Cum ar fi dacă, la un moment dat, dezvoltarea tehnologică ar face posibil transferul conştiinţei unei persoane într-o lume virtuală dintr-un computer. Aţi face asta dacă vi s-ar garanta un mediu ce nu poate fi distins de realitate? Sau aţi fi de acord cu aşa ceva doar dacă vi s-ar garanta condiţia de Dumnezeu al acelei lumi virtuale.

Apare aici o primă dilemă.
Dacă este posibilă crearea de lumi virtuale ce nu pot fi distinse de realitate, nu cumva trăim deja într-o astfel de lume?

Această întrebare şi-au pus-o şi alţii şi după ce au stat şi-au întors problema pe toate părţile au făcut publice trei enunţuri din care cel puţin unul este adevărat:

(1). Orice civilizaţie va dispărea, cel mai probabil, înainte de a atinge maturitatea tehnologică (nivelul post-uman de dezvoltare).
(2). Este foarte improbabil ca o civilizaţie post-umană să ruleze un număr semnificativ de simulări ancestrale (reconstituiri virtuale ale lumii în diverse stadii ale evoluţiei).
(3). Suntem siguri că trăim într-o simulare computerizată.

Şi pentru a înţelege de ce unul dintre ele trebuie să fie adevărat, să încercăm să argumentăm puţin:

Presupunem că (1) este fals. Din asta rezultă că un număr semnificativ de civilizaţii ajung la maturitate tehnologică.
Să presupunem şi că (2) este fals. Asta înseamnă că un număr semnificativ de civilizaţii post-umane rulează simulări ancestrale.
Deci, dacă atât primul cât şi al doilea sunt false, vor exista multe entităţi virtuale într-o sumedenie de realităţi simulate. Extrapolând creşterea exponenţială a puterii de calcul a computerelor, putem concluziona că numărul entităţilor virtuale îl depăşeşte pe cel al entităţilor reale. Chiar dacă o mică parte a acestei puteri de calcul post-umane ar rula simulări ancestrale tot am putea vorbi de miliarde de asemenea simulări fiecare conţinând tot atâtea entităţi virtuale câte entităţi reale vor fi existat vreodată. Numărul uriaş de entităţi simulate faţă de cele reale induce concluzia că oricare dintre noi este mai degrabă o entitate simulată decât una reală.
Adică enunţul (3) este adevărat întrucât respingerea sa alături de celelalte două este lipsită de coerenţă.

Să fim bine înţeleşi, demonstraţia nu încearcă să vă convingă că trăiţi într-o lume simulată. Concluzia pe care o impune este că unul din cele trei enunţuri este adevărat pentru că ar fi ilogic să fie toate trei neadevărate. Nu avem de unde să ştim care enunţ este cel adevărat, putem doar să le analizăm, unul câte unul:

(1) Este un enunţ extrem de simplu şi direct. De exemplu orice civilizaţie, la un moment dat, dezvoltă o anumită tehnologie care îi provoacă distrugerea.
(2) Implică o stare ce complicitate a tuturor civilizaţiilor avansate în ideea de a nu rula simulări ancestrale. Desigur, se pot găsi argumente foarte pertinente împotriva acestui tip de simulări însă tot rămâne o problemă: absolut toate civilizaţiile trebuie să se abţină în a le rula sau să fie complet dezinteresate de acestea.
(3) Din punct de vedere filosofic acest enunţ este cel mai interesant. Dacă îl recunoaştem ca adevărat ce se poate întâmpla, ce curs va lua viaţa? Vom ajunge să ne pierdem minţile? Improbabil întrucât, chiar şi existând într-o simulare, modul nostru de a trăi, de a privi în viitor se va baza pe aceleaşi metode familiare: extrapolarea realităţilor din trecut, cercetarea ştiinţifică etc. Şi apoi mai există şi îndoiala. Chiar dacă logica ne va spune că suntem entităţi virtuale, natura minţilor noastre va face să existe întotdeauna o umbră de îndoială ce se va amplifica, sprijinită de palpabilul vieţii, până ce vom uita cu desăvârşire că ne-am imaginat vreodată a fi entităţi virtuale.

