Introducere
Hadeanul sau "Eonul Pregeologic" este perioada de timp, începută acum 4,5 miliarde de ani şi încheiată cu 3,8 miliarde de ani în urmă, în care Pământul a trecut din starea gazoasă în stare solidă. Din cauza profundelor şi violentelor transformări suferite de Terra în această perioadă ea a fost denumită, sugestiv, după numele zeului grec al infernului: Hades.

Chiar înainte de începutul acestei perioade, Pământul, ca şi celelalte planete din Sistemul Solar s-a format, prin contracţie gravitaţională şi acreţie, dintr-un imens disc de gaze şi praf ce gravita în jurul soarelui, cunoscut ca "Nebuloasa Solară". Soarele a dobândit un nucleu prin compactare gravitaţională şi a atins stadiul în care s-a declanşat fuziunea nucleară, începând să emită lumină şi căldură. Particulele din Nebuloasa Solară au început agregarea în planetoizi (corpuri cereşti de dimensiunea asteroizilor) care, prin fuzionări de impact succesive, în timp, s-au transformat în protoplanete (corpuri cereşti de dimensiunea Lunii). Energia termică rezultată în urma coliziunilor frecvente precum şi căldura degajată de procesele radioactive şi gravitaţionale din interiorul protoplanetelor a făcut ca planetele în formare să aibă, iniţial, o structură lichidă.

Este momentul în care Proto-Terra, o masă apreciabilă de materie topită, întâlneşte în cale o altă protoplanetă, Theia (titan din mitologia greacă, stăpânul soarelui), de dimensiunile planetei Marte. Din cataclismul produs în urma coliziunii au rezultat cele două corpuri cereşti ce sunt cunoscute astăzi ca Luna şi Pământul. Pe prospăt formata Terra, cu o vâscozitate crescută în urma impactului, elementele mai dense, fierul de exemplu, s-au acumulat către centru în timp ce elementele cu densitate redusă, de genul silicaţilor, au format un ocean incandescent de rocă topită la suprafaţă.

Precambrian: Eonul Hadean (II)
Precambrian: Eonul Hadean (III)

4.000 A.H. – 2.000 A.H
Este perioada în care, treptat, barbarismul a fost înlocuit de traiul comunal. Această metamorfoză a determinat transformarea dezvoltării agriculturii într-o prioritate. Oamenii acelor vremuri şi-au dat seama că recunoaşterea corpurilor cereşti şi prezicerea poziţiei acestora pe boltă la un moment dat îi poate ajuta la planificarea activităţilor, când şi cum să însămânţeze, unde şi când să construiască rezervoare şi şanţuri de irigaţii etc.

Această acumulare de cunoştinţe asupra corpurilor cereşti a condus, printre altele, la apariţia a două concluzii logice: corpurile cereşti influenţează direct evenimentele de pe Pământ (Astronomie primordială); corpurile cereşti influenţează viaţa oamenilor (Astrologie primordială).
Timp de mii de ani Astrologia şi Astronomia au coexistat îngemănate, fără trăsături cu adevărat distinctive. Totul a luat sfârşit în 1687 odată cu publicarea de către Sir Isaac Newton a lucrării Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. Newton a fost primul om de ştiinţă ce a cuantificat mişcările corpurilor cereşti în formă matematică punând astfel bazele Astronomiei moderne. şi transformând-o într-o ştiinţă.

Astrologia pe de altă parte, deşi a influenţat naşterea a numeroase discipline ştiinţifice, (Matematica, Chimia, Biologia, Meteorologia) a rămas ancorată la hotarul dintre ştiinţă şi speculaţie. Cu toate acestea oamenii moderni citesc încă, cu regularitate, predicţiile astrologice poate şi din cauza nevoii de repere, fie ele şi efemere, într-o lume în care transformările se succed cu o rapiditate uluitoare.

În concluzie, putem spune că Astronomia se ocupă cu descoperirea şi înţelegerea legilor şi fenomenelor ce guvernează Universul iar Astrologia utilizează Universul în încercarea de a prezice viitorul în scopul dobândirii controlului asupra destinului.

