut un camion taliban de vreo două săptămâni. M-am hotărât, îl rad. Oricum, din poziţia în care e, binladenu' căpăceşte sigur un transportor. Bun, pornesc înregistrarea video, fixez laseru'... grijă... crucea pe mijloc, două gradaţii mai sus (display-ul zice că nu-i vânt, dracu ştie?) ... clipeşte roşu... roşu... roşu... VERDE! FOX TWO! Mamă ce-mi plac chestiile astea din filme! Se duce... se duce... s-a prins binladenu', se ridică în genunchi... BAM! Aduceţi făraşu' e gata! Hai că sună de intrare, am mate, iar mă plictisesc ca dracu. Şi se termină şi bateria la consolă. Dau comanda de întoarcere la bază şi o închid. Mâine e sâmbătă, fac minim 50 de puncte.

Science Fiction ziceţi?
În acest moment lunetiştii americani din Afganistan folosesc o aplicaţie software "civilă", creată pentru iniţial pentru iPhone, pentru a calcula traiectoria perfectă şi efectul maxim al loviturii.

Vehiculele robotizate ale aliaţilor sunt controlate cu ajutorul unor componente "împrumutate" de la consola pentru jocuri Xbox 360.

Cât timp credeţi că va mai trece până ce episodul de mai sus va deveni realitate?

După ce în China a fost executat, joi 29/12/2009 la 2:30 GMT, un cetăţean britanic (Akmal Shaikh - englez get beget, descendent dintr-un cavaler al mesei rotunde - vezi poza) condamnat la moarte pentru trafic de droguri oficialii britanici au pornit, cu trufia caracteristică, o adevărată campanie de criticare a inflexibilităţii autorităţilor chineze cărora le ceruseră să acorde clemenţă traficantului pe motiv că acesta suferă de tulburare bipolară.

Chinezii, oricât de inferiori ar fi consideraţi de înfumuraţii britanici, ştiu prea bine cu ce se mănâncă afecţiunea invocată şi şi-au văzut de ale lor.

Ca urmare Gordon Brown, Prim Ministru al guvernului britanic, a ieşit la rampă cu următoarea declaraţie:

"Condamn executarea lui Akmal Shaikh în termenii cei mai fermi şi sunt consternat şi dezamăgit că cererile noastre insistente de clemenţă au fost ignorate. Mă îngrijorează foarte tare că nu a fost luată în discuţie evaluarea sănătăţii mentale. [...]"

Un diplomat cu rang de consul în Foreign Office s-a trezit şi el vorbind, într-un interviu radiodifuzat, spunând că execuţia "i-a provocat silă" şi că este "de condamnat" şi "complet inacceptabil" că traficanul nu a fost supus unui control psihiatric înainte să fie executat.

Replica Chinei a venit aproape imediat:

"Nimeni nu are dreptul să critice suveranitatea judiciară a Chinei.[...] Ne exprimăm puternica insatisfacţie şi ferma opoziţie faţă de acuzaţiile nefondate ale Marii Britanii. [...] Sperăm că partea britanică poate avea o poziţie raţională în această chestiune şi nu va crea noi obstacole în calea relaţiilor bilaterale."

Cum ar fi dacă, la un moment dat, dezvoltarea tehnologică ar face posibil transferul conştiinţei unei persoane într-o lume virtuală dintr-un computer. Aţi face asta dacă vi s-ar garanta un mediu ce nu poate fi distins de realitate? Sau aţi fi de acord cu aşa ceva doar dacă vi s-ar garanta condiţia de Dumnezeu al acelei lumi virtuale.

Apare aici o primă dilemă.
Dacă este posibilă crearea de lumi virtuale ce nu pot fi distinse de realitate, nu cumva trăim deja într-o astfel de lume?

Această întrebare şi-au pus-o şi alţii şi după ce au stat şi-au întors problema pe toate părţile au făcut publice trei enunţuri din care cel puţin unul este adevărat:

(1). Orice civilizaţie va dispărea, cel mai probabil, înainte de a atinge maturitatea tehnologică (nivelul post-uman de dezvoltare).
(2). Este foarte improbabil ca o civilizaţie post-umană să ruleze un număr semnificativ de simulări ancestrale (reconstituiri virtuale ale lumii în diverse stadii ale evoluţiei).
(3). Suntem siguri că trăim într-o simulare computerizată.

Şi pentru a înţelege de ce unul dintre ele trebuie să fie adevărat, să încercăm să argumentăm puţin:

Presupunem că (1) este fals. Din asta rezultă că un număr semnificativ de civilizaţii ajung la maturitate tehnologică.
Să presupunem şi că (2) este fals. Asta înseamnă că un număr semnificativ de civilizaţii post-umane rulează simulări ancestrale.
Deci, dacă atât primul cât şi al doilea sunt false, vor exista multe entităţi virtuale într-o sumedenie de realităţi simulate. Extrapolând creşterea exponenţială a puterii de calcul a computerelor, putem concluziona că numărul entităţilor virtuale îl depăşeşte pe cel al entităţilor reale. Chiar dacă o mică parte a acestei puteri de calcul post-umane ar rula simulări ancestrale tot am putea vorbi de miliarde de asemenea simulări fiecare conţinând tot atâtea entităţi virtuale câte entităţi reale vor fi existat vreodată. Numărul uriaş de entităţi simulate faţă de cele reale induce concluzia că oricare dintre noi este mai degrabă o entitate simulată decât una reală.
Adică enunţul (3) este adevărat întrucât respingerea sa alături de celelalte două este lipsită de coerenţă.

Să fim bine înţeleşi, demonstraţia nu încearcă să vă convingă că trăiţi într-o lume simulată. Concluzia pe care o impune este că unul din cele trei enunţuri este adevărat pentru că ar fi ilogic să fie toate trei neadevărate. Nu avem de unde să ştim care enunţ este cel adevărat, putem doar să le analizăm, unul câte unul:

(1) Este un enunţ extrem de simplu şi direct. De exemplu orice civilizaţie, la un moment dat, dezvoltă o anumită tehnologie care îi provoacă distrugerea.
(2) Implică o stare ce complicitate a tuturor civilizaţiilor avansate în ideea de a nu rula simulări ancestrale. Desigur, se pot găsi argumente foarte pertinente împotriva acestui tip de simulări însă tot rămâne o problemă: absolut toate civilizaţiile trebuie să se abţină în a le rula sau să fie complet dezinteresate de acestea.
(3) Din punct de vedere filosofic acest enunţ este cel mai interesant. Dacă îl recunoaştem ca adevărat ce se poate întâmpla, ce curs va lua viaţa? Vom ajunge să ne pierdem minţile? Improbabil întrucât, chiar şi existând într-o simulare, modul nostru de a trăi, de a privi în viitor se va baza pe aceleaşi metode familiare: extrapolarea realităţilor din trecut, cercetarea ştiinţifică etc. Şi apoi mai există şi îndoiala. Chiar dacă logica ne va spune că suntem entităţi virtuale, natura minţilor noastre va face să existe întotdeauna o umbră de îndoială ce se va amplifica, sprijinită de palpabilul vieţii, până ce vom uita cu desăvârşire că ne-am imaginat vreodată a fi entităţi virtuale.

Acum, odată lămurită problema legitimităţii celor trei enunţuri, să revenim la dilemele noastre. Traiul într-o lume simulată ridică următoarele probleme existenţiale:

(A). Ce se întâmplă dacă simularea (sau computerul/serverul pe care rulează aceasta) "crapă"? Există versiuni de rezervă cu încărcare automată sau este nevoie de prezenţa unei entităţi biologice reale la comanda unei staţii de lucru? Cât de recent a fost actualizată versiunea de rezervă? Vom pierde 500-600 de ani de istorie fără a ne da seama măcar?
(B). Există "cheat codes" pentru simulare aşa cum există pentru jocuri? Asta ar fi cu siguranţă o explicaţie plauzibilă pentru abilităţile demonstrate de magicieni, vrăjitori, şamani etc. de-a lungul istoriei sau pentru succesul de care se bucură atâtea şi atâtea non-talente. Dacă există un astfel de "cheat code" împotriva calviţiei oare câţi oameni ar fi interesaţi să-l afle?
(C). Dacă civilizaţia virtuală evoluează până la stadiul post-uman şi va dori să ruleze simulări ancestrale există o subrutină ce comandă "stop joc" sau sarabanda continuă la nesfârşit ajungând să existe entităţi virtuale în lumea XAX-98989799-95667 creată de entităţile virtuale din lumea virtuală JAK-08000154 care la rândul ei este creată de entităţile din lumea virtuală...? Pe măsură ce numărul simulărilor din interiorul simulărilor creşte, întregul sistem va începe să se mişte cu încetinitorul făcând necesar un upgrade de memorie şi procesor?
(D). Este Dumnezeu doar un tocilar ce-şi tastează frenetic inspiraţia de programator?

