Stargate Universe a fost anulat.
În sfârşit, slavă Domnului! Monstruozitatea mutantă care a ucis franchiza Stargate a fost învinsă de Eroul Rating.

Să fim bine înţeleşi, n-am nimic cu SGU în sine, înţeleg că există fani înfocaţi ai timpului pierdut cu o banalitate poleită cu o atmosferă sumbră, în care singurele scene mai acătării sunt cele în care se deschid sau se închid uşile, n-au decât să fie sănătoşi, gusturile nu se discută, însă m-a deranjat foarte tare alipirea mărcii Stargate de aceasta.

Dacă serialul s-ar fi numit Tineri Cosmonauţi Neliniştiţi ar fi fost mult mai cinstit şi nu ar fi pornit la drum cu o fraudă, încercând să se folosească de imensa popularitate a unei reţete de succes pentru a impulsiona un serial care îi are printre protagonişti pe "celebrul" actor de filme "B" Lou Diamond Pillips. Dacă era şi Cynthia Rothrock aveam garnitura completă.

Prin tramă, atmosferă, dialoguri, Stargate Universe a reuşit să convingă fanii Stargate că, de fapt, este parte a unei cu totul alte serii - Battlestar Galactica - un soap cu un nume la fel de înşelător, care, dacă producătorii ar fi fost oameni cinstiţi, s-ar fi chemat Betty cea Urâtă în drum spre Marte.

Chiar dacă nu vom mai avea prea curând, sau poate niciodată, plăcerea de a ne bucura de un Stargate adevărat (franchiza este deţinută în acest moment de canalul SyFy, parte a NBC, a cărui concepţie despre science-fiction este materializată prin transmiterea la ore de maximă audienţă a "competiţiilor" de wrestling), măcar putem sta liniştiţi ştiind că mutantul a fost anihilat.

Ruşii şi-au pierdut răbdarea dom'le. România trebuie neapărat scoasă din UE cât mai repede. Aşa că lăsară dreacu' diplomaţia şi ordonară "Suedezului" Radu Tudor (un vechi şi drag amic de-al lor) să "facă şi el ceva". Obedient din fire şi dornic să confirme vorba strămoşească, "ţiganu' tot ţigan", domnu' "ofiţer" puse de-o petiţie prin care cere nici mai mult nici mai puţin decât declanşarea procedurii de infringement. Ca să nu cadă singur de prost "agentu' tuciuriu" a mai convins neşte coledzi, printre care se numără şi o celebră şantajistă plus un prost cu pedale, să semneze respectiva scrisorică, pe care, cu curajul nebun care-l caracterizează, a plănuit s-o dea anonimă la PE.

Însărcinat cu strecurarea petiţiei pe uşa din dos a fost, nici că se putea altfel, un eurodeputat... PSD. Iată cum susţine bolşevicul autohton iniţiativa cozii de topor a bolşevicilor "big brother":

Petiţia nr. 0733/2010, adresată de R.T., de cetăţenie română, însoţită de 3 semnături, privind posibila încălcare a dreptului la libertatea de expresie în legătură cu referirile din presă la Strategia Naţională de Apărare a României.

Petiţionarul consideră că Strategia Naţională de Apărare a României, recent aprobată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, creează premizele unor abuzuri la adresa dreptului la liberă exprimare şi informare. Petiţionarul explică faptul că documentul menţionează „campaniile de presă la comandă, care au drept scop denigrarea instituţiilor de stat” drept o vulnerabilitate pentru statul român. Petiţionarul consideră că o asemenea referire este inacceptabilă şi subliniază faptul că urmează să fie adoptată o lege pentru punerea în aplicare a Strategiei Naţionale de Apărare. Conform petiţionarului, documentul a fost elaborat la iniţiativa Preşedintelui României şi ar justifica eventuale acţiuni din partea serviciilor secrete române şi a altor instituţii de aplicare a legii împotriva jurnaliştilor. El solicită intervenţia Parlamentului European pe lângă autorităţile române, pentru a le solicita modificarea documentului sau, în caz contrar, iniţierea de către Comisie a procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar pentru încălcarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (s.n.).

Informaţii:
- Petiţiile nr. 1924/2005 şi 1004/2005 vizau o chestiune similară şi, în ciuda caracterului sensibil al acestora, acestea au fost declarate admisibile.
- Petiţionarul doreşte ca petiţia sa să fie examinată în mod confidenţial (s.n.).
- Parlamentul României continuă (din septembrie 2010) să examineze propunerea.
- Petiţionarul a fost prezentat în mod oficial preşedintelui comisiei înainte de reuniunea comisiei din 29 septembrie 2010.

Recomandări:
- Se declară admisibilă;
- Se informează petiţionarul asupra conţinutului articolului 4.2 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, unde se subliniază faptul că securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru; nici Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nici Convenţia privind drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale nu extinde competenţele Uniunii Europene prevăzute de tratat. Cu toate acestea, interpretarea dată în petiţie ridică o îndoială în ceea ce priveşte conceptul de securitate naţională. Din acest motiv, şi fără a aduce atingere oricărei decizii pe fond, problema ar trebui să fie considerată admisibilă.

Una dintre lacunele culturii noastre este, de multă vreme, absenţa traducerilor textelor fundamentale despre teatru. Cum apetenţa pentru teorie nu caracterizează câmpul cultural din România, teatrul, atât de frecventat şi azi, la vremuri când vânzarea de carte se prăbuşeşte răsunător, şi cinematografele, chiar şi cele de mall, sunt de multe ori goale, scrierile esenţiale din istoria teatrului, cele ce au trasat drumul artei Thaliei, au rămas o restanţă. Unele au circulat în traduceri ascunse prin antologii studenţeşti, altele au apărut în publicaţii de ţinută, cum ar fi "Secolul XX", altele există în ediţii vechi, care n-au mai fost reeditate de decenii, deşi s-ar impune. Iar altele pur şi simplu nu există în versiune românească sau sunt de negăsit în biblioteci şi librării.

Acesta este şi cazul celebrului "Paradox despre actor" al lui Denis Diderot, texte de o stupefiantă modernitate pentru epoca în care a fost aşternut pe hârtie, fie ea Secolul Luminilor, dornic să pună capăt "beznei" iraţionalului şi să scoată la lumină puterile nelimitate ale raţiunii. Pasionat de teatru, comentator şi scriitor de teatru, zeflemitorul Diderot este autorul unei teorii care a făcut vâlvă la momentul formulării ei şi a continuat să işte controverse veacuri întregi după, făcându-şi deopotrivă apologeţi şi adversari. Apărută în varianta în limba română la Editura Nemira, scrierea briliantului iluminist are parte de o ediţie profesionistă. Volumul cuprinde încă un text despre teatru "Dialoguri despre Fiul natural", un cuvânt înainte de George Banu, prefaţa lui Robert Abirached (cea scrisă pentru ediţia de la Gallimard) şi o postfaţă semnată de regizorul David Esrig, cel care monta la Teatrul Bulandra din Bucureşti, acum câteva decenii un spectacol care avea să rămână în istorie, "Nepotul lui Rameau", cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică.[...]
Dana Ionescu

Acest text poate fi citit integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Rezultate (aproape complete) ale "parlamentarelor" din Râspublika Moldovna:

PCRM - 40,5% din voturi, 44 mandate;
PLDM - 28,7%, din voturi, 31 mandate;
PDM - 12,9% din voturi, 15 mandate;
PL - 9,3% din voturi, 11 mandate;

Ce să ne mai mirăm de măiastrul rezultat când ieri însuşi maiestrul HuHuHurezeanu făcea apologia Moscovei în timp ce-i ardea scurt, la ficat, pe nesimţiţii de imperialişti americani care, nu-i aşa, sunt cu toţii foşti agenţi CIA. Bravos neicusorule, nu-ţi trebuiră decât fo douăj' dă ani şi neşte bănişori mânjiţi ca să treci de la înfierarea Securităţii la înfierarea CIA.

Capitulare
Nigeria, cu complicitatea tacită a comunităţii internaţionale şi sprijinită activ de Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, reuşind să comprime întrega populaţie biafrană într-un teritoriu a cărui suprafaţă nu depăşea jumătate din cea iniţială a Biafrei, şi-a putut permite să aştepte până ce foametea şi molimele au înfrânt dorinţa de rezistenţă a poporului biafran. Pe 22 Decembrie 1969 guvernul Gowon a lansat ofensiva finală. Trupele Biafrei, înfometate, rămase fără alternative, au abandonat armamentul şi s-au afundat în junglă, lăsându-i pe nigerieni să avanseze nestânjeniţi, până ce au reuşit să taie Biafra în două, situaţie ce a dus la imposibilitatea coordonării unor măsuri de apărare. Armata nigeriană s-a lansat într-o operaţiune de asasinare sistematică a oricărui civil de sex masculin în vârstă de peste 10 ani, violare a tuturor femeilor şi fetelor apte de procreere şi distrugere a tot ceea ce ar fi putut avea o valoare.