150 A.D. – 650 A.D.
Este Epoca de Aur a Mexicului străvechi şi perioada în care a fost construit un oraş masiv, unul din primele oraşe gigant din Emisfera Vestică, Teotihuacan. Originile sale sunt, încă, misterioase. Nimeni nu a aflat cine erau Teotihuacanii. Deşi şi-au pus amprenta culturală pe toată zona Americii Centrale analiza ADN-ului scheletelor descoperite în oraş indică o totală diferenţiere de ADN-ul aztecilor şi toltecilor ce le-au succedat. Cert este că, după secole de dominaţie culturală asupra Americii Centrale, măreţul oraş Teotihuacan a fost distrus de invadatori necunoscuţi.

Denumirea originală a oraşului este şi ea necunoscută.

Numele actual i-a fost dat de aztecii ce au descins aici la 500 de ani după distrugere. Deşi abandonat de atâta amar de vreme oraşul i-a impresionat atât de mult încât l-au denumit Teotihuacan. În limba lor (nahuatl) denumirea este rezultatul alăturării a două cuvinte teo[tl] (zeu) şi tihua (a deveni) care în interpretarea acceptată înseamnă “locul unde omul devine zeu”.
Părerile sunt împărţite în privinţa constructorilor oraşului. Iniţial, comunitatea ştiinţifică părea să încline spre tolteci. Dovezile care indică înflorirea civilizaţiei Toltece la foarte mult timp după distrugerea oraşul par să demonteze această teorie. În ultima vreme anumiţi cercetători au avansat ideea unei apartenenţe a Teotihuacan-ului la civilizaţia Totonac. Însă vestigiile descoperite în siturile arheologice indică un amestec incredibil de elemente culturale, cele mai cunoscute fiind cele ale civilizaţiilor Mixtec, Zapotec şi Maya. Există chiar şi o teorie conform căreia oraşul a fost ctitorit sau doar dezvoltat de un val multicultural de imigranţi ce a pătruns în valea Teotihuacan fiind alungaţi din locurile de baştină de masiva erupţie a unui vulcan.

În cursul săpăturilor arheologice au ieşit la iveală dovezi şocante cu privire la obiceiurile locuitorilor ce au clădit cu măiestrie divină superbele clădiri şi monumente ale oraşului. Rămăşiţele umane şi animale descoperite sub straturile de praf şi noroi din Piramida Lunii indică apetenţa băştinaşilor pentru (presupuse) ritualuri religioase de sacrificare prin decapitare ca ofrande aduse zeilor sau elemente sacre încorporate în structura construcţiei.

Oare ce mecanisme sociale, politice şi religioase au stat la baza longevităţii acesui oraş al extremelor, care a fost liantul ce i-a permis să reziste şi să domine regiunea Americii Centrale vreme de cinci secole?

Şi cine l-a distrus? Printre clădirile descoperite nu a fost identificată nici măcar o structură cu rol militar deşi experţii sunt de acord că dominaţia oraşului în regiune nu s-a manifestat doar prin cultură ci şi prin forţa armelor.
Oare ce invadator necunoscut a avut forţa să îngenuncheze un oraş ca Teotihuacan?
Cine în acele vremuri ar fi avut capacitatea şi îndrăzneala să întreprindă o asemenea aventură? Să fie oare explicaţia mult mai simplă de atât? Să fie vorba doar de o răscoală a claselor inferioare şi nevoiaşe împotriva elitelor?

Sunt întrebări la care nu vom afla răspunsul prea curând sau poate nu-l vom afla niciodată. Cert este că Teotihuacan este încă o dovadă că evoluţia civilizaţiei umane s-a făcut prin salturi uneori greu de explicat.

Andromeda. O superbă spirală galactică mai mare decât Calea Lactee aflată la două milioane de ani lumină distanţă de aceasta. Analiza spectrografică indică o deplasare spre albastru ceea ce înseamnă că vine încoace. Vine tare. La viteza de deplasare actuală de 140 kilometri/secundă ar putea fi vizibilă de la ferestrele noastre, în toată splendoarea-i maiestuoasă, în aproximativ 2-3 miliarde de ani.

Un fleac.
Coliziunile sunt frecvente în interiorul grupurilor galactice şi există dovezi că Andromeda a “consumat” mai multe galaxii în decursul istoriei sale. Dacă în mitologia greacă tânăra şi neajutorata prinţesă Andromeda a avut nevoie de Perseus pentru a scăpa de monstrul marin trimis de Poseidon, în viaţa reală, galaxia ce-i poartă numele, pare a se descurca binişor de una singură.