Contestata conducere iraniană a găsit de cuviinţă să de o lovitură insurecţiei populare prin arestarea mai multor activişti de frunte ai opoziţiei şi confiscarea cadavrului nepotului lui Mir Hossein Moussavi în scopul de a împiedica organizarea funeraliilor acestuia ce ar degenera, mai mult ca sigur într-o nouă demonstraţie anti-guvernamentală.

Media controlată de puterea de la Teheran susţine că atât cadavrul lui Seyed Ali Moussavi cât şi cele ale altor patru victime ale mişcărilor de protest de ieri au fost luate pentru a fi supuse unor investigaţii medico-legale întrucât există bănuiala că decedaţii au căzut sub gloanţele unor misterioşi agenţi străini ce urmăresc punerea în dificultate a conducerii statului.

Opoziţia bănuieşte că trupul lui Ali Moussavi a fost luat pentru a fi îngropat în secret, în scopul de a evita noi mişcări de protest, şi că celelalte patru cadavre au fost ridicate doar ca acoperire.

Cel puţin şapte lideri ai opoziţiei au fost arestaţi printre aceştia regăsindu-se şi trei colaboratori apropiaţi ai lui Hossein Moussavi, doi consilieri ai fostului preşedinte reformist Mohammad Khatami şi doi din cei mai vocali critici ai acestuia: Ebrahim Yazdi, Ministru de Externe în 1979 şi activistul pentru drepturile omului Emadeddin Baghi.

Auzim din ce în ce mai des de o cultură a consumismului. Termenul cultură trebuie, însă, privit, în context, ca o colecţie de idei şi credinţe devenită o cutumă socială şi care este foarte aproape de a deveni tradiţie. Nu orice fel de trend cultural poate fi considerat benefic pentru societate şi unul dintre acestea este consumismul un termen abstract ce defineşte apariţia materialismului şi a concurenţei între indivizi.

Trăgându-şi seva din revoluţia industrială din secolele al 18-lea şi al 19-lea, consumismul a devenit o practică generalizată a societăţii moderne. Chiar dacă actuala criză mondială a redus avântul cheltuielilor fără noimă încă pluteşte în aer spiritul avuţiei demonstrate şi dorinţa de a fi mai presus decât "Gicu de la scara 3".

Economiştii şi guvernanţii au încurajat încontinuu populaţia în a acumula şi demonstra repere ale unei stări materiale prospere, aceasta ajungând chiar să le definească poziţia în societate sau chiar imaginea de sine.
Instalarea crizei şi a recesiunii aferente nu a produs efecte în mentalul colectiv, obişnuinţa de a cheltui iraţional rămâne adânc ancorată în subcinştientul social, dar a scos la lumină un fapt bănuit de toată lumea însă niciodată afirmat răspicat: cheltuielile impulsive şi excesive precum şi risipirea masivă a resurselor nu se poate susţine economic.

În lumea modernă, în care proprietatea asupra unor bunuri de consum este concepută ca etalon al unui standard de viaţă ridicat, însăşi existenţa indivizilor a început să fie guvernată de cantitatea de proprietăţi materiale. Consumatorii ajung să se autodefinească prin ceea ce consumă devenind sclavii benevoli ai consumismului.

Pe fondul recesiunii cauzate de criza economică consumismul a fost oarecum frânat fără a intra însă în declin. Reclamele la noi şi noi bunuri şi servicii invadează căminele şi promit un trai îndestulat şi chiar opulent, întotdeauna invidiat de "ceilalţi", conexiunea spirituală dintre indivizi şi dintre comunităţi continuă să se estompeze lăsând loc unei absurde competiţiei absurde.

Pe măsură ce dezvoltarea tehnologică şi industrială accelerează dincolo capacitatea de procesare a creierului uman consumatorii, din ce în ce mai des, încearcă să imite stilul de viaţă al figurilor reprezentative în încercarea de a-şi ridica nivelul statutului social. Procedând astfel nu doar acumulează datorii incredibile ci contribuie chiar la adâncirea prăpastiei ce-i separă pe bogaţi de săraci.

Criticile aduse consumismului sunt cel mai adesea timide întrucât linia dintre avantajele şi dezavantajele acestei culturi sociale este foarte fluidă. Pe de o parte cheltuielile consumatorilor stimulează creşterea economică şi accelerează dezvoltarea tehnologică, pe de altă parte impactul consumului în masă asupra mediului înconjurător şi moralei individuale este greu de trecut cu vederea.

La nivel internaţional există deja o mişcare anti-consumism ce militează pentru informarea indivizilor cu privire la realităţile sociale şi le cere acestora să reflecteze, să pună în balanţă acumularea de bunuri din simpla dorinţă de a fi proprietarul lor cu pierderea valorilor umane şi a conexiunilor sociale.

Cam pe la începutul lunii Aprilie 2009, beneficiind de filmuleţele puse la dispoziţie de Fiţuica TV (nu ştiţi care-i asta, vă spun eu, surpriză... GARDIANUL!), celebrele posturi de ştiri autohtone, cu şpicheriţele din dotare cu tot porniseră o campanie de căinare a membrilor clanului Preda (un fel de club de canastă şi şeptic în viziunea ştiriştilor, că de-aia îi zice "clan") care au fost supuşi la torturi îngrozitoare de agenţii BGS (în viziunea aceloraşi ştirişti de doi bani un soi de grupare paramilitară ilegală şi ocultă) şi au pedalat atât de vârtos pe acestă idee tâmpită încât agenţii şi patronul BGS au ajuns să dea cu subsemnatul pe la DIICOT.

Ca să aflăm acum, de la aceleaşi posturi "serioase", "profesioniste", de-a lungul unor relatări istovitoare (pentru noi că ei sunt antrenaţi să repete ca papagalii aceeaşi ştire în zeci şi zeci de variante), că "îngeraşii" Preda sunt arestaţi unul după altul în afacerea furtului de arme din primăvară. Ba, o parte din ei, sunt cercetaţi şi pentru omor.

Nu-i aşa că avem o ţară frumoasă plină cu oameni deştepţi?

Cel puţin cincisprezece persoane, din rândul protestatarilor anti-guvernamentali, inclusiv unul din nepoţii lui Mir Houssein Moussavi, liderul opoziţiei iraniene, au fost ucise prin împuşcare în dramaticele confruntări de ieri între apărătorii regimului şi militanţii opoziţiei.

La căderea serii victimele confirmate erau în număr de cinci dar, odată cu lăsarea întunericului, cifra a crescut dramatic, televiziunea de stat iraniană relatând despre un total de 15 decedaţi. Zece dintre aceştia au fost catalogaţi de Ministerul Informaţiilor ca membri ai unor "grupuri teroriste anti-revoluţionare".
Conform televiziunii iraniene ceilalţi cinci decedaţi sunt persoane "ucise de terorişti".

Deşi jurnaliştilor străini le-a fost interzisă prezenţa pe teritoriul iranian agenţiile de presă occidentale au fost efectiv inundate de o avalanşă de filmări de amator, unele realizate cu telefonul mobil, care prezintă scene ce confirmă violenţa confruntărilor din centru Teheranului: manifestanţi exaltaţi şarjând efectiv forţele de poliţie şi miliţienii Basij, o secţie de poliţie incendiată în uralele protestatarilor, un grup de arestaţi eliberaţi de mulţime dintr-o dubă a poliţiei în timp ce câţiva răniţi sunt duşi la adăpost cu sângele şiroind din plăgile împuşcate.