Pe 13 Ianuarie 1970 preşedintele Ojukwu s-a refugiat, împreună cu majoritatea membrilor guvernului Biafrei, la Abidjan, în Coasta de Fildeş. Rămăşiţele armatei biafrane au capitulat în cursul aceleiaşi zile. Războiul pentru independenţa Biafrei se încheiase.

Biafra, născută prematur, într-o lume încă neaşezată, a devenit dovada de netăgăduit că entităţile statale construite arbitrar, pe criterii politice, n-au nici o şansă într-o regiune dominată de afilieri tribale şi relaţii de familie. Lecţia Biafrei a fost confirmată de Iugoslavia în 1990 şi foarte recent, în Irak.

Din Biafra lumea a învăţat că genocidul are la bază puterea banului, lupta pentru putere sau culoarea pielii însă nu toate genocidurile sunt egale. Deşi între 1967 şi 1970 au fost ucişi cam tot atâţia etnici Igbo câţi evrei au fost exterminaţi între 1937 şi 1945, Biafra nu a avut parte nici măcar de sprijinul Naţiunilor Unite, ce ar fi trebui concretizat sub forma trupelor de menţinere a păcii sau, cel puţin, a ajutorului umanitar.

Cu largul aport al Marii Britanii şi Statelor Unite, care au intervenit, tardiv, pentru oprirea masacrelor şi atrocităţilor declanşate de guvernul Gowon după capitulare, comunitatea internaţională a putut să ascundă liniştită sub preş un război intertnic incomod şi stânjenitor prin proporţiile genocidului şi totala lipsă de reacţie a guvernelor "democratice".

Metodologie
Zimbardo, în vederea asigurării condiţiilor pentru desfăşurarea experimentului pe care l-a denumit "Închisoarea Stanford", a dispus transformarea subsolului universităţii într-o replică a unei instituţii corecţionale. După încheierea lucrărilor de amenajare, în ziarele locale au fost publicate anunţuri de recrutare de voluntari iar din cei 75 de candidaţi au fost selecţionaţi 24 de bărbaţi a căror stare mentală şi emoţională a fost catalogată ca stabilă. Aceştia au fost împărţiţi în două grupuri egale, 12 "gardieni" şi 12 "prizonieri".

Cei din grupul "gardienilor" au fost echipaţi cu uniforme asemănătoare celor militare şi dotaţi cu bastoane din lemn. În plus aceştia au fost obligaţi să poarte în permanenţă ochelari de soare cu lentile oglindă care le ascundeau privirile făcându-i să pară inumani. Într-o primă întrunire informală, Zimbardo, intrat în rolul directorului de închisoare, le-a prezentat "gardienilor" singura restricţie în vigoare pe perioada experimentului: pedepsele cu caracter fizic erau strict interzise. În afara acestei restricţii gardienii puteau conduce închisoarea aşa cum credeau de cuviinţă, urmând a fi împărţiţi în schimburi cu orar regulat şi atribuţiuni fixe.

Prin contrast "prizonierii" urmau a fi echipaţi cu cămăşi lungi din pânză ieftină, portul lenjeriei intime fiind interzis. Fiecăruia avea să i se atribuie un număr de identificare după care urmau să fie apelaţi şi la care erau obligaţi să răspundă, utilizarea numelor fiind interzisă. La una din glezne vor purta un lanţ menit să le amintească constant că erau deţinuţi într-o instituţie corecţională. Condiţiile lor de trai urmau a fi mai mult decât spartane, având dreptul doar la o saltea pe care să doarmă şi la hrană zilnică. Lotul "deţinuţilor" a primit instrucţiuni să aştepte la domiciliu până când vor fi anunţaţi de începerea experimentului dar "anunţul" a sosit pe neaşteptate în momentul în care locuinţele le-au fost luate cu asalt de echipaje ale poliţiei locale care fusese de acord să participe la experiment. Subiecţii, fără a li se specifica faptul că această acţiune este o parte a experimentului, au fost arestaţi pe loc sub acuzaţia de jaf armat. Conform legilor în vigoare au fost amprentaţi şi fotografiaţi după care au fost dezbrăcaţi la piele, supuşi unei percheziţii a cavităţilor, tunşi chilug şi escortaţi în celule.

Românii sunt minţiţi zilnic, o să vedeţi fete rujate, cu ochii cât cepele spunând cum se reduc salariile şi trebuie salvaţi "bănişorii" oamenilor.
Traian Băsescu

S-o fi referit la cineva anume sau a vorbit aşa... generic?
Eu ştiu cel puţin un personaj (sinistru) care se potriveşte descrierii (mă rog, oarecum parţial pentru că Fefeleaga stă cam prost la "fetie").

Deşi ceea ce am prezentat până acum nu reprezintă întreg conţinutul unui element media - care ar trebui să fie o oglindă a lumii aşa cum este ea, cu rele dar şi cu bune - un procent important al acestuia este efectiv poluat cu trivialităţi şi vulgarităţi botezate ştiri. Iar acest procent este în continuă creştere pentru că cei care selecţionează ştirile refuză să înţeleagă că opiniile, iniţiativele, manifestările morale şi intelectuale primează în faţa reportajelor cu morţi, răniţi, jafuri, violuri etc.

La fel de important în orice redacţie a unui element media este (sau ar trebui să fie) departamentul reportaje. Reportajele, indiferent că sunt ordinare sau speciale, ar trebui să constituie izvorul din care publicul adună informaţii detaliate, pe baza cărora îşi poate forma opinii pertinente. Dacă reportajele sunt false sau exagerate publicul poate fi pus în imposibilitatea de a cunoaşte realitatea sau, mai grav, poate fi dezinformat. Tocmai de aceea este mult mai importantă credibilitatea unui reportaj decât stilul sau tonul acestuia. De fapt aceasta este singura pretenţie pe care publicul o poate avea faţă de editorul unui element media: reportajele să reflecte realitatea, să fie imparţiale şi fără "coloratură".

Diferenţa între editorial şi reportaj trebuie să fie foarte clară în orice element media, deoarece conştiinţa publică este "configurată" pentru această diferenţă; în timp ce editorialul este un mod prin care autorul împărtăşeşte publicului propriile opinii, sentimente, frustrări etc. reportajul trebuie să fie un vehicul prin intermediul căruia faptele ajung nealterate la public astfel încât interpretările să fie exclusiv la discreţia acestuia.

Nu ştiu dacă cel mai potrivit motto pentru "Furtuna" lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru Unesco "Nicolae Bălcescu" este, aşa cum e trecut în prezentări, una dintre devizele NASA "Totul e posibil! Imposibilul ia doar ceva mai mult timp"… Pentru că spectacolul este mai mult de-atât. E, poate, o poveste de "magie în sufragerie", aşa cum scrie Adriana Grand în prezentarea din Caietul-program, dar e mai mult şi de-atât. E un joc ce lasă să se zărească, dincolo de cuvinte şi de gesturi, ca-n glumă, o fereastră către puterea dinlăuntru. Acea putere care te face să muţi munţii din loc.

[...]

Ultima dintre piesele lui Shakespeare, aşa cum e considerată "Furtuna", este o poveste care nu seamănă deloc cu celelalte creaţii ale lui. Este opera unui creator care se desparte de creaţia lui pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Şi vorbeşte despre iluzie şi despre puterea iluziei. Despre vălul care vrăjeşte şi dezvrăjeşte lumea la bunul plac al unui vrăjitor. Despre jocul permanent între aparenţă şi realitate, între poveste şi ne-poveste. Şi, mai profund, despre microcosmosul din noi. Despre acel mic univers nesfârşit în care un Prospero şi un Caliban îşi dispută în permanenţă un teren de împrumut. În care câte-un mic demiurg închide cartea şi părăseşte jocul.

[...]

