Egiptenii credeau în nemurire şi atingerea ei pe cealaltă lume, laolaltă cu bunăstarea şi fericirea veşnică şi erau, probabil, extrem de nerăbdători să treacă puntea. Eu nu sunt egiptean. Poate de aceea mă bântuie cele de mai jos.

Speranţa de viaţă a omenirii este în creştere. Media la nivel mondial este de 70 iar în anumite state foarte dezvoltate atinge 80. Cu toate acestea orice persoană care ajunge la 90 de ani este un soi de icoană pentru comunitate iar cine are norocul să atingă 100 devine automat erou naţional. Dar dacă am depăşi cu toţii suta de ani? Sau mia? Desigur, avem atacuri de cord sau cerebrale, diabet, insuficienţă renală etc. dar, dacă toate acestea ar fi rezolvate, cât de mult ar putea fi prelungită limita existenţei? Ei bine, aici intervine genetica. Mai exact problemele şi barierele noastre genetice.

Mai întâi ar fi problema telomerilor, structuri cromozomiale a căror dimensiune se reduce la fiecare replicare a ADN-ului. Când telomerii dispar complet ADN-ul nu se mai poate reproduce şi asta ne afectează durata vieţii. Această problemă poate fi soluţionată, mărturie stau celulele canceroase care se pot replica la infinit, trebuie doar ca cercetătorii să izoleze mecanismul prin care se poate realiza acest lucru.
Cea de-a doua mare problemă genetică o reprezintă degenerarea ADN-ului prin intermediul unor mutaţii aleatorii, omisiuni sau dislocări de secţiuni, virusuri ce-şi injectează propriul ADN, contaminări cu radicali liberi, substanţe cancerigene, radiaţii electromagnetice etc. Sigur, se poate încerca "repararea" ADN-ului deteriorat sau degenerat (celulele stem sunt privite în acest moment ca panaceu) însă suntem abia la începutul cercetării ADN-ului uman şi vor mai trece decenii sau chiar secole până ce-l vom putea înţelege şi manipula cu succes.

După cum se vede va mai trece ceva timp până ce bariera centenarului va putea fi depăşită de majoritatea oamenilor aşa că staţi liniştiţi la locurile voastre şi încercaţi să vă găsiţi nişte hobby-uri care să vă ţină "în priză" până pe la 70-80 de ani.

Sunt unele zile în care toate îţi merg anapoda. Sunt exact acele zile în care şi frigiderul se goleşte instantaneu de orice fel de grăsime. Se pare că există o corelaţie strânsă între cantitatea de grăsime din bucate şi lăţimea zâmbetului de pe feţele oamenilor. De ce e aşa? Păi ar cam fi nişte explicaţii, cam trei la număr, după cum urmează.

Mai întâi, se zice că grăsimile alimentare sunt cel mai bun mijloc de a acumula energie în organism. Este modul prin care corpul îşi face rezerve pentru vremurile în care hrana este oarecum greu de găsit. Nu intrăm aici în teorii evoluţioniste, graşii au mai multe şanse de supravieţuire în pe timpul foametei (asta dacă nu-i mănâncă slabănogii) etc.

În al doilea rând grăsimea este un excelent izolator împotriva frigului. Iar ne ducem la discuţia despre evoluţie şi am zis că nu e cazul acum.

Şi, în fine, ajungem la explicaţia numărul trei care are mari şanse de a fi şi cea reală. Evoluţia (iar?) ne-a impus apetitul pentru grăsimi pentru că acestea vor sfârşi prin a ne ucide în cele din urmă. Nu, nu sunt unul "din ăia" cu alimentaţia raţională. Ba chiar am vreo 15 kilograme mai mult decât ar fi normal la vârsta mea (categoria "experimentaţi"). În mod normal evoluţia induce acele reflexe comportamentale menite să favorizeze supravieţuirea individului şi perpetuarea cu succes a speciei. Dar, pe măsură ce îmbătrânim, după ce am încheiat cu educaţia copiilor şi i-am văzut ajunşi la maturitate, devenim o povară, îi încetinim pe cei mai tineri şi le devenim concurenţi în procurarea hranei, adăpostului şi celorlalte resurse. Supravieţuind mai mult de 50-60 de ani nu facem decât să reducem şansele de supravieţuire ale propriilor progenituri. Tocmai de aceea evoluţia, draga de ea, ne-a înarmat cu toate cele necesare pentru supravieţuirea pe termen scurt şi mediu, iar pe termen lung încearcă să ne ucidă, extrem de elegant, cadorisindu-ne cu un apetit incontrolabil pentru grătare, burgeri, cartofi prăjiţi şi alte asemenea minunăţii culinare.