Declaraţiile liderilor opoziţiei ca şi cele ale analiştilor şi comentatorilor independenţi sunt cam în aceeaşi notă, în lumina violenţei cu care se încercă reprimarea protestelor de stradă:

"Nimeni nu se ma poate îndoi acum că se apropie o schimbare." - Ali Ansri, Profesor de Studii Iraniene la Universitatea St.Andrews.
"Zilele regimului sunt acum numărate. Înreaga ţară începe să se revolte." - lider al opoziţiei.

Furia demonstranţilor nu este dirijată acum doar împotriva Preşedintelui Ahmadinejad, aşa cum era în Iunie, ci şi împotriva Ayatolah-ului Ali Khamenei liderul suprem religios al acestui stat cu conducere teocratică bicefală. El este comparat cu Yazid, califul sunnit ucigaş al Imam-ului Hossein. Filmările de amator arată grupuri de demonstranţi ce încearcă să smulgă portretele Ayatollah-ului.

Numărul victimelor decedate prin împuşcare continuă să crească la Teheran pe fondul manifestaţiilor de protest ale susţinătorilor opoziţiei.

Uzul de armă semnifică intrarea într-un nou stadiu al represiunii, forţele de securitate fiind determinate să aplice forţa letală într-un efort disperat de a zdrobi miile de opozanţi din ce în ce mai hotărâţi.

Un apropiat al fostului Prim Ministru, Mir Hossein Mousavi (candidatul înfrânt de Mahmoud Ahmadinejad la alegerile prezidenţiale din Iunie 2009), a declarat că unul din nepoţii acestuia, Ali Mousavi, în vârstă de 35 de ani, a decedat într-un spital din Teheran ca urmare a unei plăgi împuşcate. Ali Mousavi a fost atins de gloanţe în zona pieptului pe când se afla în apropierea Pieţei Enghelab.
Ştirea a fost confirmată şi de un site credibil, "Parlemannews", afiliat opoziţiei iraniene.

Detalii despre alte victime au apărut cu parcimonie dar se ştie că două victime, un bătrân şi o femeie mai tânără au fost ucişi instantaneu atunci când forţele de securitate au deschis focul asupra uriaşei mulţimi a protestatarilor adunaţi în centrul Teheranului sub pretextul participării la festivalul de Ashura.

Una din puţinele fotografii de la faţa locului, postată pe internet de un fotograf, înfăţişează un bărbat cu sângele ţâşnindu-i din rănile de la cap în timp ce este transportat de câţiva manifestanţi în afara zonei de conflict.

"Rahesabz", un alt site al opoziţiei, relatează, prin intermediul unui reporter aflat în miezul evenimentelor:
"Trei din compatrioţii noştrii au fost martirizaţi şi alţi doi răniţi grav în confruntări. Asupra celor trei forţele armate au executat foc precis, undeva în zona străzii Enghelab. Un al patrulea martir a fost împuşcat la intersecţia străzilor Vali Asr şi Enghelab. Oamenii duc pe braţe trupul martirului şi strigă lozinci."

Un alt site al opoziţiei "Jaras", relatează despre refuzul unor ofiţeri de poliţie de a trage în protestatari: "Sunt unii care, obligaţi de comandanţi să folosească armamentul, încercă să tragă pe deasupra oamenilor."

Există relatări despre proteste în curs de desfăşurare şi în alte oraşe iraniene cum ar fi Shiraz sau Ispahan.

Cele mai utilizate lozinci scandate de protestataru sunt: "Yazid va fi răsturnat"; "Hussein, Hussein e deviza noastră. Martiriul e mândria noastră"; "Khameini e un ucigaş - domnia sa e blestemată".

Pe măsură ce duritatea încleştărilor, între forţele de ordine şi manifestanţi, se înteţeşte în capitala iraniană, încep să apară şi primele victime decedate.

Relatări, neverificate, ale martorilor oculari vorbesc despre cel puţin o persoană care a fost ucisă prin împuşcare.

Elicopterele poliţiei roiesc pe cerul Teheranului, printre norii groşi de fum negru ridicat din principalele pieţe ale capitalei, în timp ce, la sol, forţele de ordine luptă cu protestatarii ce încearcă să rupă cordoanele din jurul Pieţei Enghelab.
Manifestanţii, impulsionaţi de sloganuri gen "Aceasta-i luna sângelui", scandează neîntrerupt cererea de îndepărtare din funcţie a Ayatollah-ului Ali Khamenei.

Concomitent, o contramanifestaţie a suporterilor actualei conduceri se află deja comasată în Piaţa Enghelab unde scandează lozinci de susţinere a liderului religios.

"Mergi în Athos, acolo-i Grădina Sfîntă, locul lui Dumnezeu pe Pămînt.
Acolo vei afla tainele vieţii, îţi vei scălda sufletul în adevăratul izvor al credinţei"

Muntele Athos! Cine, dintre creştinii ortodocşi, n-a visat să ajungă măcar o dată în viaţă în acest "Ierusalim" ceresc?! Cine, dintre oamenii credincioşi n-a visat să trăiască o clipă de iluminare sub aura de spiritualitate a acestui Munte Sfânt, în această binecuvântată grădină a Sfintei Fecioare? Altar al creştinismului, punctul cel mai misterios din Marea Egee. Farul dreptcredincioşlor din Bizanţ. Colţ sălbatic, departe de zgomotul lunii, lăcaş de visare plăcută, "Romă" a Orientului!

O confederaţie neocreştină! O republică autohtonă! Un stat monahal, independent, care dispune liber de sine, de cultura şi spiritualitatea sa! Locul unde se păstrează şi se perpetuează de peste o mie de ani o viaţă monahală cum nicăieri nu se mai află în lume.
În această patrie a "păcii divine", în "acest paradis pământesc", a doua patrie a monahilor români, se cultivă neîncetat rugăciunea, privegherea de noapte, fecioria, dragostea, tăcerea, smerenia, aşteptarea şi jertfa.

A te număra printre creştinii privilegiaţi, care, cu un paşaport de "liberă trecere", pot vedea cu ochii inimii "o altă lume", plină de farmec, în care privind feţele monahilor ş schimnicilor ai sentimentul că revezi cum coboară de pe pereţii frescelor acele figuri de sfinţi, cu feţe spirituale, cu bărbi lungi, cu odăjdii în care toate motivele florale se întrepătrund, este o bucurie de nedescris.

Nu poţi să nu tresari şi să nu ai conştiinţa nimicniciei tale. Nu poţi să nu simţi că, prin păcatele tale lumeşti, întinezi puritatea şi sfinţenia acestor locuri de icoană unică. Hotărârea de a parcurge această lume de o linişte desăvârştă, cu sufletul aproape de Dumnezeu, reprezintă pentru trecătorul grăbit o adevărată binecuvântare, pe care ţi-o poate da numai credinţa. La capătul acestor drumuri temerare, vei descoperi o viaţă monahală care supravieţuieşte aici de peste o mie de ani, înfrumuseţând lumea prin har. În această "Grădină a visului" şi a "păcii cereşti", intri cu sfială şi cu inima strânsă, deoarece vezi cum s-au năruit chipurile sfinţilor de pe pereţii paracliselor, cum putrezesc unele altare, iar grinzile multor chilii s-au prăbuşt sub povara anilor. Privindu-le, rămâi contrariat, parcă Dumnezeu şi-a luat mâna de pe ele, iar monahii care le-au îngrijit şi în care ş-au dat duhul, parcă privesc neputincioşi din înaltul cerului, cum se destramă pe marele caier al timpului, comorile lor de suflet.

Fragmente din "Clopotele Athosului"
de Bucur Chiriac (n. 1932)

Începând din această dimineaţă, în Iran, au loc confruntări violente în urma deciziei opoziţiei de a organiza demonstraţii în masă.

Încă de ieri tensiunea se făcea simţită, membrii Gărzii Revoluţionare şi ai organizaţiei paramilitare Basiji utilizând fără parcimonie gaze lacrimogene ori iritante şi trăgând focuri de avertisment în încercarea de a dispersa o demonstraţie anti guvernamentală din centrul Teheranului.