Victor Ioan Frunză (asistat de George Costin şi Sorin Miron) accentuează latura comică a textului lui Shakespeare, mizând pe un amestec de umor, duioşie, nostalgie şi candoare. Întreaga versiune scenică este o glumă dulce-amară, care la final rămâne doar amară. Şi poate fi "citită" "cum vă place"… E jocul de-a lumea al unui copil care descoperă viaţa, aruncă în luptă binele şi răul, şi la final lasă deoparte "instrumentele" magiei şi devine "om mare". E jocul de-a binele şi de-a răul din fiecare dintre noi sau lupta de-a viaţa şi de-a moartea şi de-a puterea pe care o dezlănuţuie ca pe-o furtună forţele subconştientului. E jocul de-a creaţia al unui mic creator de iluzii – aşa cum este oricare artist – şi pentru care vine un moment când trebuie să se oprească… Sau doar "furtuna" cea mare privită ca şi cum s-ar răsfrânge toată într-un pahar cu apă şi ar deveni inofensivă. E toate la un loc sau e nimic din toate astea.[...]
Monica Andronescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Cazul Chelu, încă de la declanşarea sa, s-a transformat într-un vector de anatemizare a chestorului Fătuloiu.

Clasicele A3 şi RTV dar şi recentul copil de suflet al lui Vîntu (întâmplător "partener de afaceri" cu Chelu, nu-i aşa?), Puterea - unde capete de afiş sunt ipochimenii Racoviceanu şi Mitchevici -, trag tare pentru a-i dovedi vinovăţia acestui poliţai fără inimă care i-a înscenat mizerii preacuratului afacerist gălăţean.

Să aibă cumva legătură toată această campanie de asasinat de presă cu efectivele de jandarmi scoase de Fătuloiu în stradă cu ocazia recentelor "proteste sindicale de susţinere a moţiunii", efective a căror prezenţă a tăiat cheful de "rivuluţie" al masei de manevră cu care PSD încerca o nouă lovitură de stat?

Contraofensiva
În August 1968 mai mult de 2.000 de rachete cu rază scurtă de acţiune şi câteva milioane de cartuşe de toate tipurile au început să sosească pe aerodromul de lângă Owerri. Concomitent Organizaţia Unităţii Africane a început să desfăşoare activităţi de lobby în rândurile comunităţii internaţionale cu scopul de a obţine ajutoare.

Deşi a fost intens criticat pentru decizia de a refuza transporturile terestre de ajutoare alimentare Ojukwu a rămas ferm în această privinţă, întrucât ştia foarte bine că în zona de vest a Africii există o îndelungată tradiţie a utilizării otrăvurilor în scopul de a-ţi elimina inamicii, fie ei civili sau militari. Guvernul Biafrei a solicitat expres ca orice fel de ajutor umanitar să sosească numai pe calea aerului. Deşi au existat voci care au susţinut că în spatele acestei solicitări s-ar ascunde dorinţa lui Ojukwu de a strecura armament şi muniţie printre alimente n-au existat dovezi concrete substanţiale care să susţină aceste alegaţii.

Spre sfârşitul anului 1968 media victimelor ajunsese la aproximativ 200.000 de biafrani lunar, din cauza blocadei terestre instituite de nigerieni şi a aglomerării populaţiei civile în interiorul unui teritoriu redus la mai puţin de jumătate din suprafaţa iniţială a ţării. Deşi au fost contactate în repetate rânduri, prin intermediul reprezentanţei din Lisabona, Statele Unite n-au mişcat un deget în favoarea tinerei naţiuni în căutarea independenţei, nici măcar n-au catadixit să acorde sprijin umanitar populaţei civile înfometate.

Întărită cu un contingent proaspăt de voluntari şi alimentată cu muniţia recent sosită din Franţa, armata bifrană a declanşat o contraofensivă în Octombrie 1968. Această operaţiune s-a soldat cu numeroase pierderi în rândurile armatei nigeriene şi a consemnat eliberarea zonei Owerri însă, în primăvara anului 1969, ea a trebuit oprită din cauză că biafranii rămăseseră, din nou, fără muniţii, alimente şi toate celelalte resurse necesare.

Transporturile aeriene nu soseau nici în cantitatea, nici cu frecvenţa necesare susţinerii unei populaţii înfometate şi a unei armate în ofensivă. Ceea ce a urmat, de la începutul lui 1969 până la sfârşit, rămâne consemnat ca un capitol ruşinos al istoriei moderne.

Introducere
Acest mult hulit experiment desfăşurat în 1971 în subsolul universităţii americane Stanford a reuşit să rămână în istorie ca exemplificare pentru efectele neşteptate ce pot apărea atunci când te joci de-a psihologia cu natura umană. Studiul mai mult a creat noi întrebări decât a reuşit să răspundă celor mai vechi referitoare la imoralitatea şi întunecarea ce încă persistă, adânc îngropate, în psihicul uman.

Din punct de vedere pur ştiinţific experimentul a fost un eşec, însă a generat anumite rezultate ce pot fi utilizate pentru a arunca o privire în nebuloasa psihologiei umane şi a comportamentului social. Implicaţiile sale etice sunt încă subiect de discuţie în facultăţi şi alte instituţii de învăţământ cu profil psihologic de pe mapamond şi au revenit în atenţia publică odată cu dezvăluirea abuzurilor de la Abu Ghraib şi Guantanamo. Studii similare au mai avut loc din 1971 încoace însă acestea s-au desfăşurat sub un control mult mai strict şi au fost atent monitorizate astfel încât să nu degenereze în manifestări de abuz sistematic şi încălcări flagrante ale drepturilor şi demnităţii participanţilor.

Premise
În 1971 psihologul Philip Zimbardo a vrut să demonstreze că gardienii unei închisori şi prizonierii pe care aceştia îi păzesc au tendinţa să îşi asume roluri predefinite, comportându-se aşa cum cred ei că ar trebui să se comporte, uitând să mai raţioneze şi pierzându-şi simţul moralei. Zimbardo dorea să expună ceea ce se poate întâmpla cu oamenii cărora li se răpeşte individualitatea şi demnitatea, dobândindu-se astfel controlul absolut asupra acestora, precum şi cealaltă extremă, studiind căile prin care gardienii ce dobândesc controlul absolut asupra deţinuţilor derapează spre dezumanizare şi abandonarea convenţiilor sociale şi morale.

Ca obiectiv secundar, în cadrul experimentului, urmau să fie studiate efectele pe care un mediu fără contact cu exteriorul, în care stimularea senzorială este minimă iar trecerea timpului nu este măsurată de nici un instrument, le poate avea asupra psihicului unor oameni supuşi stresului.

Cătălin Chelu, om de afaceri din Galaţi/Ploieşti, situat undeva pe la poziţia 300 în topul Forbes, şi "protagonist" în trei dosare DIICOT, a vrut să-l mituiască pe Fătuloiu.

Lidia Mitchievici, Alecu Racoviceanu, Cornel Nistorescu, Bogdan Chireac şi, cu voia dumneavoastră, bufonul curţii Victor Ciutacu zic că povestea e o făcătură ca să iasă Băsescu în faţă sau ceva de genul ăsta că nu prea am priceput ce au vrut să spună.

Adicătelea Chelu s-a băgat în gura lupului aşa, de flori de cuc, doar ca să participe la o înscenare pusă la cale de Băsescu-Udrea-Anastase-Boc-Videanu-Blaga-Berceanu şi cine o mai fi vinovatul de serviciu?

Actualizare
A apărut şi Martie din Post conlocuitorul "vopsit" (în culori de camuflaj ruseşti) Radu Tudor şi face ca Mobra pe la Antena 3. Asta înseamnă că domnul "om de afaceri" Chelu nu este doar unul din asociaţii lui Vîntu ci şi un personaj apropiat de PSD.

Odiseea Port Harcourt
Pe la începutul lui Aprilie 1968 situaţia în Bifra devenise critică, înregistrându-se oficial mai mult de 50.000 de decese lunar, atât urmare a luptelor cu armata nigeriană cât şi ca o consecinţă a foametei ce cuprinsese ţara din cauza pierderii terenurilor agricole din apropierea Nigerului. În aşteptarea unui miracol Biafra se pregătea să moară.

La 12 Mai 1968, sub comanda generalului Benjamin Adekunle, cincizeci de mii de soldaţi nigerieni, ce alcătuiau Comandoul Trei Infanterie Marină, debarcau în forţă pe o plajă la sud de Port Harcourt, în delta Nigerului. Concomitent Forţele Aeriene Nigeriene şi-au intensificat raidurile asupra aceluiaşi Port Harcourt, atacând cu precădere poziţiile de apărare din jurul oraşului. Alţi cincizeci de mii de soldaţi, în majoritate etnici Hulani din nord, au fost însărcinaţi cu misiunea de a ataca Port Harcourt dinspre vest. În faţa acestui masiv asalt concertat trupele biafrane, rămase rapid fără muniţii, au fost nevoite să apere cu disperare oraşul, luptând la baionetă şi aruncând sticle incendiare în transportoarele nigeriene. Au reuşit astfel să reziste până în 23 Mai, dată la care Port Harcourt, principala cale de aprovizionare a Biafrei, a căzut oficial în mâinile nigerienilor.