Mai multe scenarii ale oamenilor de ştiinţă merg spre concluzia că omul trebuie să se reinventeze, să născocească o artă şi o cultură proprii timpului pe care îl trăim, scopul, afrimă ei, fiind acela "de a ne ajuta în lupta împotriva realităţii, percepută ca limită." José Ortega y Gasset avertiza că o "lume prea plină de posibilităţi produce malformaţii". Una dintre "malformaţiile" care ar putea degenera într-o maladie universală este şi racordarea omului modern la extensii tehnice sofisticate pentru firea umană, multe dintre ele în contradicţie cu traiectoria sa naturală. Nu este o fărădelege în a ne ajuta existenţa cu realizările ştiinţelor moderne, dar nu trebuie lăsate să ne înfeudeze, ci să căutăm totodată şi calea pe care un Angelus Silesius a căutat-o spre spiritualitate. Tocmai ca să fie uşor de stăpînit, omului i se ataşează periodic diverse extensii cu grad înalt de inovaţie şi de tehnicitate, al căror limbaj depăşeşte pe cel al firii naturale. Ştim bine, existenţa bazată pe principiul stăpînirii prin control îi transformă în acelaşi timp pe stăpîni şi pe stăpîniţi în victime ale unei dependenţe vicioase, ostilitatea, supremaţia şi nevoia devenind inseparabile. Chiar dacă vorbim de superioritate sau de inferioritate, în sînul acestei ecuaţii va fi mereu un lanţ trofic vicios, iar ostilitatea refulată în slujba nevoilor de tot felul, va întreţine stăpînirea şi supunerea omului de către potentaţii vremii.

Un alt fenomen care exploatează dintr-un unghi complet grav problemele omului contemporan este folosirea mesajului-şoc ca strategie promoţională a societăţii de consum. Mă gîndesc la Joyce, de pildă, un experimentalist repudiat la vremea lui, care, folosind un gen de mesaj-şoc, descria în literatura sa fapte scabroase, demne de toată sila doamnelor din înalta societate. La fel s-au petrecut lucrurile cu cîţiva reprezentanţi ai teatrului absurd, cum ar fi Beckett, Adamov şi Arrabal, ultimul de o violenţă artistică fără precedent, tăia gîşte, în direct, pe scenă, în faţa spectatorilor. Fie că vorbim despre televiziune, presă scrisă sau vorbită, despre teatru, film, literatură, muzică, arte plastice, dans, mesajul-şoc este actorul ispititor, acceptat treptat în arhitectura interioară a omului, pentru că îi oferă beatitudinea călduţă a iluziilor, dar de fapt este vorba despre o extensie nefastă care îi devorează conştiinţa, precum în mitologia greacă timpul (Chronos) îşi devora copiii. Este bine cunoscut faptul că ni se dictează din multe unghiuri şi cu aproape toate mijloacele, să nu mai vedem în Creatorul Suprem forţa care acţionează prin iubire şi ascultare, ci un stăpîn de temut. Angrenarea noastră zilnică în multitudinea de microclimate virtuale ne rătăceşte spiritul, ne depărtează de drumul drept şi uităm cine sîntem.