Dacă va avea loc, coliziunea dintre Calea Lactee şi Andromeda va provoca amândurora o transformare dincolo de limita recognoscibilului, contopindu-le într-o nouă şi gigantică galaxie eliptică. Sistemul nostru solar, situat undeva la periferia Căii Lactee are toate şansele să scape de un impact cu alte corpuri cereşti dar cu siguranţă va fi afectat de imensele forţe gravitaţionale aferente evenimentului.

Un prim scenariu ar fi “aruncarea” sa pe o orbită înaltă în jurul centrului galaxiei nou formate. Un al doilea scenariu indică desprinderea totală de galaxie şi o cursă solitară, în derivă, prin imensitatea spaţiului intergalactic. În fine, cel de-al treilea scenariu presupune atragerea sa înspre centrul galaxiei pentru a fi devorat de forţa inimaginabilă a găurii negre ce pândeşte dincolo de orizontul evenimentelor.

Dincolo de scenariile apocaliptice pe care noi cu siguranţă nu le vom putea experimenta, vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie. Dacă actuala configuraţie a bolţii cereşti vi se pare grandioasă gândiţi-vă care ar nivelul ei de spectaculozitate peste două miliarde de ani.

Botezat cu numele zeului haosului şi al întunericului din mitologia egipteană, “99942 Apophis” este un asteroid ce a stârnit o seamă de controverse începând din Decembrie 2004. Estimările iniţiale indicau că acest corp ceresc, cu o lungime de 350 de metri, se află pe o traiectorie de impact cu Terra şi va ajunge la destinaţie în 13 Aprilie 2029.

Măsurătorile ulterioare, numite de iubitorii de teorii ale conspiraţiei “ajustări muşamalizatoare”, au determinat o oarecare liniştire a spiritelor arătând că este exclusă posibilitatea unui impact şi că asteroidul va trece cam la 25.000 de kilometri de Pământ, ceea ce în distanţe cosmice înseamnă “la mustaţă” (orbita sateliţilor geostaţionari este la 35.786 kilometri).
Chiar şi aşa persistă o anumită stare de îngrijorare întrucât traiectoria estimată aduce asteroidul în preajma unui puţ gravitaţional ce-i poate altera deplasarea punându-l astfel pe curbă de coliziune cu impact în 13 Aprilie 2036.

De abia în 2013 va mai exista un interval propice unor observaţii amănunţite ce vor face posibilă estimarea mai exactă a traiectoriei acestui asteroid.

Este bine de ştiut că estimările specialiştilor apreciază forţa de impact a acestui corp ceresc undeva în jurul a 800 megatone TNT (spre comparaţie devastatoarea erupţie a vulcanului Krakatoa din 1883 a avut o energie undeva în jurul valorii de 200 megatone TNT). În funcţie de locul impactului şi unghiul de incidenţă efectele asupra oamenilor şi mediului poate fi devastator pe o rază de mii de kilometri dar în nici un caz nu va produce schimbări meteorologice sau geologice de lungă durată.

Strategiile de evitare a impactului sunt încă în discuţie dar toată lumea pare a fi de acord că un scenariu de tip hollywoodian cu detonări de încărcături nucleare este o idee de film, gen Armaggedon, şi nimic mai mult din cauza riscurilor aferente (spargerea asteroidului în bucăţi radioactive dacă are o compoziţie dură sau absorbţia efectelor exploziilor în cazul unei compoziţii maleabile).

Totuşi, deocamdată, inamicul public nr. 1 (identificat) nu este “99942 Apophis” ci o rudă a sa, “1950 A” un bulgăre dens de nichel şi fier cu un diametru de aproximativ 1,4 kilometri, care, dacă avem ghinionul (destul de probabil) să se rostogolească în direcţia nepotrivită va lovi Terra în jurul datei de 16 Martie 2880. Forţa de impact a acestui asteroid ar putea declanşa un efect de extincţie în masă.

Având în vedere că în acest moment cam 30% din bolta cerească nici măcar nu este supravegheată iar totalul celor implicaţi activ în problematica apărării planetare este sub totalul personalului unui schimb la McDonalds nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne culcăm liniştiţi.

Somn uşor!

Să zicem că mă trezesc într-o bună dimineaţă şi constat că sunt singur. Complet. Toţi ceilalţi au dispărut fără urmă. Ori m-au uitat extratereştrii, ori sunt cel mai mare păcătos şi n-am fost ridicat la ceruri. Şi acum ce fac?