Rămăşiţele unităţilor biafrane, patru brigăzi de infanterie (aproximativ 20.000 de oameni), au reuşit să se strecoare din încercuire îndreptându-se către oraşul Owerri pentru a organiza un nou punct de rezistenţă. Generalul Adekunle a evitat să-i urmărească, preferând să rămână în Port Harcourt şi să lase oraşul la discreţia soldaţilor Hulani vreme de o săptămână. În acest răstimp, scăpaţi de sub control, nigerienii s-au dedat la acte de "disciplinare" a populaţiei oraşului, care au inclus violuri în masă, asasinarea bărbaţilor şi a copiilor victimelor acestor violuri, jafuri şi distrugeri. Un episod deosebit de barbar s-a petrecut în spitalul din Port Harcourt unde soldaţii nigerieni au ucis cu baionetele toţi răniţii biafrani, au violat toate asistentele şi femeile internate în maternitate, au asasinat toţi doctorii şi au prădat pe îndelete toate rezervele de materiale medicale.

În cele din urmă soldaţii nigerieni au revenit, rând pe rând, în unităţile lor, lăsând în urmă un oraş mai sărac cu câteva zeci de mii de locuitori. Această săptămână de dezmăţ a nigerienilor din Port Harcourt a oferit însă ocazia biafranilor să-şi întărească poziţiile din perimetrul oraşului Owerri.

in personajul de stenograma “Vintu” vad un tip haotic care vrea sa para tatal tuturor strategiilor si care are momente de furie ca nu e ascultat cum trebuie sau care trebuie sa le explice neaparat angajatilor sai de la virf cit de destept si puternic e. M-asteptam la un “mare papusar” si am dat peste un conducator de osti, un nou Stefan cel Mare, dar nu din Ghencea.

Băi nene, ce limbă aspră ai!

P.S.: Doar sublinierea îmi aparţine, restul capodoperei (inclusiv mutilarea formei scrise a limbii române) aparţine, în totalitate, autorului.

Transmiterea ştirilor este ce mai importantă funcţie a unui element media. Cum sunt acestea colectate? Ei bine, vă vine să credeţi sau nu, colectarea lor este în bună măsură dependentă de noroc şi fler personal şi seamănă foarte bine cu pescuitul oceanic. Se începe prin a desfăşura o plasă uriaşă în oceanul informaţional. Plasa se recuperează cu regularitate şi se analizează "captura". Examinarea este de cele mai multe ori sumară iar 90 la sută din conţinutul publicat denotă o lipsă acută de efort intelectual în procesul de sortare.

O altă sursă de ştiri de proastă calitate o constituie agenţiile de ştiri care, pentru profit, sunt interesate să livreze un flux cât mai umflat, imposibil de urmărit şi analizat temeinic de agenţii elementului media. Tocmai de aceea primim cu precădere ştiri în care abundă iraţionalul, anormalitatea, accidentalul. Acestea sunt mai uşor de observat de ochiul antrenat al agenţilor ce urmăresc fluxurile agenţiilor de ştiri.

Dar ce este o ştire? Care este tipul de eveniment despre care unui public inteligent i-ar plăcea să aibă cunoştinţă pentru a-l putea comenta? Luaţi un ziar sau deschideţi radioul ori televizorul: câţiva beţivi s-au bătut ca chiorii în gară; în nu ştiu ce cătun o adolescentă emancipată şi-a făcut de cap cu văcarul şi apoi l-a acuzat de viol; într-un accident de autobuz de aiurea au fost răniţi bărbatul unei femei şi nevasta unui bărbat din satul vecin; un muncitor de pe şantierul unei autostrăzi a făcut insolaţie; doisprezece parlamentari au semnat un proiect de lege pentru promovarea pantofilor cu toc în faţă etc. Considerând, prin absurd, că asemenea ştiri ar fi de interes public, n-ar fi mai simplu ca ele să fie şablonate, preeditate şi gata de publicat la intervale prestabilite? Schimbarea datei ar trebui să fie suficientă pentru satisfacerea nevoii de astfel de "ştiri".

[...]Început într-o notă falsă, spectacolul aşa şi continuă, cu puţine momente în care îşi găseşte ritmul cu adevărat. Spaţiul prea larg şi felul cum sunt dispuse locurile fac încă de la început ca rostirea replicilor să fie defectuoasă. Cu greu şi cu efort se desluşesc primele cuvinte din scena în care iubitele lui Don Juan deschid spectacolul. Spuneam că spectacolul începe într-un ton fals şi că aşa şi continuă… De ce?! Povestea lui Horváth, cu multe substraturi filosofice, vorbeşte despre un Don Juan care caută absolutul şi se prăbuşeşte undeva între senzualitatea lipsită de substanţă şi idealul care nu mai există, simbolizat aici de logodnica moartă. Ce caută el e dincolo de pământ, ce găseşte el e dezamăgitor şi chinuitor, mai chinuitor cu fiecare dintre femeile pe care le seduce chiar fără voia lui şi care se află mult sub idealul către care tinde.

Don Juan al lui Horváth poartă cu el toate secolele prin care i s-a perindat mitul şi devine aici un bărbat singur, chinuit de dor şi de aşteptare, un bărbat care a cunoscut moartea, un bărbat pentru care trupul femeii nu mai are taine, un bărbat fermecător, nepământesc de fermecător, pentru că acum caută altceva… Iar faptul că este inaccesibil îi sporeşte şi misterul, şi puterea de seducţie, până la momentul la care femeile – mult prea pământene şi dornice de viaţă, după ce războiul s-a sfârşit – îşi dau seama că idealul lui e moartea… Şi atunci se îndepărtează. Dar vorbesc acum de Don Juan al lui Horváth. Căci cel din montarea Ancăi Bradu, de la Sibiu, păstrează doar forma acestei poveşti, fără să izbutească să transmită tocmai esenţialul: adâncimea poveştii şi a personajului autorului german. Sunt scene frumoase, colorate, pitoreşti. Cu costume extrem de bine gândite.

Atmosfera toată, în ansamblu, are farmec şi are forţă. Dar lui Adrian Matioc, în rolul lui Don Juan îi lipseşte aproape cu desăvârşire dimensiunea metafizică a personajului, pe care o "joacă" doar… Iar reproşul este valabil pentru toţi actorii. Rămân, în cea mai mare parte a spectacolului, la dimensiunea de desen al rolului. Forţa din adâncuri a textului rămâne neexploatată, regia ezitând adesea în construcţia personajelor, care "se avântă" mult prea "teatral" în partituri, cu frazări, cu ţipete şi cu gesturi exagerate.[...]
Monica Andronescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Dacă PNL, prin vocea suavă a mostrei de inteligenţă ce răspunde la numele Mihai Voicu, a spus răspicat, de la bun început, că nu merge la consultările cu Preşedintele, PSD s-a codit până azi înainte să refuze. Jocul PSD nu a fost însă o fandoseală de fată mare aşa cum s-ar putea crede ci o necesitate întrucât adevăratul om care ia deciziile în partid, Adrian Năstase, nu era în ţară la momentul anunţului făcut de Băsescu. TuuTuulescu Ponta prins cu pantalonii în vine şi aşezat pe oliţă pur şi simplu nu a avut alternativă. Şi aşa situaţia sa în partid e cam tulbure în acest moment.

Începutul sfârşitului
Între timp proaspăta forţă aeriană a nigerienilor începea să-şi facă simţită prezenţa. În vreme ce bombardierele erau ocupate cu distrugerea sistematică a localităţilor Onitsha şi Enugu (obligându-i pe biafrani să-şi mute capitala mult mai în adâncul teritoriului, la Umuahia), aparatele MIG-17 aveau preocupări ceva mai elevate doborând avioanele cu ajutoare umanitare (care erau clar marcate), ceea ce a determinat Crucea Roşie Internaţională să suspende zborurile până la negocierea unor culoare sigure cu guvernul nigerian. Timp în care biafranii au început să moară de foame.

Ojukwu, unul din cei mai bogaţi oameni din Nigeria, educat la Oxford, susţine că întreaga sa avere personală din acea vreme, aproximativ 40 de milioane de dolari, a fost cheltuită pentru provizii. De asemenea Ojukwu şi-a utilizat din plin toate relaţiile personale cu numiţi europeni înstăriţi pentru a face rost de alimente şi muniţii pentru proaspăta naţiune. Însă nici măcar eforturile sale, deşi însemnate, n-au reuşit să evite ceea ce avea să urmeze.

