Egiptenii credeau în nemurire şi atingerea ei pe cealaltă lume, laolaltă cu bunăstarea şi fericirea veşnică şi erau, probabil, extrem de nerăbdători să treacă puntea. Eu nu sunt egiptean. Poate de aceea mă bântuie cele de mai jos.

Speranţa de viaţă a omenirii este în creştere. Media la nivel mondial este de 70 iar în anumite state foarte dezvoltate atinge 80. Cu toate acestea orice persoană care ajunge la 90 de ani este un soi de icoană pentru comunitate iar cine are norocul să atingă 100 devine automat erou naţional. Dar dacă am depăşi cu toţii suta de ani? Sau mia? Desigur, avem atacuri de cord sau cerebrale, diabet, insuficienţă renală etc. dar, dacă toate acestea ar fi rezolvate, cât de mult ar putea fi prelungită limita existenţei? Ei bine, aici intervine genetica. Mai exact problemele şi barierele noastre genetice.

Mai întâi ar fi problema telomerilor, structuri cromozomiale a căror dimensiune se reduce la fiecare replicare a ADN-ului. Când telomerii dispar complet ADN-ul nu se mai poate reproduce şi asta ne afectează durata vieţii. Această problemă poate fi soluţionată, mărturie stau celulele canceroase care se pot replica la infinit, trebuie doar ca cercetătorii să izoleze mecanismul prin care se poate realiza acest lucru.
Cea de-a doua mare problemă genetică o reprezintă degenerarea ADN-ului prin intermediul unor mutaţii aleatorii, omisiuni sau dislocări de secţiuni, virusuri ce-şi injectează propriul ADN, contaminări cu radicali liberi, substanţe cancerigene, radiaţii electromagnetice etc. Sigur, se poate încerca "repararea" ADN-ului deteriorat sau degenerat (celulele stem sunt privite în acest moment ca panaceu) însă suntem abia la începutul cercetării ADN-ului uman şi vor mai trece decenii sau chiar secole până ce-l vom putea înţelege şi manipula cu succes.

După cum se vede va mai trece ceva timp până ce bariera centenarului va putea fi depăşită de majoritatea oamenilor aşa că staţi liniştiţi la locurile voastre şi încercaţi să vă găsiţi nişte hobby-uri care să vă ţină "în priză" până pe la 70-80 de ani.

Sunt unele zile în care toate îţi merg anapoda. Sunt exact acele zile în care şi frigiderul se goleşte instantaneu de orice fel de grăsime. Se pare că există o corelaţie strânsă între cantitatea de grăsime din bucate şi lăţimea zâmbetului de pe feţele oamenilor. De ce e aşa? Păi ar cam fi nişte explicaţii, cam trei la număr, după cum urmează.

Mai întâi, se zice că grăsimile alimentare sunt cel mai bun mijloc de a acumula energie în organism. Este modul prin care corpul îşi face rezerve pentru vremurile în care hrana este oarecum greu de găsit. Nu intrăm aici în teorii evoluţioniste, graşii au mai multe şanse de supravieţuire în pe timpul foametei (asta dacă nu-i mănâncă slabănogii) etc.

În al doilea rând grăsimea este un excelent izolator împotriva frigului. Iar ne ducem la discuţia despre evoluţie şi am zis că nu e cazul acum.

Şi, în fine, ajungem la explicaţia numărul trei care are mari şanse de a fi şi cea reală. Evoluţia (iar?) ne-a impus apetitul pentru grăsimi pentru că acestea vor sfârşi prin a ne ucide în cele din urmă. Nu, nu sunt unul "din ăia" cu alimentaţia raţională. Ba chiar am vreo 15 kilograme mai mult decât ar fi normal la vârsta mea (categoria "experimentaţi"). În mod normal evoluţia induce acele reflexe comportamentale menite să favorizeze supravieţuirea individului şi perpetuarea cu succes a speciei. Dar, pe măsură ce îmbătrânim, după ce am încheiat cu educaţia copiilor şi i-am văzut ajunşi la maturitate, devenim o povară, îi încetinim pe cei mai tineri şi le devenim concurenţi în procurarea hranei, adăpostului şi celorlalte resurse. Supravieţuind mai mult de 50-60 de ani nu facem decât să reducem şansele de supravieţuire ale propriilor progenituri. Tocmai de aceea evoluţia, draga de ea, ne-a înarmat cu toate cele necesare pentru supravieţuirea pe termen scurt şi mediu, iar pe termen lung încearcă să ne ucidă, extrem de elegant, cadorisindu-ne cu un apetit incontrolabil pentru grătare, burgeri, cartofi prăjiţi şi alte asemenea minunăţii culinare.

Cu ceva vreme în urmă a luat naştere o fiinţă capabilă să influenţeze mediul înconjurător.

O fiinţă ce, mai târziu, avea să se autodenumească, simplu: OM.

În acea vreme multe alte creaturi se regăseau împrăştiate pe tot cuprinsul Lumii şi fiecare a evoluat în maniera sa proprie, în funcţie de obiceiuri şi caracteristici fizice. Specia umană nu excela în putere fizică dar beneficia de un atu crucial: MÂNA. Prin încercarea continuă de a-i depăşi limitele utilităţii omul a transformat mâna într-un foarte abil instrument de manipulare.

Aceste capacităţi de manipulare sporite au atras după ele o creştere exponenţială a creativităţii. De aici şi până la apariţia credinţei în creaţie n-a mai fost decât un pas. Iar apoi ne-am scufundat într-un cerc vicios al idealurilor. Şi am stabilit arbitrar că actul creaţiei este apanajul fiinţelor vii.

Părerile asupra naturii divine sunt împărţite. Unii susţin că omul este croit după chipul şi asemănarea divinităţii în timp de alţii cred că Dumnezeu este o fiinţă cu totul şi cu totul aparte. Puţini sunt aceia care cred în natura energetică sau divinului.

Greu de imaginat Dumnezeul ca energie nu-i aşa? O noţiune care ne umple de mirare. Mirarea, la rândul ei este parte a procesului creativităţii. Am învăţat să fim creativi prin manipularea uneltelor necesare supravieţuirii timp de milenii, perioadă în care am dus o luptă constantă cu "necunoscutul".

Teama noastră de "necunoscut" îşi are rădăcinile în utilizarea creativităţii ca mecanism de apărare şi a avut ca rezultat divinizarea inexplicabilului. Vinovatul pentru acest şablon este instinctul, ne simţim mai în siguranţă adulând decât ignorând.

Credinţa ca mijloc de apărare generează creativitate şi prin asta evoluăm. Creativitatea ajunge uneori să depăşească realitatea şi ajungem să ne imaginăm lucruri ce nu par a fi posibile. Asta nu înseamnă că cele imaginate sunt imposibile. De cele mai multe ori nu am descoperit încă combinaţia perfectă de energie şi materie care să le facă posibile. Pentru un nou pas evolutiv pe care, la un moment dat, omenirea în ansamblu sau doar un singur individ şi-l imaginează este necesară doar combinarea ingredientelor perfecte la momentul potrivit.

Dacă momentul potrivit este, cel mai adesea, uşor de identificat, ingredientele sunt dificil de stabilit. Orice element potrivit are şi o componentă nepotrivită dar aici ne sare în ajutor creativitatea pentru a discerne acele soluţii ce anihilează răul.

Calea creativităţii ne va conduce, poate, în cele din urmă, la atingerea unui stadiu evolutiv în care ne vom desprinde de fiinţă şi vom exista doar ca energie universală, devenind, la rândul nostru, subiect al adoraţiei divine.