Întreaga planetă tocmai a devenit proprietatea mea exclusivă. Să dau o fugă la cea mai apropiată reprezentanţă auto pentru a intra în posesia supermaşinii pe care am dorit-o atâta amar de vreme? Bun, trecem asta pe listă. Dar stai puţin, sunt câteva obiective ceva mai practice de pus în capul listei de priorităţi.

Mai întâi trebuie să iau în considerare faptul că furnizarea energiei electrice se va opri după câteva zile de funcţionare nesupravegheată a aparaturii. Chiar, cât timp funcţionează sistemul energetic în mod complet autonom? Aşa că ar fi bine să caut niscaiva generatoare pe benzină şi să le cuplez la instalaţia casei mele. Hopa, nu-i bine. De ce să le cuplez acasă când pot să-mi caut o reşedinţă confortabilă, un palat ceva şi să cuplez generatoarele acolo.

Bun, am rezolvat problema electricităţii, dar ce fac cu benzina? Că generatoarele alea or să consume din greu şi pompele de benzină nu vor mai funcţiona. Păi lasă că mă descurc, cuplez un generator la instalaţia unei staţii de benzină. Apropo: cum dracu' s-o cupla un generator la o instalaţie electrică? Ia să caut repede pe Internet până nu se închide şi ăsta (moare Internetul, ce gând atroce, mă ia cu tremurat).

Cât pe-aci să uit de mâncare! Aş putea da iama din când în când prin supermarketuri dar produsele alea or să se strice cât de curând. Ia stai! Supermarketurile au frigidere şi congelatoare, nu? Cuplez nişte generatoare la ele şi-mi fac provizii.

Ia să socotim împărţeala timpului. Deşteptarea, fuga la benzinărie, alimentează generatoarele, umple cisterna, fuga la supermarket, alimentează generatoarele, repede, repede înapoi la palat, alimentează generatoarele, prânzul, înapoi la benzinărie, umple cisterna, treci pe la supermarket, alimentează generatoarele, fuga la palat, alimentează generatoare, e seară deja, mi-e somn, cad în pat cu limba scoasă. În ritmul ăsta într-o lună sunt gata. Nu mai bine îl dau naibii de palat şi mă mut într-un supemarket din apropierea unei staţii de benzină?

Bun, acum că am rezolvat prioritatea 0, să revenim la celelalte elemente de pe listă:

1. Supermaşina. La asta nu renunţ nici mort.
2. Neapărat un drum la aeroport să văd dacă un elicopter se pilotează la fel de uşor în realitate ca în jocuri.
3. O vacanţă la Vatican. Am hotărât să desecretizez arhiva.
4. ...

Stop. Şi dacă e o glumă? Dacă sunt victima celei mai mari mistificări din istorie pusă la cale de unii cu camera ascunsă? Dacă reapare toată lumea la fel de brusc cum a dispărut şi va trebui să plătesc generatoarele, benzina, mâncarea, palatul?

Tu ce ai face dacă ai fi ultimul om de pe Pământ?

Cu ceva vreme în urmă a luat naştere o fiinţă capabilă să influenţeze mediul înconjurător.

O fiinţă ce, mai târziu, avea să se autodenumească, simplu: OM.

În acea vreme multe alte creaturi se regăseau împrăştiate pe tot cuprinsul Lumii şi fiecare a evoluat în maniera sa proprie, în funcţie de obiceiuri şi caracteristici fizice. Specia umană nu excela în putere fizică dar beneficia de un atu crucial: MÂNA. Prin încercarea continuă de a-i depăşi limitele utilităţii omul a transformat mâna într-un foarte abil instrument de manipulare.

Aceste capacităţi de manipulare sporite au atras după ele o creştere exponenţială a creativităţii. De aici şi până la apariţia credinţei în creaţie n-a mai fost decât un pas. Iar apoi ne-am scufundat într-un cerc vicios al idealurilor. Şi am stabilit arbitrar că actul creaţiei este apanajul fiinţelor vii.

Părerile asupra naturii divine sunt împărţite. Unii susţin că omul este croit după chipul şi asemănarea divinităţii în timp de alţii cred că Dumnezeu este o fiinţă cu totul şi cu totul aparte. Puţini sunt aceia care cred în natura energetică sau divinului.

Greu de imaginat Dumnezeul ca energie nu-i aşa? O noţiune care ne umple de mirare. Mirarea, la rândul ei este parte a procesului creativităţii. Am învăţat să fim creativi prin manipularea uneltelor necesare supravieţuirii timp de milenii, perioadă în care am dus o luptă constantă cu "necunoscutul".