La sfârşitul lui Septembrie 1967 capitala Enugu, în urma unui asalt combinat aerian şi terestru, cădea în mâinile trupelor nigeriene conduse de generalul Murtala Mohammed, un etnic Hausa din nordul Nigeriei, iniţiatorul campaniei "pământ pârjolit" în Biafra. Conform raportorilor internaţionali în acea perioadă în fiecare zi erau ucişi 5.000 de biafrani. Situaţia Biafrei începea să se deterioreze rapid.

Nevoit să susţină o line a frontului extrem de întinsă cu mica armată regulată aflată la dispoziţia sa plus un număr insignifiant de mercenari şi voluntari europeni Ojukwu era pus să aleagă între două rele: fie ceda nigerienilor o porţiune însemnată a teritoriului fie lăsa în mâinile acestora Port Harcourt, poarta maritimă a Biafrei, locul pe unde intră logistica necesară războiului şi proviziile necesare populaţiei înfometate şi pe unde iese petrolul care plăteşte pentru toate acestea.

Soluţia aleasă în cele din urmă a fost una de compromis, aproximativ 300 de kilometri din teritoriu au fost cedaţi nigerienilor iar trupele astfel disponibilizate au fost afectate întăririi poziţiilor în districtul de coastă spre a face faţă asaltului artileriei şi aviaţiei inamice. Luptele au continuat cu înverşunare pe tot parcursul toamnei şi al iernii 1967-1968. Afluxul de noi mercenari, voluntari şi recruţi de la începutul anului a permis armatei biafrane să-şi menţină poziţiile până aproape în vara anului 1968.

Charles Goldie, unul din cei mai controversaţi artişti neozeelandezi, dar şi unul din cei mai cunoscuţi, s-a născut în anul 1870 în Auckland, în familia unui negustor de cherestea, fost primar al oraşului. În 1892 a plecat la Paris pentru a-şi completa studiile la Académie Julian (unde, doar câţiva mai târziu, vor studia Ştefan Luchian şi Camil Ressu). Perioada pariziană i-a facilitat deprinderea tehnicilor academice conservatoare, studiul aprofundat al desenelor după natură şi al reproducerilor după marii maeştrii aducându-i câteva premii de excelenţă. Deşi în acea perioadă Parisul trăia efervescenţa Impresionismului, Goldie nu a fost deloc impresionat de curentele moderniste.

După întoarcerea în Noua Zeelandă, în 1898, artistul înfiinţează "The French Academy of Art" şi îşi începe să lucreze la câteva lucrări comandate, în marea lor majoritate alegorii istorice şi portrete. În 1901, cu ocazia unei vizite în Rotorua, Goldie intră în contact cu cultura Maori, soţia unui prieten facilitându-i obţinerea permisiunii câtorva localnici de a le realiza portrete.

În 1904 artistul era deja considerat ca principalul portretist al Maorilor şi era foarte cunoscut datorită abilităţilor sale tehnice extraordinare. Desigur, nu toată lumea îi aprecia lucrările, principalele teme ale criticilor fiind acuzaţiile de repetitivitate şi lipsă de vitalitate a personajelor precum şi obiceiul lui Goldie de a lucra după fotografii.

Charles Goldie era ferm convins că poporul Maori este pe cale de dispariţie prin asimilarea sa de către Pakeha şi că lucrările sale sunt înregistrări ale ultimilor supravieţuitori, iar titlurile multora dintre lucrările sale ("Ultimul Canibal", "Nobila Relicvă a unei Rase Nobile") precum şi poziţiile şi mimica asumate la cererea sa expresă de subiecţii mai în vârstă, sunt în deplină concordanţă cu această viziune romantică.

Cu toate că, în general, lucrările artistului sunt considerate viziuni romanţate şi nu reprezentări riguroase ale băştinaşilor "din vremuri apuse", mulţi maori consideră arta sa ca fiind taonga, reprezentări ancestrale de neînlocuit, a căror semnificaţie este cu totul şi cu totul specială pentru ei.

În 1911, ca răspuns la criticile din ce în ce mai vehemente, Goldie încercă să-şi diversifice tematica şi să adauge o notă de originalitate operei sale. Pictează "Copilul Hristos în Templu" însă îşi atrage şi mai multe critici aşa că se refugiază din nou în lumea portretelor Maori.


Într-o încercare de a-şi salva cariera aflată în declin pronunţat artistul pleacă în 1920 în Australia, plănuind ca de aici să continue spre Paris, pentru a-şi desăvârşi pregătirea. În loc să-şi ducă planul până la capăt Goldie se stabileşte în Australia şi continuă să picteze portrete ale maorilor după fotografii şi schiţe de ale sale mai vechi.

Întors în Noua Zeelandă cu sănătatea şubrezită (cel mai probabil în urma unei combinaţii între alcoolism şi intoxicaţie cu plumb din pigmenţii utilizaţi la prepararea pânzelor) Charles Goldie îşi exteriorizează frustrările pricinuite de pierderea reputaţiei artistice prin lungi articole de presă, adevărate tirade îndreptate împotriva artei moderne şi a criticilor. Începând cu 1941 nu mai pictează nimic şi moare şase ani mai târziu, în 1947, la venerabila vârstă de 77 de ani.

Citeşte aici despre Charles Goldie

Citeşte aici despre Charles Goldie

Citeşte aici despre Charles Goldie

Citeşte aici despre Charles Goldie

Citeşte aici despre Charles Goldie

Citeşte aici despre Charles Goldie

Citeşte aici despre Charles Goldie

Contrar concluziei ce s-ar putea desprinde la o privire sumară asupra denumirii acestui cult, scientologia nu are nimic ştiinţific în esenţă. Este doar rodul minţii mai mult sau mai puţin deranjate a unui singur om: scriitorul de SF L. Ron Hubbard. Această nouă "religie" nu are nici un fel de contact cu realitatea şi manipulează concepte de genul extratereştrilor care ataşază tetani de corpurile umane.

Documente secrete ale sectei, ajunse la cunoştinţa opiniei publice prin diverse căi oculte, vorbesc despre Xenu, liderul unei confederaţii galactice de acum vreo 70-80 de milioane de ani care a constatat că are o problemă cu suprapopularea. În consecinţă, şi-a luat navele şi a uşchit-o către Pământ unde ştia el că e loc viran. Odată ajuns aici, le-a dat drumul compatrioţilor (tetani) de pe nave şi i-a cazat în vulcani da' ăia n-au stat cuminţi şi au început să contamineze oamenii făcându-le rău.

Asta-i, în mare, povestea mai mult sau mai puţin oficială din spatele Scientologiei, o probă de science-fiction de o calitate mai mult decât îndoielnică. Ceea ce stă însă la baza cultului scientologic - o dovadă indubitabilă a doctrinei după care se ghidează liderii Bisericii Scientologice (apropo, ştiaţi că Tom Cruise este Hristosul scientologilor?) - sunt măreţele cuvinte rostite de Hubbard într-unul din rarele momente de luciditate:

"Este ridicol să scrii pentru un penny pe cuvânt. Dacă vrei cu adevărat să faci un milion de dolari, înfiinţează-ţi o religie."

Ultimele semne ale zilei se stinseră de mult. Cornul lunii coborî tăcut în linia orizontului. Himera întunericului cufundă în beznă stâncile ţărmului şi întinderile nesfârşite de ape.

De la o vreme cerul se mai lumină şi roiuri nenumărate de stele începură să dea contur crestelor de valuri şi colinelor de pe ţărm. Când constelaţia Orion se înalţă de trei catarge deasupra liniei mării era semn că ceasul trecuse de miezul nopţii. Odihna plăcută şi dulce coborî asupra mării şi a ţărmului căci, la acel ceas de noapte, dormeau şi peştii, şi păsările, şi lucrătorii din porturi, şi sclavii şi stăpânii deopotrivă. Însuşi Zeus dormea un somn profund, legănat de cântecul soţiei sale, Hera...

Lângă ţărm, unde copacii stufoşi umbreau malurile line ale micuţului golf, întunericul deveni şi mai de nepătruns. În apropierea liniei malurilor, acolo unde apa mării se aduna în bulboane adânci, se auziră clipocind vâslele unei corăbii. Crengile prelungi ale sălciilor stăteau aplecate mult asupra mării, mai-mai să atingă bordul corăbiei pe puntea căreia pâlpâiau două lumini ca doi ochi de lup furişându-se prin beznă.

Deodată clipocitul vâslelor încetă. Numai silueta corăbiei se mai mişca, legănată încet de valuri. Pânzele erau prinse strâns, cu frânghii, de lemnul catargelor. Ciocul înalt de la prova, ca de pasăre, se mişca şi el, legănat în balansul apelor.