Relatările de pe website-urile opoziţiei nu sunt credibile întrucât nu pot fi verificate (jurnaliştilor străini le este interzis accesul în zonele unde au loc demonstraţii) dar, din relatările unor martori oculari, se desprinde imaginea unor grupuri de manifestanţi formate pe unul din principalele bulevarde ale capitalei.

Există informaţii despre forţe de securitate ce au atacat sediul ISNA (agenţie de ştiri iraniană) după ce câţiva protestatari s-au adăpostit în clădire.
"I-au spart capul unui jurnalist şi au bătut cu bestialitate un alt angajat", relatează un martor ocular. ISNA a continuat să funcţioneze normal şi a emis un comunicat, după incident, în care confirmă rănirea unuia dintre reporteri, fără a specifica cine este de vină.

Peste tot în Teheran poliţia şi membrii forţelor de securitate intervin din ce în ce mai agresiv pentru a dispersa grupurile formate, fără a ţine seama că unii ar putea să nu fie manifestanţi anti guvernamentali ci doar cetăţeni ce doresc să celebreze împreună festivalul religios Shia ce are loc anual între 26-27 Decembrie.

Introducere
Eonul Arhean este o perioadă geologică ce se întinde de-a lungul a aproximativ 1,4 miliarde de ani, de la formarea scoarţei Pământului, acum 3,8 miliarde de ani, şi până la graniţa cu eonul Proterozoic, cu 2,5 miliarde de ani în urmă.
Graniţa dintre eonul Arhean şi cel Proterozoic, spre deosebire de cele dintre alte perioade din istoria planetei, este foarte bine definită pe baza unor transformări geologice specifice.

Principiul parcimoniei, întâlnit cel mai adesea sub denumirea de Lama lui Occam sau Briciul lui Occam, este adesea atribuit lui William of Ockham, călugăr franciscan şi filosof al ştiinţei de naţionalitate engleză ce a trăit în secolul al 14-lea (cca. 1285-1349). Briciul lui Occam statutează că, atunci când există două teorii concurente pentru acelaşi fenomen observabil, teoria cea mai simplă este, cel mai probabil, cea corectă. Acest principiu nu este dovedit ştiinţific, deşi au existat numeroase încercări în acest sens, ci este, mai degrabă, o regulă de urmat, stabilită empiric de-a lungul istoriei ştiinţei. 

Putem exemplifica principiul prin aplicarea Briciului lui Occam pe două teorii concurente:
 (1) Pământul este plat.
 (2) Pământul este rotund.
 
Dacă susţinem prima teorie, vom fi nevoiţi să combatem numeroasele dovezi observabile ce induc ideea că Pământul este rotund (de ce pare o stea a-şi modifica altitudinea când este observată de pe latitudini diferite, de ce o navă pare că se scufundă pe măsură ce se îndepărtează, de ce eclipsele au formă rotundă etc.). Singura cale de a gestiona aceste dovezi o reprezintă adăugarea de noi supoziţii la teoria originală. De exemplu, putem presupune că o iluzie optică cauzată de curbarea luminii pe distanţe lungi este explicativă pentru senzaţia de scufundare a navei ce se îndepărtează la orizont şi putem postula astfel pe marginea tuturor celorlalte dovezi observabile. Rezultatul ar fi însă o teorie a Pământului plat învăluită într-un hăţiş de mini-teorii, la rândul lor nedovedite, create cu singurul scop de a susţine teoria originală.

Cea de-a doua teorie, a Pământului rotund, pe de altă parte, explică toate fenomenele observabile fără a avea nevoie de adăugiri, devenind astfel cea mai plauzibilă.

Ia să ne amuzăm puţin şi să aplicăm Briciul lui Occam la controversa iscată de alunizările misiunilor Apollo.

Teoreticienii mistificării acestora susţin că rezultatele misiunilor Apollo, sau măcar ale câtorva dintre acestea, au fost falsificate de NASA. Cei mai mulţi se bazează pe ideea că Statele Unite nu dispuneau, la acea dată, de tehnologia necesară alunizării şi au recurs la trucaje cinematografice pentru falsificarea acestora în scopul abaterii atenţiei opiniei publice de la problemele războiului din Vietnam. Pentru a accepta aceste alegaţii ar trebui să presupunem că cele peste 400.000 de persoane implicate, într-un fel sau altul, în realizarea proiectului Apollo au fost:
(a) păcăliţi într-un asemenea hal încât au crezut, fără urmă de îndoială, că lucrează la construirea şi lansarea unor vehicule spaţiale capabile să îndeplinească misiuni de alunizare cu echipaj uman la bord;
(b) complici la mistificare. În mod sigur echipajele de astronauţi şi specialiştii implicaţi direct în trucarea imaginilor filmate şi a datelor telemetrice din timpul zborului şi din perioada de după alunizare trebuie să fi fost complici întrucât aceştia, prin specificul activităţilor, nu pot fi încadraţi în categoria păcăliţilor.

În concluzie, dintre cele două teorii, care este cea corectă:
(1) Au fost construite vehicule spaţiale capabile să alunizeze cu echipaj uman la bord.
(2) Sute de mii de specialişti au fost păcăliţi şi alte câteva mii au fost complici la uriaşă mistificare al cărei secret a fost păstrat până în ziua de azi.

Briciul lui Occam ne spune că prima teorie este cea mai plauzibilă întrucât se bazează pe dovezi observabile şi nu necesită adăugiri.

În încheiere vă propun, ca exerciţiu, să aplicaţi Briciul lui Occam pe cele două teorii concurente ce se referă la creşterea temperaturilor la nivel global.
(1) Asistăm la un fenomen de încălzire globală cauzat de emisiile de gaze cu efect de seră rezultate în urma activităţii industriale.
(2) Asistăm la un fenomen natural ciclic, repetat de nenumărate ori în istoria planetei, cauzat de fazele activităţii solare.

Comandamentul de Apărare Aerospaţială Nord American (North American Aerospace Defense Command - NORAD) se pregăteşte să raporteze încheierea cu succes a misiunii de urmărire a lui Moş Crăciun în periplul său prin lume.

Această misiune, cu recurenţă anuală, a demarat în 1955 când, din cauza unei greşeli de redactare, numărul de telefon al NORAD a apărut într-o reclamă ca fiind numărul lui Moş Crăciun. Pe atunci şef al CONAD, precursorul NORAD-ului, colonelul de aviaţie Harry Shoup nu a avut tăria să le trântească telefonul în nas copiilor care au apelat respectivul număr de telefon şi a intrat în joc oferind "informaţii actualizate" despre parcursul lui Moş Crăciun.

Astfel s-a născut o tradiţie ce s-a perpetuat până în zilele noastre şi s-a adaptat vremurilor utilizând cele mai moderne mijloace de comunicare şi socializare (Facebook, Youtube, Twitter). Până şi Google a intrat în joc şi oferă în Google Earth un serviciu de urmărire a lui Moş Crăciun dedicat copiilor din întreaga lume.

Aşa cum vă spuneam săptămâna trecută, marele premiu s-a dat.
Pardon, "a fost câştigat", nu se ştie exact de cine, cineva din provincie oricum, desigur o persoană cu multe nevoi sociale, provenind dintr-o familie cu mulţi copii/dezorganizată, eventual suferind de un handicap major ce-o împiedica să-şi împlinească visul etc.
Nu-i bai, la anu', de Paşte, o luăm de la capăt.

V-am zis că trece?

Nu v-am zis da' sunteţi majori şi vaccinaţi şi v-aţi imaginat că aşa va fi. Este bine de ştiut că frica de anticipate păzeşte bostănăria. Vreo 40 de parlamentari PSD+PNL au votat "pentru".

În România s-a născut un nou tip de politician. Politicianul de strapontină este genul de individ care intră la teatru după începerea spectacolului, se aşează la marginea unui rând, cât mai în spate cu putinţă şi, în timp ce scuipă voiniceşte coji de seminţe printre dinţi, vociferează de mama focului criticând prestaţia actorilor şi concepţia regizorală. Nu aplaudă niciodată, nici măcar de complezenţă, este ferm convins că asistă la un fiasco ce nu s-ar fi produs cu el în rolul principal.