Reduşi treptat la o masă de consumatori supuşi, vorbim la telefon pe două reţele deodată, concomitent servim prînzul frugal, verificăm corespondenţa electronică sau căutăm în acelaşi timp alte idei de lucru, părtaşi, independent de voinţa noastră, la o întreagă conspiraţie de sufocare a personalităţii noastre. Refugiul în acest model de lucru terapeutic nu-i decît o alternativă la realitatea care ne închide uşa în nas, este o extensie a existenţei amplificată negativist, o contrazicere a firii umane, care mai tîrziu va distruge total libertatea firii noastre. Să nu trăim cufundaţi într-o lume a iluziilor, să ne concentrăm asupra realităţii evidente, sub semnul marilor problematizări de tip social şi ontologic. Evoluţia noastră nu constă numai în acumularea, prelucrarea şi acceptarea informaţiilor, ci şi într-o trezire şi creştere spirituală. Singurul refugiu de folos este în raţiune, în adevăr şi în "credinţa care ne eliberează."

Societatea modernă l-a acaparat aproape complet pe om şi l-a făcut prea încrezător în forţele proprii, pentru a se mai raporta la un Dumnezeu al Bibliei, "un Dumnezeu simplu şi perimat", cum Îl numesc, neştiutori, unii atei contemporani. De-a lungul a două milenii credinţa simplă ne-a ţinut aproape de Creatorul Suprem de care sîntem legaţi prin ontogeneză şi prin iubire. Înregistrarea unui astfel de deficit sufletesc duce la permanentizare şi nu se salvează prin împrumuturi rambursabile, de aceea, învăţătura lui Hristos este acum mai necesară ca oricînd. În luptă cu globalizarea agresivă, dezumflată literalmente, creştinismul se apără cu propriile braţe, strategia sa fiind o "ofensivă a porţilor deschise tuturor", prin reconcilierea inteligentă cu societăţile moderne, nu prin compromisuri, ci prin apropierea omului de Biserică. În haosul şi în violenţa prezentului, numai Dumnezeu poate netezi calea, poate exorciza spaima de dezastrele mondiale, pentru că El reprezintă drumul spre înţelegerea crizei morale în care este împinsă fiinţa umană.

Fragment din "Omenirea în paragină savantă"
de Maria Diana Popescu

Cum ar fi dacă, la un moment dat, dezvoltarea tehnologică ar face posibil transferul conştiinţei unei persoane într-o lume virtuală dintr-un computer. Aţi face asta dacă vi s-ar garanta un mediu ce nu poate fi distins de realitate? Sau aţi fi de acord cu aşa ceva doar dacă vi s-ar garanta condiţia de Dumnezeu al acelei lumi virtuale.

Apare aici o primă dilemă.
Dacă este posibilă crearea de lumi virtuale ce nu pot fi distinse de realitate, nu cumva trăim deja într-o astfel de lume?

Această întrebare şi-au pus-o şi alţii şi după ce au stat şi-au întors problema pe toate părţile au făcut publice trei enunţuri din care cel puţin unul este adevărat:

(1). Orice civilizaţie va dispărea, cel mai probabil, înainte de a atinge maturitatea tehnologică (nivelul post-uman de dezvoltare).
(2). Este foarte improbabil ca o civilizaţie post-umană să ruleze un număr semnificativ de simulări ancestrale (reconstituiri virtuale ale lumii în diverse stadii ale evoluţiei).
(3). Suntem siguri că trăim într-o simulare computerizată.

Şi pentru a înţelege de ce unul dintre ele trebuie să fie adevărat, să încercăm să argumentăm puţin:

Presupunem că (1) este fals. Din asta rezultă că un număr semnificativ de civilizaţii ajung la maturitate tehnologică.
Să presupunem şi că (2) este fals. Asta înseamnă că un număr semnificativ de civilizaţii post-umane rulează simulări ancestrale.
Deci, dacă atât primul cât şi al doilea sunt false, vor exista multe entităţi virtuale într-o sumedenie de realităţi simulate. Extrapolând creşterea exponenţială a puterii de calcul a computerelor, putem concluziona că numărul entităţilor virtuale îl depăşeşte pe cel al entităţilor reale. Chiar dacă o mică parte a acestei puteri de calcul post-umane ar rula simulări ancestrale tot am putea vorbi de miliarde de asemenea simulări fiecare conţinând tot atâtea entităţi virtuale câte entităţi reale vor fi existat vreodată. Numărul uriaş de entităţi simulate faţă de cele reale induce concluzia că oricare dintre noi este mai degrabă o entitate simulată decât una reală.
Adică enunţul (3) este adevărat întrucât respingerea sa alături de celelalte două este lipsită de coerenţă.