Plutea o corabie pustie pe ape? Nu, nu era o corabie pustie! Catul de jos, cel al vâslaşilor, aburea de suflarea fierbinte a voinicilor de la vâsle, care abia acum prinseseră prilej de odihnă. Pe punte se auzeau răsunând paşi nerăbdători. În plinătatea nopţii, în lumina slabă a cerului, pe corabie se desluşeau siluetele agitate ale unor oşteni care purtau suliţe şi coifuri. Când şi când se distingeau voci.

Una din siluetele de pe punte părea mai vioaie. În lumina cerului înstelat i se zărea armura de pe piept şi coiful sclipind în puterea nopţii. Se plimba nervoasă de la prova la pupa şi înapoi, aplecându-se uneori peste bord şi scrutând întunericul. Într-un târziu începu să dea semne vădite de nerăbdare. Două frânghii se desfăşurară peste bord şi în mreaja lor coborî o barcă zbătându-se uşor pe oglinda tăcută a apei. Apoi, silueta de pe punte se prinse de frânghii şi coborî în barcă.

Fragment din Adoris şi Kromia
de Viorel Darie

Îl cunoaşteţi pe Mafoame? Nu? Mafoame C. Mafoame e totuşi un personaj destul de cunoscut şi nu se poate să nu-l fi întâlnit măcar odată în viaţă.

Mafoame e un tip complex, funcţionar la stat. Are un intelect aproape de medie şi un orgoliu de zece ori mai mare. Este întotdeauna bucuros să epateze cu gresia nou-nouţă şi cada cu hidromasaj din baia somptuoasei sale reşedinţe de trei camere de la etajul şapte al unui bloc din Ferentari.

Mafoame este omul care are rate la absolut toate băncile din România, doar trăieşte în capitalism şi nu se poate să nu aibă şi el o plasmă de doi metri în sufragerie, ultimul model de combină frigorifică în bucătărie şi o limuzină V6 în leasing parcată în spatele blocului.

Se trezeşte în fiecare dimineaţă în zori, pe la 9, şi la 10 e la servici. Răsfoieşte alene trei dosare şi scrie o sută douăzeci de mesaje cu înjurături pe bloguri până pe la 12:30 după care se plictiseşte de atâta muncă şi iese la o ţigară să comenteze cu amicii emisiunea lui Mihai Gâdea din seara precedentă.

La prânz, cu regularitate, Mafoame se întâlneşte cu casnica doamnă Mafoame în hol la Mariott şi intră amândoi, ţanţoşi, în restaurant pentru a lua masa. Doamna Mafoame nu poate găti, are o sensibilitate la buricele degetelor dobândită în tinereţe, pe vremea când era nevoită să se înjosească mulgând vaca în cătunul natal. Cât timp mănâncă amândoi vorbesc tare la iPhone-uri în timp ce se uită roată prin sală, să vadă dacă nu cumva îi recunoaşte cineva din cartier.

Seara, cât timp doamna este la fitness, Mafoame se întâlneşte în apropiere, la o terasă din Dorobanţi, cu câţiva colegi. În timp ce soarbe alene şi nonşalant din paharul cu Chivas, Mafoame înjură guvernul. Nenorociţii i-au tăiat salariul şi acum trebuie să facă un nou împrumut pentru a plăti liposucţia doamnei. Neapărat, la următorul miting al bugetarilor, iese şi el în stradă ce mama dracu'!

Şi ziceţi că nu-l ştiţi pe Mafoame? Uitaţi-vă cu atenţie în jur. Îl vedeţi pe tipul ăla care se căinează că nu-i ajung banii de la un salariu la altul? Ăla care-şi alimentează A6-le la benzinărie şi-l înjură pe Băsescu-Boc în timp ce se laudă că n-a muncit o secundă în viaţa lui că doar are serviciu "la stat". El e, Mafoame. L-aţi văzut? Bun! Acum, grăbiţi-vă să ajungeţi la cea de-a doua slujbă, să aveţi de unde plăti taxe şi impozite, doar nu vreţi să rămână Mafoame pe drumuri, nu? Sau mai rău, săracu', să ajungă coleg cu voi, la patron.

Încă nu am apucat să vorbim despre ceea ce, pentru cei mai mulţi dintre noi, reprezintă cel mai important aspect al activităţii unui element media: responsabilitatea editorului pentru conţinutul livrat publicului. Pe scurt am putea spune că această responsabilitate este identică cu aceea pe care o are orice persoană în societate. Editorul şi-a autoasumat o poziţie din care poate influenţa masele atât în bine cât şi în rău şi el trebuie cântărit şi măsurat conform acestei poziţii. Prin capacitatea sa de control asupra publicului editorul este mai presus decât orice parlamentar, preot, medic sau profesor. Nu există o vreo altă instituţie în lumea asta care să aibă un nivel de influenţă mai ridicat şi mai constant ca cel al unui element media şi tocmai această însuşire creează falsa impresie că media este mai degrabă o întreprindere publică decât una privată.

Spunea cineva la un moment dat că presa există la graniţa dintre literatură şi logică. Dacă stăm să analizăm la rece conţinutul difuzat de un element media vom observa, într-adevăr, că acesta cu siguranţă nu este literatură dar şi că este mult prea aleator şi variabil pentru a se încadra în limitele stricte ale logicii. Pentru a putea aprofunda acest concept vom analiza pe rând cele trei componente de bază ale materialelor difuzate de un element media: ştiri, editoriale şi conţinut de interes general.

Capacitatea lumii moderne de colectare a informaţiilor proaspete a depăşit de mult graniţele umanului iar discriminarea editorială nu reuşeşte să ţină pasul cu progresul tehnologic. Suntem efectiv zdrobiţi de masa informaţiilor nedigerate, cel mai adesea colectate şi stocate fără a acorda importanţă valorii. Aproape toate resursele unui element media sunt concentrate în scopul culegerii brute, fără triaj, a informaţiilor iar această povară devine din ce în ce mai apăsătoare pentru editori şi îngrijorătoare pentru public.

Nigeria în derută
Nigerienii s-au trezit dintr-o dată că principala resursă de talente, unul din porturi şi cea mai mare resursă de export le-au dispărut peste noapte figurând dintr-o dată printre resursele unei alte "naţiuni". Aveau o armată numeroasă dar nu aveau aviaţie şi mai dispuneau de câteva vase de coastă pentru protecţia ţărmurilor. Soldaţii erau prost echipaţi iar majoritatea ofiţerilor, fiind de naţionalitate Igbo, activau acum dincolo de Niger, antrenând cu osârdie noua armată biafrană pentru a rezista unei invazii aşa că singura lor tactică de război era atacarea inamicului cu un număr impresionant de trupe.

Guvernul Nigeriei avea în faţă doar două opţiuni. Fie se angajau într-un război de uzură pentru a recupera teritoriul şi posesiunile pierdute, fie recunoşteau independenţa Biafrei şi deveneau un vecin insignifiant al noii naţiuni. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, din păcate, au ales calea războiului. Incursiunile iniţiale în Biafra au fost respinse fără drept de apel iar sursele vremii indică pierderi masive de vieţi omeneşti în rândul armatei nigeriene, cifrele oscilând între 20.000 şi 75.000 de morţi.

De cealaltă parte biafranii ştiau că, de la gestul lui Ojukwu încolo, eşecul era inacceptabil. Acţiunile guvernul nigerian nu lăsau vreo urmă de îndoială că războiul urma să aibă ca ţintă principală populaţia civilă astfel încât Igbo să fie nimiciţi. Resursele aveau prea puţină importanţă, lupta avea conotaţii tribale nu economice. După respingerea atacurilor iniţiale trupele Biafrei au pătruns adânc în teritoriul nigerian ajungând la mai puţin de 25 de kilometri de capitală. În Lagos s-a instaurat haosul, cetăţenii ieşind pe străzi în mişcări de revoltă spontane şi dedându-se la jafuri în masă. Atât guvernul Marii Britanii cât şi administraţia Johnson de la Washington i-au transmis lui Gowon indicaţia de a rămâne pe loc împreună cu guvernul său şi să nu predea sub nici un motiv Lagosul biafranilor.

Preşedintele Ojukwu era convins că războiul avea să se încheie rapid. Bombardierele B-26 aflate la dispoziţia trupelor sale bombardau nestingherite, pe timpul zilei, poziţiile avansate ale nigerienilor iar rachetele ghidate cu rază scurtă de acţiune - rapid concepute de "trustul creierelor" biafran - făceu ravagii în rândul trupelor guvernamentale. Pentru guvernul Gowon devenise clar ca lumina zilei că avea nevoie de sprijin aerian pentru a supravieţui. Cererea adresată de ei în acest sens către comunitatea internaţională a fost rapid onorată de Uniunea Sovietică care a trimis cinci MIG-17 şi patru bombardiere IL-28, împreună cu consilierii şi tehnicienii aferenţi. Aparatele urmau să fie utilizate în luptă de piloţi egipteni şi englezi, până ce prima generaţie de piloţi nigerieni va absolvi cursurile de pregătire. Pe lângă piloţi şi tehnicieni Marea Britanie, extrem de grijulie cu soarta fostei sale colonii, a mai trimis în Nigeria şi armament uşor, uniforme, vehicule de transport etc.