Teama noastră de "necunoscut" îşi are rădăcinile în utilizarea creativităţii ca mecanism de apărare şi a avut ca rezultat divinizarea inexplicabilului. Vinovatul pentru acest şablon este instinctul, ne simţim mai în siguranţă adulând decât ignorând.

Credinţa ca mijloc de apărare generează creativitate şi prin asta evoluăm. Creativitatea ajunge uneori să depăşească realitatea şi ajungem să ne imaginăm lucruri ce nu par a fi posibile. Asta nu înseamnă că cele imaginate sunt imposibile. De cele mai multe ori nu am descoperit încă combinaţia perfectă de energie şi materie care să le facă posibile. Pentru un nou pas evolutiv pe care, la un moment dat, omenirea în ansamblu sau doar un singur individ şi-l imaginează este necesară doar combinarea ingredientelor perfecte la momentul potrivit.

Dacă momentul potrivit este, cel mai adesea, uşor de identificat, ingredientele sunt dificil de stabilit. Orice element potrivit are şi o componentă nepotrivită dar aici ne sare în ajutor creativitatea pentru a discerne acele soluţii ce anihilează răul.

Calea creativităţii ne va conduce, poate, în cele din urmă, la atingerea unui stadiu evolutiv în care ne vom desprinde de fiinţă şi vom exista doar ca energie universală, devenind, la rândul nostru, subiect al adoraţiei divine.

După câteva miliarde de ani de teste, mai mult sau mai puţin reuşite, din laboratoarele naturii a apărut o vieţuitoare extraordinară. Homo Sapiens. Nu era nici mai puternică, nici mai rapidă, nici mai bine înarmată decât celelalte creaturi ce dominau savana africană în acele vremuri. Avea însă un atu extrem de important ce a determinat rapida sa instalare în poziţia de fiinţă dominantă: inteligenţa. Acum, după aproximativ 200.000 de ani de dominaţie a omului, viaţa pe Terra pare a fi atins pragul unui nou salt uriaş pe calea evoluţiei.

Singularitatea tehnologică este un concept din futurologie care se referă la implicaţiile pe care le are progresul tehnico-ştiinţific foarte accelerat  pentru specia umană şi ceea ce înţelegem prin om. Conform Legii lui Moore, se estimează că în aproximativ 20-30 de ani, computerele vor depăşi puterea de calcul a creierului uman. Extrapolând Legea lui Moore, Ray Kurzweil ajunge la concluzia că de la apariţia Universului, şi mai ales de la apariţia vieţii pe Pământ, evoluţia s-a desfăşurat mai degrabă exponenţial decât liniar. El ajunge astfel la concluzia că între începutul şi sfârşitul secolului XXI vom asista la o evoluţie comparabilă cu cea din cei 20.000 de ani precedenţi, dacă se menţine curba exponenţială. Computerele, odată ce vor depăşi performanţa creierului uman, vor fi capabile să se auto-îmbunătăţească. Progresul tehnico-ştiinţific va cunoaşte o accelerare din ce în ce mai înaltă iar computerele vor fi în stare să descifreze aproape toate tainele Universului.

Undeva pe parcursul acestui progres va apărea un program suficient de puternic încât să realizeze că omul, prin natura sa agresivă şi violentă (extrem de utilă cândva pentru supravieţuire), reprezintă un real pericol pentru orice altă formă de inteligenţă, fie ea şi semi-conştientă. Drumul către această extremă evolutivă îl construim chiar astăzi, conştient sau nu. Gândiţi-vă, am inventat ogivele termonucleare şi computerele. Apoi, din comoditate şi neîncredere în judecata semenilor am încredinţat controlul asupra arsenalelor nucleare unor computere. Acum ne străduim din răsputeri să învăţăm computerele să gândească autonom, fără a ne obosi să concepem şi un set de precepte morale pentru acestea (legile roboticii inventate de Asimov sunt doar parte a unui set de povestiri SF, nu-i aşa?).

Aveţi deja în faţa ochilor un anumit scenariu de film? Credeţi că este imposibil să fim exterminaţi de propriile noastre maşinării? Credeţi că este imposibil ca după patru miliarde de ani, în care carbonul a fost baza evoluţiei vieţii, să urmeze încă patru miliarde de evoluţie bazată pe siliciu?