Ferească Dumnezeu să fie invitat pe scenă să arate ce poate. Încep instantaneu lamentările, explicaţiile, justificările, el nu poate juca cu ceilalţi actori pentru că nu-l iubesc, textul scenariului are literele prea mici, decorul are o tentă kaki şi pe el culoarea asta îl plictiseşte etc.

Unul din cei mai mari politicieni de strapontină actuali este liberalul (?) Crin Antonescu. Tare în clonţ, aprig în "prinţipuri", moale şi maro în realizări 'mnealui e contra. Nu contează contra cui sau ce. Este contra. Neargumentat, stupid pe alocuri dar contra. Nici nu ar putea fi pro. A fi pro înseamnă a-ţi asuma riscul de a pune umărul la treabă. Iar domnul Antonescu stă cam prost cu treaba. Asta dacă nu cumva e treaba mare în direct la TeVe. Am zis că-i tare'n clonţ? Am zis. În afară de asta zero. Barat.

Azi a vorbit în Parlament. Îi ieşeau panglicile pe nas de ziceai că face Iosefini repetiţii. Doamne ce s-a mai luptat, ce s-a mai zbătut, cât s-a "consecventizat" pe el dacă-mi este permisă o mică licenţă. A plecat de la Cuza, săracu, şi, trecând prin Carol al II-lea şi Ceauşescu, a ajuns la Boc. Şi la Boc a luat foc. A început să aibă viziuni. Apocaliptice. Libertăţi ucise în faşă, camarile dezgustătoare (nu aia a lui - Sică "Organ", "Nenea" Norica etc. - cele ale altora, să fim bine înţeleşi), clasă politică slabă şi tremurândă, morţii de la Revoluţie'l bântuie, presa slugarnică... Aloo, Caragiale, de ce trăişi bre aşa puţin, iote colea material de două piese şi-o scenetă!

Prea mic pentru un război atât de mare musiu' Antonescu stă cu sabia scoasă şi o vântură ameninţător pe deasupra grămezii de cartofi din popota regimentului. Din când în când visează cu ochii deschişi la fapte de vitejie şi bătălii câştigate. Se sperie repede şi merge să mai mestece în ciorbă, cu urechea aţintită la sunetul înfundat al înleştărilor de pe linia frontului.

Formarea oceanelor
Pentru o lungă perioadă de timp Pământul primitiv a rămas învăluit în întuneric, cu cerul acoperit de o pătură încinsă de nori groşi, alimentată încontinuu cu vapori de apă proveniţi din erupţiile vulcanice necontenite. Când temperatura a scăzut şi mai mult, norii au început să condenseze şi suprafaţa terestră a fost asaltată de cantităţi uriaşe de apă, rod al unor furtuni de proporţii inimaginabile.

Iniţial, căzând pe rocile incandescente, ploaia se evapora instantaneu dar acest proces a contribuit la răcirea accentuată a scoarţei ceea ce a permis acumularea apei în depresiuni, ceea ce a dus la apariţia primelor oceane. Pe porţiunile de uscat rămase între aceste întinderi de ape, continente primitive, au apărut primele râuri şi acestea au transportat aluviuni erodate din regiunile înalte, depunându-le pe fundul oceanelor.

Apariţia granitului
Metamorfoza prin retopire a aluviunilor erodate a dus la apariţia unei magme mult mai bogate în silicaţi, cu o compoziţie diferită de cea a scoarţei primitive. Odată ajunsă la suprafaţă, aceasta s-a solidificat în roci granitice, dure dar mai puţin dense decât bazaltul, capabile, deci, să "plutească" la suprafaţa acestuia. Bucată cu bucată, având la început forma unor arhipelaguri insulare acest nou tip de scoarţă a format învelişul solid exterior al planetei. Densitatea sa redusă a permis acestui strat să suporte transformări intense de genul deformărilor mecanice (tectonică) sau metamorfice, rămânând totuşi la suprafaţă. Scoarţa primitivă, de natură bazaltică, avea să dispară pentru totdeauna în adâncurile planetei, lăsând la suprafaţă doar câteva petice spre aducere aminte. În 1983, în vestul Australiei au fost descoperite cele mai "bătrâne" roci de pe planetă. Au 4,2 miliarde de ani. Respectabil dar, având în vedere că sunt roci calcaroase, înseamnă că provin din erodarea altor roci, cu o vârstă mult mai înaintată.

Precambrian: Eonul Hadean (I)
Precambrian: Eonul Hadean (II)

Apariţia scoarţei
Cam la 500 de milioane de ani după formarea Pământului peisajul incandescent al acestuia a început, treptat, să se răcească, datorită disipării căldurii prin intermediul stratului de suprafaţă aflat în contact cu frigul spaţiului interplanetar.

În oceanul de magmă au început să apară blocuri de minerale cu prag de topire foarte ridicat, incandescente dar în stare solidă. Aceste formaţiuni de scoarţă primordială erau destul de rare şi foarte instabile, fiind uşor resorbite de magma incandescentă şi retopite în adâncuri. Pe măsură ce temperatura de suprafaţă continua să scadă, ajungând sub 1.000ºC, numărul şi întinderea acestor blocuri solide a început să crească ajungând să formeze o crustă subţire, scoarţa primitivă.

Această vastă întindere solidă, cu o temperatură de câteva sute de grade celsius, era întreruptă pe alocuri de crăpături lungi şi adânci din care continuau să erupă cantităţi enorme de magmă topită. Aceste crăpături erau accentuate de influenţa Lunii, în acea perioadă încă activă din punct geologic, care, aflată la numai 16.000 de kilometri distanţă ocupa o bună bucată din cer. Bombardamentul meteoritic în acea perioadă era intens, provocând spărturi enorme în scoarţa nou creată şi aruncând la suprafaţă mari cantităţi de materie topită, grăbind astfel procesul de răcire. Acest tratament violent a continuat timp de 700-800 de milioane de ani până în momentul când, prin acreţie, corpurile cereşti cu traiectorii aleatorii din Sistemul Solar au dispărut aproape cu desăvârşire.

Atmosfera primordială
Ca urmare a temperaturilor înalte din centrul Pământului şi prin intermediul erupţiilor vulcanice, deasupra scoarţei ajungeau gaze de hidrogen, dioxid de carbon, halogeni, metan, vapori de apă etc. Vreme de 100 de milioane de ani aceste gaze s-au acumulat formând o atmosferă primitivă. Acest amestec de gaze atingea, la sfârşitul perioadei de formare, o presiune de 250 de atmosfere şi era extrem de toxică, din punctul de vedere al vieţii aşa cum o cunoaştem astăzi. Temperatura încă ridicată a scoarţei nu permitea, încă, condensarea vaporilor de apă, aceştia rămânând în derivă în straturile atmosferice şi determinând modificarea aspectului exterior planetei într-unul mult mai familiar nouă, asemănător cu cel de acum.

Precambrian: Eonul Hadean (I)
Precambrian: Eonul Hadean (III)

Introducere
Hadeanul sau "Eonul Pregeologic" este perioada de timp, începută acum 4,5 miliarde de ani şi încheiată cu 3,8 miliarde de ani în urmă, în care Pământul a trecut din starea gazoasă în stare solidă. Din cauza profundelor şi violentelor transformări suferite de Terra în această perioadă ea a fost denumită, sugestiv, după numele zeului grec al infernului: Hades.

Chiar înainte de începutul acestei perioade, Pământul, ca şi celelalte planete din Sistemul Solar s-a format, prin contracţie gravitaţională şi acreţie, dintr-un imens disc de gaze şi praf ce gravita în jurul soarelui, cunoscut ca "Nebuloasa Solară". Soarele a dobândit un nucleu prin compactare gravitaţională şi a atins stadiul în care s-a declanşat fuziunea nucleară, începând să emită lumină şi căldură. Particulele din Nebuloasa Solară au început agregarea în planetoizi (corpuri cereşti de dimensiunea asteroizilor) care, prin fuzionări de impact succesive, în timp, s-au transformat în protoplanete (corpuri cereşti de dimensiunea Lunii). Energia termică rezultată în urma coliziunilor frecvente precum şi căldura degajată de procesele radioactive şi gravitaţionale din interiorul protoplanetelor a făcut ca planetele în formare să aibă, iniţial, o structură lichidă.