Şi Biafra a beneficiat de ceva ajutor militar, concretizat sub forma armamentului şi tancurilor rămase din recentul încheiat Război de Şase Zile, dar sprijinul pentru tânărul stat a fost mai mult politic şi foarte timid exprimat, doar Coasta de Fildeş, Gabon, Tanzania, Rhodesia şi Africa de Sud recunoscându-i independenţa. Prin intermediul consulatul deschis la Lisabona biafranii au recrutat voluntari din multe ţări europene şi au depus diligenţe pentru cumpărarea de muniţii şi cereri de ajutor umanitar. Cererile repetate de ajutor adresate Statelor Unite s-au izbit de un zid al indiferenţei, administraţia Johnson considerând că Biafra nu intră în zona de interes a americanilor.

Când auzim de St. Louis gândul ne poartă aproape automat pe cursul râului Missouri, în oraşul renumit pentru abundenţa de stele ale jazz-ului cum ar fi Miles Davis sau Josephine Baker. Însă dincolo de Atlantic, pe coasta de vest a Africii, se află un alt oraş, cu acelaşi nume, pe care cunoscătorii îl consideră "capitala jazz-ului" din Africa de Vest.

Saint-Louis, Senegal, primul stabiliment al coloniştilor francezi din Africa, fostă capitală a Africii de Vest franceze, păstrează încă vestigii ale farmecului şi parfumului perioadei coloniale. Zeci de mii de vizitatori se perindă anual prin oraş, în special în luna Mai, atunci când are loc Festivalul Internaţional de Jazz.

Deşi festivalul ca atare are o istorie relativ scurtă, prima ediţie având loc în 1992, tradiţia jazz-ului datează de prin anii '30, vreme în care radioul senegalez transmitea muzică de origine cubaneză. Putem spune că jazz-ul este o grefă de culoare aplicată peste o moştenire muzicală senegaleză transmisă din generaţie în generaţie, încă din timpuri imemoriale, prin intermediul grioţilor, un soi de barzi africani ce au abilitatea de a combina rimele cu un ritm muzical în scopul de a da savoare poveştilor ancestrale. Nu, rap-ul nu este o invenţie a Lumii Noi, rădăcinile sale sunt, ca şi cele ale afro-americanilor, în Africa iar printre grioţii a căror carieră a început cu ocazia unui festival de jazz în Saint-Louis se numără şi Ablaye Cissoko, senegalezul ce a vrăjit o lume întreagă cu kora.


Însă acest eveniment anual nu consemnează doar participarea unor artişti locali sau regionali. De-a lungul timpului pe scenele Festivalului Internaţional de Jazz de la Saint-Louis au urcat şi nume prestigioase ale jazz-ului, cum ar fi Randy Weston, Herbie Hancock şi Joe Zawinul.

Saint-Louis în perioada festivalului este locul unde istoria se întâlneşte cu contemporaneitatea, tam-tam-ul şi kora armonizează perfect cu pianul şi saxofonul, iar turistul are ocazia să intre în contact direct cu moştenirea culturală a vestului Africii.

Cu trei secole de tradiţie în spate oraşul senegalez, prin istorie, localizare geografică, arhitectură şi multe alte caracteristici este o punte între savană şi deşert, ocean şi fluviu, tradiţie şi modernitate, Islam şi Creştinism, Europa şi Africa.

Următorul Festival Internaţional de Jazz ce va fi găzduit în acest oraş cu identitate unică şi un stil de viaţă aparte este programat pentru sfârşitul lunii Mai 2011. Este o ocazie pentru oricine de a experimenta "Teranga", echivalentul Wolof pentru "ospitalitate".

Materia întunecată (II)
La sfârşitul episodului trecut am vorbit despre Zwicky şi descoperirea sa. Destul de ciudat, din 1934 când astrofizicianul a făcut publice descoperirile sale, şi până în 1970 nimeni nu le-a luat în seamă. Ignorarea acestor idei revoluţionare a fost o decizie extrem de proastă a comunităţii ştiinţifice deoarece a provocat pierderea a decenii întregi de potenţiale cercetări în domeniu. Deabia în zilele noastre materia întunecată a devenit obiect de studiu aplicat şi asta numai după ce anumiţi cercetători şi-au dat seama că descoperirile lui Zwicky explică câteva din propriile lor rezultate şi observaţii.

Prin 2006 cercetătorii britanici de la Universitatea Cambridge au făcut nişte descoperiri extrem de interesante. Conform calculelor lor particulele componente ale materiei negre se mişcă cu o viteză de 9 kilometri pe secundă, mult mai rapid decât se credea până atunci. Ei au putut chiar să determine şi temperatura normală a materiei negre: 10.000°C. Aceste descoperiri nu au dus totuşi la o concluzie comună în rândurile comunităţii ştiinţifice care rămâne divizată în ipoteze, plecând totuşi de la singurul aspect asupra căruia au căzut de acord: materia întunecată este, cel mai probabil, de origine nonbarionică.

Probabil că cea mai importantă barieră ce stă în calea descifrării misterelor materiei întunecate este incompleta noastră cunoaştere a gravitaţiei şi fenomenelor asociate acesteia. De-a lungul timpului s-au formulat multe teorii cu privire la natura materiei întunecate însă una dintre ele se remarcă în mod deosebit prin originalitate şi atractivitate.

Conform Teoriei M, care nu este altceva decât varianta actualizată a Teoriei Corzilor există, în afara celor 4 dimensiuni cunoscute, încă 8 dimensiuni astfel încât numărul lor total ajunge la 11. Într-un Univers membranatic, cum este cel postulat de Teoria M, capetele corzilor sunt ancorate de membrana spaţiului nostru astfel încât particulele nu se pot mişca decât în interiorul acestei membrane. Însă particulele ce transportă forţa gravitaţională, gravitonii, sunt corzi închise, ca nişte inele, deci pot "evada" din membrană, ceea ce explică de ce gravitaţia este mult mai slabă decât forţa electromagnetică. Acest comportament oferă şi o explicaţie interesantă pentru materia întunecată care ar fi în fapt gravitoni "evadaţi" dintr-o membrană învecinată (dimensiune paralelă în termenii literaturii SF) care pătrund în membrana spaţiului nostru.

Până acum nimic nu este sigur şi oricare dintre teoriile formulate are argumente pro sau contra dar, la viteza cu care evoluează cunoaşterea umană, bănuiesc că nu va mai trece mult timp până ce se va lămuri şi această chestiune. Moment în care, bineînţeles, ne vom apuca cu toţii să discutăm despre descoperirea epocală ce va să vie.

5 Iulie 1967
Zorii fierbinţi şi ceţoşi puneau încetul cu încetul stăpânire pe desişul pădurii aflată la graniţa dintre proaspăta naţiune biafrană şi estul Nigeriei. Cu doar o lună în urmă efective ale armatei nigeriene, două regimente de artilerie şi două de infanterie fuseseră masate de-a lungul zonei de separaţie. Vremea tratativelor trecuse deja, opresiunea barbară suferită de populaţia de la est de fluviul Niger nu putea fi inclusă în tratate, nu mai rămăsese decât războiul. La scurt timp după miezul nopţii a început canonada.

Creată din necesitate Biafra a apărut ca răspuns la "reconstrucţia politică" a Nigeriei din cenuşa fostei colonii britanice. Cele trei grupuri etnice majoritare, Hausa, Fulani şi Igbo, nu au convieţuit niciodată în armonie - fiecare dintre acestea avea propriul teritoriu, propria cultură, propriile convingeri religioasă, chiar şi propria etică.

Hausa şi Fulani predominau numeric dar erau mai puţin instruiţi în timp ce Igbo, masaţi în special în estul Nigeriei, erau ceva mai educaţi şi aveau o cultură a muncii. Majoritatea intelectualilor şi a ofiţerilor nigeriani proveneau din rândurile populaţiei Igbo în timp ce clasa muncitoare şi soldaţii erau de origine Hausa sau Fulani.

Nici fostul guvern colonial nici guvernul nigerian de după 1960 - anul obţinerii independenţei - nu rezolvaseră această problemă şi, deşi accesul la educaţie era destul de facil, Hausa şi Fulani nu dăduseră buzna să-şi ridice nivelul intelectual.