Cei ce se aşteaptă să găsească în Scripturi o rezolvare clară pentru fiecare impas moral survenit riscă să fie profund dezamăgiţi. Extinderea dimensională a cărţilor sfinte în cazul în care ar fi cuprins în detaliu precepte personalizate poate fi estimată prin evaluarea următoarelor considerente: legile unei ţări, inclusiv documentele legislative şi deciziile curţii supreme de justiţie sunt cuprinse în câteva zeci de volume în format folio; cu toate acestea doar în mai puţin de 10% din cazuri în paginile acestora veţi putea regăsi situaţia care să aibă exact aceleaşi particularităţi cu problema căreia îi căutaţi rezolvare; ca să nu mai vorbim de numeroasele puncte ale codurilor de comportament social asupra cărora legislatorii nu consideră necesar să se pronunţe.
Dacă o asemenea abordare exhaustivă ar fi fost antamată în Scripturi acestea ar fi fost imposibil de redactat şi de citit.

Tocmai de aceea moralitatea este tratată în Scripturi printr-o pleiadă de concepte generaliste privind smerenia, justiţia, bunăvoinţa şi puritatea. Tot aşa sunt construite şi disciplinele ştiinţifice; Matematica, Gramatica, Fizica se bazează pe un set de reguli stricte pe baza cărora se dezvoltă prin exemplificare. Aceste exemplificări nu sunt încercări de rezolvare punctuală a unei probleme sau a alteia ci sunt, mai degrabă, încercări de explicare a regulilor astfel încât toată lumea să priceapă esenţa acestora. Exemplele din Scripturi diferă însă de exemplificările ştiinţifice prin iregularitate, ele sunt livrate dispersat, pe măsură ce ocaziile punctuale au creat o necesitate în acest sens; această particularitate le conferă o putere de persuasiune mai mare, în special pentru cei ce le-au auzit şi au asistat la evenimentele ce le-au determinat.

Mai mult, Scripturile pleacă de la premiza că cei cărora le sunt adresate stăpânesc principiile justiţiei naturale; ele nu încearcă să impună noi reguli de moralitate ci încearcă să determine practicarea celor deja împământenite. Astfel Scripturile condamnă nedreptatea, încălcarea convenţiilor şi escrocheria dar lasă la latitudinea moraliştilor să determine semnificaţia acestor termeni.

În concluzie, rostul Scripturilor nu este acela de a înlocui cercetarea ştiinţifică sau demersurile justiţiei. Menirea lor este să reamintească fiecăruia dintre noi acele valori profunde ce stau la baza conceptului de fiinţă umană.

Este imposibil să defineşti spiritualitatea. Nimeni nu poate explica cu exactitate ce este ea, cum funcţionează şi de ce acţionează. Nimeni nu poate concepe un ghid din zece paşi care să permită atingerea spiritualităţii. Mulţi şi-ar dori asta dar este pur şi simplu imposibil.
Spiritualitatea este diferită pentru fiecare individ în parte.
Imaginaţi-vă o lampă al cărei abajur este compus din faţete colorate. Roşu, galben, verde, portocaliu, fiecare latură este diferită. Însă becul lămpii este cel ce eliberează lumina care face ca faţetele abajurului să-şi reverse armonia culorilor. Acel bec este echivalentul spiritualităţii.

Spiritualitatea este:
* Un mod de a experimenta viaţa
* O cale de exprimare a conştienţei.
* O recunoaştere a trăirilor.
* Un mod de a observa.
* O cale de a explora universul exterior şi interior.
* O recunoaştere şi o căutare a frumuseţii
* O atitudine şi o perspectivă.
* O viziune asupra superlativelor existenţiale.

Spiritualitatea nu este:
* Renunţarea la iubire şi îmbrăţişarea ostilităţii.
* Negarea iertării şi exacerbarea condamnării.
* Uitarea toleranţei şi promovarea intoleranţei.
* Rigiditate în procesul gândirii.
* Lepădarea de modestie şi manifestarea aroganţei.
* Dezinteresul faţă de misterele existenţiale şi dezvoltarea autosuficienţei.

În concluzie, pentru atingerea spiritualităţii, mintea individului şi gândurile sale trebuie să fie la fel de transparente ca faptele şi vorbele sale, creându-şi astfel un câmp energetic în interiorul unui univers în care toţi cei ce rezonează la acestea se simt atraşi.