Să fim bine înţeleşi, demonstraţia nu încearcă să vă convingă că trăiţi într-o lume simulată. Concluzia pe care o impune este că unul din cele trei enunţuri este adevărat pentru că ar fi ilogic să fie toate trei neadevărate. Nu avem de unde să ştim care enunţ este cel adevărat, putem doar să le analizăm, unul câte unul:

(1) Este un enunţ extrem de simplu şi direct. De exemplu orice civilizaţie, la un moment dat, dezvoltă o anumită tehnologie care îi provoacă distrugerea.
(2) Implică o stare ce complicitate a tuturor civilizaţiilor avansate în ideea de a nu rula simulări ancestrale. Desigur, se pot găsi argumente foarte pertinente împotriva acestui tip de simulări însă tot rămâne o problemă: absolut toate civilizaţiile trebuie să se abţină în a le rula sau să fie complet dezinteresate de acestea.
(3) Din punct de vedere filosofic acest enunţ este cel mai interesant. Dacă îl recunoaştem ca adevărat ce se poate întâmpla, ce curs va lua viaţa? Vom ajunge să ne pierdem minţile? Improbabil întrucât, chiar şi existând într-o simulare, modul nostru de a trăi, de a privi în viitor se va baza pe aceleaşi metode familiare: extrapolarea realităţilor din trecut, cercetarea ştiinţifică etc. Şi apoi mai există şi îndoiala. Chiar dacă logica ne va spune că suntem entităţi virtuale, natura minţilor noastre va face să existe întotdeauna o umbră de îndoială ce se va amplifica, sprijinită de palpabilul vieţii, până ce vom uita cu desăvârşire că ne-am imaginat vreodată a fi entităţi virtuale.

Acum, odată lămurită problema legitimităţii celor trei enunţuri, să revenim la dilemele noastre. Traiul într-o lume simulată ridică următoarele probleme existenţiale:

(A). Ce se întâmplă dacă simularea (sau computerul/serverul pe care rulează aceasta) "crapă"? Există versiuni de rezervă cu încărcare automată sau este nevoie de prezenţa unei entităţi biologice reale la comanda unei staţii de lucru? Cât de recent a fost actualizată versiunea de rezervă? Vom pierde 500-600 de ani de istorie fără a ne da seama măcar?
(B). Există "cheat codes" pentru simulare aşa cum există pentru jocuri? Asta ar fi cu siguranţă o explicaţie plauzibilă pentru abilităţile demonstrate de magicieni, vrăjitori, şamani etc. de-a lungul istoriei sau pentru succesul de care se bucură atâtea şi atâtea non-talente. Dacă există un astfel de "cheat code" împotriva calviţiei oare câţi oameni ar fi interesaţi să-l afle?
(C). Dacă civilizaţia virtuală evoluează până la stadiul post-uman şi va dori să ruleze simulări ancestrale există o subrutină ce comandă "stop joc" sau sarabanda continuă la nesfârşit ajungând să existe entităţi virtuale în lumea XAX-98989799-95667 creată de entităţile virtuale din lumea virtuală JAK-08000154 care la rândul ei este creată de entităţile din lumea virtuală...? Pe măsură ce numărul simulărilor din interiorul simulărilor creşte, întregul sistem va începe să se mişte cu încetinitorul făcând necesar un upgrade de memorie şi procesor?
(D). Este Dumnezeu doar un tocilar ce-şi tastează frenetic inspiraţia de programator?

Cu ceva vreme în urmă a luat naştere o fiinţă capabilă să influenţeze mediul înconjurător.

O fiinţă ce, mai târziu, avea să se autodenumească, simplu: OM.

În acea vreme multe alte creaturi se regăseau împrăştiate pe tot cuprinsul Lumii şi fiecare a evoluat în maniera sa proprie, în funcţie de obiceiuri şi caracteristici fizice. Specia umană nu excela în putere fizică dar beneficia de un atu crucial: MÂNA. Prin încercarea continuă de a-i depăşi limitele utilităţii omul a transformat mâna într-un foarte abil instrument de manipulare.