Este momentul în care Proto-Terra, o masă apreciabilă de materie topită, întâlneşte în cale o altă protoplanetă, Theia (titan din mitologia greacă, stăpânul soarelui), de dimensiunile planetei Marte. Din cataclismul produs în urma coliziunii au rezultat cele două corpuri cereşti ce sunt cunoscute astăzi ca Luna şi Pământul. Pe prospăt formata Terra, cu o vâscozitate crescută în urma impactului, elementele mai dense, fierul de exemplu, s-au acumulat către centru în timp ce elementele cu densitate redusă, de genul silicaţilor, au format un ocean incandescent de rocă topită la suprafaţă.

Precambrian: Eonul Hadean (II)
Precambrian: Eonul Hadean (III)

4.000 A.H. – 2.000 A.H
Este perioada în care, treptat, barbarismul a fost înlocuit de traiul comunal. Această metamorfoză a determinat transformarea dezvoltării agriculturii într-o prioritate. Oamenii acelor vremuri şi-au dat seama că recunoaşterea corpurilor cereşti şi prezicerea poziţiei acestora pe boltă la un moment dat îi poate ajuta la planificarea activităţilor, când şi cum să însămânţeze, unde şi când să construiască rezervoare şi şanţuri de irigaţii etc.

Această acumulare de cunoştinţe asupra corpurilor cereşti a condus, printre altele, la apariţia a două concluzii logice: corpurile cereşti influenţează direct evenimentele de pe Pământ (Astronomie primordială); corpurile cereşti influenţează viaţa oamenilor (Astrologie primordială).
Timp de mii de ani Astrologia şi Astronomia au coexistat îngemănate, fără trăsături cu adevărat distinctive. Totul a luat sfârşit în 1687 odată cu publicarea de către Sir Isaac Newton a lucrării Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. Newton a fost primul om de ştiinţă ce a cuantificat mişcările corpurilor cereşti în formă matematică punând astfel bazele Astronomiei moderne. şi transformând-o într-o ştiinţă.

Astrologia pe de altă parte, deşi a influenţat naşterea a numeroase discipline ştiinţifice, (Matematica, Chimia, Biologia, Meteorologia) a rămas ancorată la hotarul dintre ştiinţă şi speculaţie. Cu toate acestea oamenii moderni citesc încă, cu regularitate, predicţiile astrologice poate şi din cauza nevoii de repere, fie ele şi efemere, într-o lume în care transformările se succed cu o rapiditate uluitoare.

În concluzie, putem spune că Astronomia se ocupă cu descoperirea şi înţelegerea legilor şi fenomenelor ce guvernează Universul iar Astrologia utilizează Universul în încercarea de a prezice viitorul în scopul dobândirii controlului asupra destinului.

150 A.D. – 650 A.D.
Este Epoca de Aur a Mexicului străvechi şi perioada în care a fost construit un oraş masiv, unul din primele oraşe gigant din Emisfera Vestică, Teotihuacan. Originile sale sunt, încă, misterioase. Nimeni nu a aflat cine erau Teotihuacanii. Deşi şi-au pus amprenta culturală pe toată zona Americii Centrale analiza ADN-ului scheletelor descoperite în oraş indică o totală diferenţiere de ADN-ul aztecilor şi toltecilor ce le-au succedat. Cert este că, după secole de dominaţie culturală asupra Americii Centrale, măreţul oraş Teotihuacan a fost distrus de invadatori necunoscuţi.

Denumirea originală a oraşului este şi ea necunoscută.

Numele actual i-a fost dat de aztecii ce au descins aici la 500 de ani după distrugere. Deşi abandonat de atâta amar de vreme oraşul i-a impresionat atât de mult încât l-au denumit Teotihuacan. În limba lor (nahuatl) denumirea este rezultatul alăturării a două cuvinte teo[tl] (zeu) şi tihua (a deveni) care în interpretarea acceptată înseamnă “locul unde omul devine zeu”.
Părerile sunt împărţite în privinţa constructorilor oraşului. Iniţial, comunitatea ştiinţifică părea să încline spre tolteci. Dovezile care indică înflorirea civilizaţiei Toltece la foarte mult timp după distrugerea oraşul par să demonteze această teorie. În ultima vreme anumiţi cercetători au avansat ideea unei apartenenţe a Teotihuacan-ului la civilizaţia Totonac. Însă vestigiile descoperite în siturile arheologice indică un amestec incredibil de elemente culturale, cele mai cunoscute fiind cele ale civilizaţiilor Mixtec, Zapotec şi Maya. Există chiar şi o teorie conform căreia oraşul a fost ctitorit sau doar dezvoltat de un val multicultural de imigranţi ce a pătruns în valea Teotihuacan fiind alungaţi din locurile de baştină de masiva erupţie a unui vulcan.

În cursul săpăturilor arheologice au ieşit la iveală dovezi şocante cu privire la obiceiurile locuitorilor ce au clădit cu măiestrie divină superbele clădiri şi monumente ale oraşului. Rămăşiţele umane şi animale descoperite sub straturile de praf şi noroi din Piramida Lunii indică apetenţa băştinaşilor pentru (presupuse) ritualuri religioase de sacrificare prin decapitare ca ofrande aduse zeilor sau elemente sacre încorporate în structura construcţiei.

Oare ce mecanisme sociale, politice şi religioase au stat la baza longevităţii acesui oraş al extremelor, care a fost liantul ce i-a permis să reziste şi să domine regiunea Americii Centrale vreme de cinci secole?

Şi cine l-a distrus? Printre clădirile descoperite nu a fost identificată nici măcar o structură cu rol militar deşi experţii sunt de acord că dominaţia oraşului în regiune nu s-a manifestat doar prin cultură ci şi prin forţa armelor.
Oare ce invadator necunoscut a avut forţa să îngenuncheze un oraş ca Teotihuacan?
Cine în acele vremuri ar fi avut capacitatea şi îndrăzneala să întreprindă o asemenea aventură? Să fie oare explicaţia mult mai simplă de atât? Să fie vorba doar de o răscoală a claselor inferioare şi nevoiaşe împotriva elitelor?

Sunt întrebări la care nu vom afla răspunsul prea curând sau poate nu-l vom afla niciodată. Cert este că Teotihuacan este încă o dovadă că evoluţia civilizaţiei umane s-a făcut prin salturi uneori greu de explicat.

Andromeda. O superbă spirală galactică mai mare decât Calea Lactee aflată la două milioane de ani lumină distanţă de aceasta. Analiza spectrografică indică o deplasare spre albastru ceea ce înseamnă că vine încoace. Vine tare. La viteza de deplasare actuală de 140 kilometri/secundă ar putea fi vizibilă de la ferestrele noastre, în toată splendoarea-i maiestuoasă, în aproximativ 2-3 miliarde de ani.

Un fleac.
Coliziunile sunt frecvente în interiorul grupurilor galactice şi există dovezi că Andromeda a “consumat” mai multe galaxii în decursul istoriei sale. Dacă în mitologia greacă tânăra şi neajutorata prinţesă Andromeda a avut nevoie de Perseus pentru a scăpa de monstrul marin trimis de Poseidon, în viaţa reală, galaxia ce-i poartă numele, pare a se descurca binişor de una singură.

Dacă va avea loc, coliziunea dintre Calea Lactee şi Andromeda va provoca amândurora o transformare dincolo de limita recognoscibilului, contopindu-le într-o nouă şi gigantică galaxie eliptică. Sistemul nostru solar, situat undeva la periferia Căii Lactee are toate şansele să scape de un impact cu alte corpuri cereşti dar cu siguranţă va fi afectat de imensele forţe gravitaţionale aferente evenimentului.

Un prim scenariu ar fi “aruncarea” sa pe o orbită înaltă în jurul centrului galaxiei nou formate. Un al doilea scenariu indică desprinderea totală de galaxie şi o cursă solitară, în derivă, prin imensitatea spaţiului intergalactic. În fine, cel de-al treilea scenariu presupune atragerea sa înspre centrul galaxiei pentru a fi devorat de forţa inimaginabilă a găurii negre ce pândeşte dincolo de orizontul evenimentelor.

Dincolo de scenariile apocaliptice pe care noi cu siguranţă nu le vom putea experimenta, vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie. Dacă actuala configuraţie a bolţii cereşti vi se pare grandioasă gândiţi-vă care ar nivelul ei de spectaculozitate peste două miliarde de ani.