În prima parte a anilor 1960, structura societăţii nigeriene, lipsită de "supapa de siguranţă" pe care o reprezentaseră trupele britanice, a început să se destrame. Etnicii Igbo care lucrau în nordul şi vestul Nigeriei au devenit ţinte ale asasinatelor în masă, bande întregi de Hausa şi Fulani lansând atacuri asupra minoritarilor Igbo, la început în teritoriile tradiţionale ale celor două etnii şi mai apoi în zona sud-estică, cunoscută şi sub denumirea populară de "Igboland".

Până în 1966 acese atacuri au reuşit să producă o reacţie în masă a populaţiei Igbo care a început să se "refugieze", plecând din toate zonele Nigeriei şi masându-se în sud-estul ţării. Lovitura de stat orchestrată de generalul Yakubu Gowon în 1966 avea să pună capăt democraţiei nigeriene şi să dea semnalul declanşării unui val de violenţe etnice împotriva Igbo, al căror paroxism avea să atingă graniţele genocidului.

În luna Mai a anului 1967 locotenent-colonelul Chukwuemeka Odumegwu-Ojukwu, sprijinit de alţi ofiţeri nigerieni dar şi de unii intelectuali şi politicieni, declară secesiunea zonei estice a Nigeriei, sub denumirea ancestrală "Biafra".

Tânărul stat Biafra avea câteva atuuri importante în drumul spre consolidarea independenţei. Ca naţiune avea un nivel ridicat al educaţiei, majoritatea intelectualităţii nigeriene şi a ofiţerilor armatei fiind de extracţie Igbo. Teritoriul era bogat în resurse naturale, avea deschidere la mare şi, cel mai important, dispunea de resurse proprii de petrol, cea mai mare parte a zăcămintelor şi rafinăriilor nigeriene fiind concentrate în această zonă.

Pe cât de fals este conceptul că un element media este un soi de tribună deschisă de la care publicul poate spune orice i-ar trece prin cap, tot atât de falsă este şi ideea că un element media este un soi de organizaţie de binefacere.

Funcţia de bază a unui element media este cea de colectare şi de transmitere a ştirilor şi urmează să vorbim ceva mai încolo despre genul ştirilor ce se pretează a fi colectate şi publicate. O a doua funcţie a elementului media este elucidarea şi comentarea ştirilor precum şi stabilirea de relaţii între acestea. În sfârşit, cea de-a treia funcţie este furnizarea de conţinut de interes general.

Pentru editor nu există piatră de încercare mai mare decât recunoaşterea unei ştiri; de cele mai multe ori aceasta ţine de un soi de instinct, ceva asemănător celui de-al şaselea simţ. Pentru a discerne, din imensa grămadă de materiale şi subiecte colectată, nu doar un element care poate suscita interesul publicului dar şi care anume nuanţă ori aspect al acestuia va avea cel mai mare impact, să fii în stare să anticipezi seara sau în puterea nopţii care va fi subiectul despre care toată lumea va dori să afle şi să comenteze a doua zi, necesită un talent deosebit.

Publicul a fost şi va fi întotdeauna avid de informaţii "calde". Nimic nu este mai facil pentru un editor decât să preia şi să "croşeteze" pe marginea unui subiect ce se află deja pe piaţă şi este comentat de toată lumea; dar nu astfel se construieşte succesul. Sunt elemente media care difuzează orice fel de ştiri dar întotdeauna cu întârziere, nu reuşesc să prindă valul interesului de moment al publicului şi toacă la nesfârşit subiecte moarte şi îngropate. Atenţia publicului poate fi focalizată numai asupra câte unui punct de critic iar interesul acestuia pentru un subiect se disipează cu celeritate; succesul unui element media constă în abilitatea de a descoperi aceste puncte critice sau promptitudinea cu care tratează subiectul, cel mai adesea din unghiuri diametral opuse.

Thomas Cole s-a născut în 1801 în localitatea engleză Bolton şi a emigrat în 1818, împreună cu familia, în Statele Unite. În primii ani de după emigrare Cole a locuit, pentru scurte perioade de timp, în Philadelphia, Ohio şi Pittsburgh, câştigându-şi traiul ca portretist itinerant.

În 1825 Thomas Cole descoperă peisajele încântătoare din zona munţilor Catskill şi realizează o serie de micro peisaje pe care le expune în cadrul unei expoziţii organizate la New York. Cu ocazia acestei expoziţii artistul intră în atenţia unor figuri proeminente ale protipendadei metropolitane, printre care se numără Asher B. Durand care avea să-i devină prieten pe viaţă.

Între 1829 şi 1831 artistul călătoreşte prin Europa, mai întâi în Anglia pentru studii şi probleme de afaceri, mai apoi în Franţa şi Italia, de data aceasta în scop pur turistic. În Noiembrie 1832 Thomas Cole revine la New York şi organizează o expoziţie personală cu picturile executate în timpul periplului european, eveniment ce i-a consolidat reputaţia deja stabilită în rândul potentaţilor vremii.

Curând după aceea Cole se stabileşte în Cedar Grove unde continuă să lucreze cu intensitate, tematica picturilor sale oscilând între atât de îndrăgitele peisaje din zona Catskill şi adevărate serii de alegorii cum ar fi celebra "The Course of Empire".


În 1836 se căsătoreşte cu Maria Bartow, iar după acest eveniment locuinţa familiei Cole începe să fie din ce în ce mai frecventată de o multitudine de celebrităţi ale vieţii artei şi culturii ale acelor vremuri.

În 1841 Thomas Cole întreprinde un nou voiaj prin Europa, vizitând, pe rând, Anglia, Franţa, Italia şi Elveţia, fiind foarte bine primit şi onorat peste tot. La un an după întoarcerea din această călătorie familia Cole începe să aibă dificultăţi financiare, situaţie ce se va accentua odată cu trecerea timpului.

În data de 6 Februarie 1848, după prânz, artistul începe să se plângă de o stare de slăbiciune generală iar la miezul nopţii starea sa se agravează atât de mult încât familia este nevoită să cheme doctorul care constată o criză acută de pleurezie şi o congestie pulmonară severă. Thomas Cole pierde lupta cu boala în seara zilei de 11 Februarie 1848.

Citeşte aici despre Thomas Cole

Citeşte aici despre Thomas Cole

Citeşte aici despre Thomas Cole

Citeşte aici despre Thomas Cole

Citeşte aici despre Thomas Cole

Citeşte aici despre Thomas Cole

Citeşte aici despre Thomas Cole

Materia întunecată (I)
E = mc². Este poate cea mai cunoscută ecuaţie şi cu siguranţă cu toţii ne aducem aminte de ea din vremea când eram la şcoală. Este la fel de genială ca cel care a imaginat-o numai că atunci când încercăm să o aplicăm spaţiului ne alegem cu o anomalie. Şi încă cu una de proporţii. Dacă o utilizăm pentru a determina cam câtă materie există în Univers constatăm că ne lipseşte cam 96% din total. Cu alte cuvinte, noi am descoperit doar 4% din materia Universului.

Nu vă uitaţi la mine că restul nu l-am luat eu!

Nişte cercetători cu iniţiativă, ca să nu fie prinşi pe picior greşit, au ieşit la rampă şi au zis că restul de 96% este reprezentat de două componente omniprezente dar invizibile, energia întunecată (73%) şi materia întunecată (23%). Problema cu materia întunecată este că existenţa ei este foarte greu de dovedit. Este invizibilă, intangibilă, lumina şi undele radio o străbat fără a fi în vreun fel afectate, cu alte cuvinte detectarea ei este extrem de dificilă.

Când un individ oarecare ia contact pentru prima oară cu teoriile referitoare la materia întunecată, va avea tendinţa să pufnească în râs la auzul veştii că nu există instrumente capabile să-i detecteze prezenţa. Nici măcar cercetătorii nu sunt 100% siguri că ea există. Însă materia întunecată este una din puţinele teorii existente ce încearcă să explice diferenţa între masa calculată şi cea observată în Univers. Iar singura metodă de detecţie a ei este studierea comportamentului corpurilor din imediata apropiere.

Unul din pionierii teoriei materiei întunecate a fost astrofizicianul de origine elveţiană (am putea spune europeană pentru că tatăl era elveţian, mama cehoaică şi s-a născut în Bulgaria) Fritz Zwicky. El a "detectat" materia întunecată în cursul anului 1933 în timp ce studia mişcarea galaxiilor din roiul de galaxii Coma Berenices. Încercând să afle masa acestora bazându-se mai întâi pe intensitatea strălucirii lor şi mai apoi pe teorema virialului, a avut o revelaţie. Rezultatul calculului efectuat cu cea de-a doua metodă era de 160 de ori mai mare decât cel obţinut cu prima metodă.