Aceste capacităţi de manipulare sporite au atras după ele o creştere exponenţială a creativităţii. De aici şi până la apariţia credinţei în creaţie n-a mai fost decât un pas. Iar apoi ne-am scufundat într-un cerc vicios al idealurilor. Şi am stabilit arbitrar că actul creaţiei este apanajul fiinţelor vii.

Părerile asupra naturii divine sunt împărţite. Unii susţin că omul este croit după chipul şi asemănarea divinităţii în timp de alţii cred că Dumnezeu este o fiinţă cu totul şi cu totul aparte. Puţini sunt aceia care cred în natura energetică sau divinului.

Greu de imaginat Dumnezeul ca energie nu-i aşa? O noţiune care ne umple de mirare. Mirarea, la rândul ei este parte a procesului creativităţii. Am învăţat să fim creativi prin manipularea uneltelor necesare supravieţuirii timp de milenii, perioadă în care am dus o luptă constantă cu "necunoscutul".

Teama noastră de "necunoscut" îşi are rădăcinile în utilizarea creativităţii ca mecanism de apărare şi a avut ca rezultat divinizarea inexplicabilului. Vinovatul pentru acest şablon este instinctul, ne simţim mai în siguranţă adulând decât ignorând.

Credinţa ca mijloc de apărare generează creativitate şi prin asta evoluăm. Creativitatea ajunge uneori să depăşească realitatea şi ajungem să ne imaginăm lucruri ce nu par a fi posibile. Asta nu înseamnă că cele imaginate sunt imposibile. De cele mai multe ori nu am descoperit încă combinaţia perfectă de energie şi materie care să le facă posibile. Pentru un nou pas evolutiv pe care, la un moment dat, omenirea în ansamblu sau doar un singur individ şi-l imaginează este necesară doar combinarea ingredientelor perfecte la momentul potrivit.

Dacă momentul potrivit este, cel mai adesea, uşor de identificat, ingredientele sunt dificil de stabilit. Orice element potrivit are şi o componentă nepotrivită dar aici ne sare în ajutor creativitatea pentru a discerne acele soluţii ce anihilează răul.

Calea creativităţii ne va conduce, poate, în cele din urmă, la atingerea unui stadiu evolutiv în care ne vom desprinde de fiinţă şi vom exista doar ca energie universală, devenind, la rândul nostru, subiect al adoraţiei divine.

Este imposibil să defineşti spiritualitatea. Nimeni nu poate explica cu exactitate ce este ea, cum funcţionează şi de ce acţionează. Nimeni nu poate concepe un ghid din zece paşi care să permită atingerea spiritualităţii. Mulţi şi-ar dori asta dar este pur şi simplu imposibil.
Spiritualitatea este diferită pentru fiecare individ în parte.
Imaginaţi-vă o lampă al cărei abajur este compus din faţete colorate. Roşu, galben, verde, portocaliu, fiecare latură este diferită. Însă becul lămpii este cel ce eliberează lumina care face ca faţetele abajurului să-şi reverse armonia culorilor. Acel bec este echivalentul spiritualităţii.

Spiritualitatea este:
* Un mod de a experimenta viaţa
* O cale de exprimare a conştienţei.
* O recunoaştere a trăirilor.
* Un mod de a observa.
* O cale de a explora universul exterior şi interior.
* O recunoaştere şi o căutare a frumuseţii
* O atitudine şi o perspectivă.
* O viziune asupra superlativelor existenţiale.

Spiritualitatea nu este:
* Renunţarea la iubire şi îmbrăţişarea ostilităţii.
* Negarea iertării şi exacerbarea condamnării.
* Uitarea toleranţei şi promovarea intoleranţei.
* Rigiditate în procesul gândirii.
* Lepădarea de modestie şi manifestarea aroganţei.
* Dezinteresul faţă de misterele existenţiale şi dezvoltarea autosuficienţei.

În concluzie, pentru atingerea spiritualităţii, mintea individului şi gândurile sale trebuie să fie la fel de transparente ca faptele şi vorbele sale, creându-şi astfel un câmp energetic în interiorul unui univers în care toţi cei ce rezonează la acestea se simt atraşi.