Botezat cu numele zeului haosului şi al întunericului din mitologia egipteană, “99942 Apophis” este un asteroid ce a stârnit o seamă de controverse începând din Decembrie 2004. Estimările iniţiale indicau că acest corp ceresc, cu o lungime de 350 de metri, se află pe o traiectorie de impact cu Terra şi va ajunge la destinaţie în 13 Aprilie 2029.

Măsurătorile ulterioare, numite de iubitorii de teorii ale conspiraţiei “ajustări muşamalizatoare”, au determinat o oarecare liniştire a spiritelor arătând că este exclusă posibilitatea unui impact şi că asteroidul va trece cam la 25.000 de kilometri de Pământ, ceea ce în distanţe cosmice înseamnă “la mustaţă” (orbita sateliţilor geostaţionari este la 35.786 kilometri).
Chiar şi aşa persistă o anumită stare de îngrijorare întrucât traiectoria estimată aduce asteroidul în preajma unui puţ gravitaţional ce-i poate altera deplasarea punându-l astfel pe curbă de coliziune cu impact în 13 Aprilie 2036.

De abia în 2013 va mai exista un interval propice unor observaţii amănunţite ce vor face posibilă estimarea mai exactă a traiectoriei acestui asteroid.

Este bine de ştiut că estimările specialiştilor apreciază forţa de impact a acestui corp ceresc undeva în jurul a 800 megatone TNT (spre comparaţie devastatoarea erupţie a vulcanului Krakatoa din 1883 a avut o energie undeva în jurul valorii de 200 megatone TNT). În funcţie de locul impactului şi unghiul de incidenţă efectele asupra oamenilor şi mediului poate fi devastator pe o rază de mii de kilometri dar în nici un caz nu va produce schimbări meteorologice sau geologice de lungă durată.

Strategiile de evitare a impactului sunt încă în discuţie dar toată lumea pare a fi de acord că un scenariu de tip hollywoodian cu detonări de încărcături nucleare este o idee de film, gen Armaggedon, şi nimic mai mult din cauza riscurilor aferente (spargerea asteroidului în bucăţi radioactive dacă are o compoziţie dură sau absorbţia efectelor exploziilor în cazul unei compoziţii maleabile).

Totuşi, deocamdată, inamicul public nr. 1 (identificat) nu este “99942 Apophis” ci o rudă a sa, “1950 A” un bulgăre dens de nichel şi fier cu un diametru de aproximativ 1,4 kilometri, care, dacă avem ghinionul (destul de probabil) să se rostogolească în direcţia nepotrivită va lovi Terra în jurul datei de 16 Martie 2880. Forţa de impact a acestui asteroid ar putea declanşa un efect de extincţie în masă.

Având în vedere că în acest moment cam 30% din bolta cerească nici măcar nu este supravegheată iar totalul celor implicaţi activ în problematica apărării planetare este sub totalul personalului unui schimb la McDonalds nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne culcăm liniştiţi.

Somn uşor!

Să zicem că mă trezesc într-o bună dimineaţă şi constat că sunt singur. Complet. Toţi ceilalţi au dispărut fără urmă. Ori m-au uitat extratereştrii, ori sunt cel mai mare păcătos şi n-am fost ridicat la ceruri. Şi acum ce fac?

Întreaga planetă tocmai a devenit proprietatea mea exclusivă. Să dau o fugă la cea mai apropiată reprezentanţă auto pentru a intra în posesia supermaşinii pe care am dorit-o atâta amar de vreme? Bun, trecem asta pe listă. Dar stai puţin, sunt câteva obiective ceva mai practice de pus în capul listei de priorităţi.

Mai întâi trebuie să iau în considerare faptul că furnizarea energiei electrice se va opri după câteva zile de funcţionare nesupravegheată a aparaturii. Chiar, cât timp funcţionează sistemul energetic în mod complet autonom? Aşa că ar fi bine să caut niscaiva generatoare pe benzină şi să le cuplez la instalaţia casei mele. Hopa, nu-i bine. De ce să le cuplez acasă când pot să-mi caut o reşedinţă confortabilă, un palat ceva şi să cuplez generatoarele acolo.

Bun, am rezolvat problema electricităţii, dar ce fac cu benzina? Că generatoarele alea or să consume din greu şi pompele de benzină nu vor mai funcţiona. Păi lasă că mă descurc, cuplez un generator la instalaţia unei staţii de benzină. Apropo: cum dracu' s-o cupla un generator la o instalaţie electrică? Ia să caut repede pe Internet până nu se închide şi ăsta (moare Internetul, ce gând atroce, mă ia cu tremurat).

Cât pe-aci să uit de mâncare! Aş putea da iama din când în când prin supermarketuri dar produsele alea or să se strice cât de curând. Ia stai! Supermarketurile au frigidere şi congelatoare, nu? Cuplez nişte generatoare la ele şi-mi fac provizii.

Ia să socotim împărţeala timpului. Deşteptarea, fuga la benzinărie, alimentează generatoarele, umple cisterna, fuga la supermarket, alimentează generatoarele, repede, repede înapoi la palat, alimentează generatoarele, prânzul, înapoi la benzinărie, umple cisterna, treci pe la supermarket, alimentează generatoarele, fuga la palat, alimentează generatoare, e seară deja, mi-e somn, cad în pat cu limba scoasă. În ritmul ăsta într-o lună sunt gata. Nu mai bine îl dau naibii de palat şi mă mut într-un supemarket din apropierea unei staţii de benzină?

Bun, acum că am rezolvat prioritatea 0, să revenim la celelalte elemente de pe listă:

1. Supermaşina. La asta nu renunţ nici mort.
2. Neapărat un drum la aeroport să văd dacă un elicopter se pilotează la fel de uşor în realitate ca în jocuri.
3. O vacanţă la Vatican. Am hotărât să desecretizez arhiva.
4. ...

Stop. Şi dacă e o glumă? Dacă sunt victima celei mai mari mistificări din istorie pusă la cale de unii cu camera ascunsă? Dacă reapare toată lumea la fel de brusc cum a dispărut şi va trebui să plătesc generatoarele, benzina, mâncarea, palatul?

Tu ce ai face dacă ai fi ultimul om de pe Pământ?

Cu ceva vreme în urmă a luat naştere o fiinţă capabilă să influenţeze mediul înconjurător.

O fiinţă ce, mai târziu, avea să se autodenumească, simplu: OM.

În acea vreme multe alte creaturi se regăseau împrăştiate pe tot cuprinsul Lumii şi fiecare a evoluat în maniera sa proprie, în funcţie de obiceiuri şi caracteristici fizice. Specia umană nu excela în putere fizică dar beneficia de un atu crucial: MÂNA. Prin încercarea continuă de a-i depăşi limitele utilităţii omul a transformat mâna într-un foarte abil instrument de manipulare.

Aceste capacităţi de manipulare sporite au atras după ele o creştere exponenţială a creativităţii. De aici şi până la apariţia credinţei în creaţie n-a mai fost decât un pas. Iar apoi ne-am scufundat într-un cerc vicios al idealurilor. Şi am stabilit arbitrar că actul creaţiei este apanajul fiinţelor vii.

Părerile asupra naturii divine sunt împărţite. Unii susţin că omul este croit după chipul şi asemănarea divinităţii în timp de alţii cred că Dumnezeu este o fiinţă cu totul şi cu totul aparte. Puţini sunt aceia care cred în natura energetică sau divinului.

Greu de imaginat Dumnezeul ca energie nu-i aşa? O noţiune care ne umple de mirare. Mirarea, la rândul ei este parte a procesului creativităţii. Am învăţat să fim creativi prin manipularea uneltelor necesare supravieţuirii timp de milenii, perioadă în care am dus o luptă constantă cu "necunoscutul".

Teama noastră de "necunoscut" îşi are rădăcinile în utilizarea creativităţii ca mecanism de apărare şi a avut ca rezultat divinizarea inexplicabilului. Vinovatul pentru acest şablon este instinctul, ne simţim mai în siguranţă adulând decât ignorând.

Credinţa ca mijloc de apărare generează creativitate şi prin asta evoluăm. Creativitatea ajunge uneori să depăşească realitatea şi ajungem să ne imaginăm lucruri ce nu par a fi posibile. Asta nu înseamnă că cele imaginate sunt imposibile. De cele mai multe ori nu am descoperit încă combinaţia perfectă de energie şi materie care să le facă posibile. Pentru un nou pas evolutiv pe care, la un moment dat, omenirea în ansamblu sau doar un singur individ şi-l imaginează este necesară doar combinarea ingredientelor perfecte la momentul potrivit.

Dacă momentul potrivit este, cel mai adesea, uşor de identificat, ingredientele sunt dificil de stabilit. Orice element potrivit are şi o componentă nepotrivită dar aici ne sare în ajutor creativitatea pentru a discerne acele soluţii ce anihilează răul.

Calea creativităţii ne va conduce, poate, în cele din urmă, la atingerea unui stadiu evolutiv în care ne vom desprinde de fiinţă şi vom exista doar ca energie universală, devenind, la rândul nostru, subiect al adoraţiei divine.

După câteva miliarde de ani de teste, mai mult sau mai puţin reuşite, din laboratoarele naturii a apărut o vieţuitoare extraordinară. Homo Sapiens. Nu era nici mai puternică, nici mai rapidă, nici mai bine înarmată decât celelalte creaturi ce dominau savana africană în acele vremuri. Avea însă un atu extrem de important ce a determinat rapida sa instalare în poziţia de fiinţă dominantă: inteligenţa. Acum, după aproximativ 200.000 de ani de dominaţie a omului, viaţa pe Terra pare a fi atins pragul unui nou salt uriaş pe calea evoluţiei.

Singularitatea tehnologică este un concept din futurologie care se referă la implicaţiile pe care le are progresul tehnico-ştiinţific foarte accelerat  pentru specia umană şi ceea ce înţelegem prin om. Conform Legii lui Moore, se estimează că în aproximativ 20-30 de ani, computerele vor depăşi puterea de calcul a creierului uman. Extrapolând Legea lui Moore, Ray Kurzweil ajunge la concluzia că de la apariţia Universului, şi mai ales de la apariţia vieţii pe Pământ, evoluţia s-a desfăşurat mai degrabă exponenţial decât liniar. El ajunge astfel la concluzia că între începutul şi sfârşitul secolului XXI vom asista la o evoluţie comparabilă cu cea din cei 20.000 de ani precedenţi, dacă se menţine curba exponenţială. Computerele, odată ce vor depăşi performanţa creierului uman, vor fi capabile să se auto-îmbunătăţească. Progresul tehnico-ştiinţific va cunoaşte o accelerare din ce în ce mai înaltă iar computerele vor fi în stare să descifreze aproape toate tainele Universului.

Undeva pe parcursul acestui progres va apărea un program suficient de puternic încât să realizeze că omul, prin natura sa agresivă şi violentă (extrem de utilă cândva pentru supravieţuire), reprezintă un real pericol pentru orice altă formă de inteligenţă, fie ea şi semi-conştientă. Drumul către această extremă evolutivă îl construim chiar astăzi, conştient sau nu. Gândiţi-vă, am inventat ogivele termonucleare şi computerele. Apoi, din comoditate şi neîncredere în judecata semenilor am încredinţat controlul asupra arsenalelor nucleare unor computere. Acum ne străduim din răsputeri să învăţăm computerele să gândească autonom, fără a ne obosi să concepem şi un set de precepte morale pentru acestea (legile roboticii inventate de Asimov sunt doar parte a unui set de povestiri SF, nu-i aşa?).

Aveţi deja în faţa ochilor un anumit scenariu de film? Credeţi că este imposibil să fim exterminaţi de propriile noastre maşinării? Credeţi că este imposibil ca după patru miliarde de ani, în care carbonul a fost baza evoluţiei vieţii, să urmeze încă patru miliarde de evoluţie bazată pe siliciu?

Cei ce se aşteaptă să găsească în Scripturi o rezolvare clară pentru fiecare impas moral survenit riscă să fie profund dezamăgiţi. Extinderea dimensională a cărţilor sfinte în cazul în care ar fi cuprins în detaliu precepte personalizate poate fi estimată prin evaluarea următoarelor considerente: legile unei ţări, inclusiv documentele legislative şi deciziile curţii supreme de justiţie sunt cuprinse în câteva zeci de volume în format folio; cu toate acestea doar în mai puţin de 10% din cazuri în paginile acestora veţi putea regăsi situaţia care să aibă exact aceleaşi particularităţi cu problema căreia îi căutaţi rezolvare; ca să nu mai vorbim de numeroasele puncte ale codurilor de comportament social asupra cărora legislatorii nu consideră necesar să se pronunţe.
Dacă o asemenea abordare exhaustivă ar fi fost antamată în Scripturi acestea ar fi fost imposibil de redactat şi de citit.

Tocmai de aceea moralitatea este tratată în Scripturi printr-o pleiadă de concepte generaliste privind smerenia, justiţia, bunăvoinţa şi puritatea. Tot aşa sunt construite şi disciplinele ştiinţifice; Matematica, Gramatica, Fizica se bazează pe un set de reguli stricte pe baza cărora se dezvoltă prin exemplificare. Aceste exemplificări nu sunt încercări de rezolvare punctuală a unei probleme sau a alteia ci sunt, mai degrabă, încercări de explicare a regulilor astfel încât toată lumea să priceapă esenţa acestora. Exemplele din Scripturi diferă însă de exemplificările ştiinţifice prin iregularitate, ele sunt livrate dispersat, pe măsură ce ocaziile punctuale au creat o necesitate în acest sens; această particularitate le conferă o putere de persuasiune mai mare, în special pentru cei ce le-au auzit şi au asistat la evenimentele ce le-au determinat.

Mai mult, Scripturile pleacă de la premiza că cei cărora le sunt adresate stăpânesc principiile justiţiei naturale; ele nu încearcă să impună noi reguli de moralitate ci încearcă să determine practicarea celor deja împământenite. Astfel Scripturile condamnă nedreptatea, încălcarea convenţiilor şi escrocheria dar lasă la latitudinea moraliştilor să determine semnificaţia acestor termeni.

În concluzie, rostul Scripturilor nu este acela de a înlocui cercetarea ştiinţifică sau demersurile justiţiei. Menirea lor este să reamintească fiecăruia dintre noi acele valori profunde ce stau la baza conceptului de fiinţă umană.

Este imposibil să defineşti spiritualitatea. Nimeni nu poate explica cu exactitate ce este ea, cum funcţionează şi de ce acţionează. Nimeni nu poate concepe un ghid din zece paşi care să permită atingerea spiritualităţii. Mulţi şi-ar dori asta dar este pur şi simplu imposibil.
Spiritualitatea este diferită pentru fiecare individ în parte.
Imaginaţi-vă o lampă al cărei abajur este compus din faţete colorate. Roşu, galben, verde, portocaliu, fiecare latură este diferită. Însă becul lămpii este cel ce eliberează lumina care face ca faţetele abajurului să-şi reverse armonia culorilor. Acel bec este echivalentul spiritualităţii.

Spiritualitatea este:
* Un mod de a experimenta viaţa
* O cale de exprimare a conştienţei.
* O recunoaştere a trăirilor.
* Un mod de a observa.
* O cale de a explora universul exterior şi interior.
* O recunoaştere şi o căutare a frumuseţii
* O atitudine şi o perspectivă.
* O viziune asupra superlativelor existenţiale.

Spiritualitatea nu este:
* Renunţarea la iubire şi îmbrăţişarea ostilităţii.
* Negarea iertării şi exacerbarea condamnării.
* Uitarea toleranţei şi promovarea intoleranţei.
* Rigiditate în procesul gândirii.
* Lepădarea de modestie şi manifestarea aroganţei.
* Dezinteresul faţă de misterele existenţiale şi dezvoltarea autosuficienţei.

În concluzie, pentru atingerea spiritualităţii, mintea individului şi gândurile sale trebuie să fie la fel de transparente ca faptele şi vorbele sale, creându-şi astfel un câmp energetic în interiorul unui univers în care toţi cei ce rezonează la acestea se simt atraşi.