Acum, odată lămurită problema legitimităţii celor trei enunţuri, să revenim la dilemele noastre. Traiul într-o lume simulată ridică următoarele probleme existenţiale:

(A). Ce se întâmplă dacă simularea (sau computerul/serverul pe care rulează aceasta) "crapă"? Există versiuni de rezervă cu încărcare automată sau este nevoie de prezenţa unei entităţi biologice reale la comanda unei staţii de lucru? Cât de recent a fost actualizată versiunea de rezervă? Vom pierde 500-600 de ani de istorie fără a ne da seama măcar?
(B). Există "cheat codes" pentru simulare aşa cum există pentru jocuri? Asta ar fi cu siguranţă o explicaţie plauzibilă pentru abilităţile demonstrate de magicieni, vrăjitori, şamani etc. de-a lungul istoriei sau pentru succesul de care se bucură atâtea şi atâtea non-talente. Dacă există un astfel de "cheat code" împotriva calviţiei oare câţi oameni ar fi interesaţi să-l afle?
(C). Dacă civilizaţia virtuală evoluează până la stadiul post-uman şi va dori să ruleze simulări ancestrale există o subrutină ce comandă "stop joc" sau sarabanda continuă la nesfârşit ajungând să existe entităţi virtuale în lumea XAX-98989799-95667 creată de entităţile virtuale din lumea virtuală JAK-08000154 care la rândul ei este creată de entităţile din lumea virtuală...? Pe măsură ce numărul simulărilor din interiorul simulărilor creşte, întregul sistem va începe să se mişte cu încetinitorul făcând necesar un upgrade de memorie şi procesor?
(D). Este Dumnezeu doar un tocilar ce-şi tastează frenetic inspiraţia de programator?

Să zicem că mă trezesc într-o bună dimineaţă şi constat că sunt singur. Complet. Toţi ceilalţi au dispărut fără urmă. Ori m-au uitat extratereştrii, ori sunt cel mai mare păcătos şi n-am fost ridicat la ceruri. Şi acum ce fac?

Întreaga planetă tocmai a devenit proprietatea mea exclusivă. Să dau o fugă la cea mai apropiată reprezentanţă auto pentru a intra în posesia supermaşinii pe care am dorit-o atâta amar de vreme? Bun, trecem asta pe listă. Dar stai puţin, sunt câteva obiective ceva mai practice de pus în capul listei de priorităţi.

Mai întâi trebuie să iau în considerare faptul că furnizarea energiei electrice se va opri după câteva zile de funcţionare nesupravegheată a aparaturii. Chiar, cât timp funcţionează sistemul energetic în mod complet autonom? Aşa că ar fi bine să caut niscaiva generatoare pe benzină şi să le cuplez la instalaţia casei mele. Hopa, nu-i bine. De ce să le cuplez acasă când pot să-mi caut o reşedinţă confortabilă, un palat ceva şi să cuplez generatoarele acolo.

Bun, am rezolvat problema electricităţii, dar ce fac cu benzina? Că generatoarele alea or să consume din greu şi pompele de benzină nu vor mai funcţiona. Păi lasă că mă descurc, cuplez un generator la instalaţia unei staţii de benzină. Apropo: cum dracu' s-o cupla un generator la o instalaţie electrică? Ia să caut repede pe Internet până nu se închide şi ăsta (moare Internetul, ce gând atroce, mă ia cu tremurat).

Cât pe-aci să uit de mâncare! Aş putea da iama din când în când prin supermarketuri dar produsele alea or să se strice cât de curând. Ia stai! Supermarketurile au frigidere şi congelatoare, nu? Cuplez nişte generatoare la ele şi-mi fac provizii.

Ia să socotim împărţeala timpului. Deşteptarea, fuga la benzinărie, alimentează generatoarele, umple cisterna, fuga la supermarket, alimentează generatoarele, repede, repede înapoi la palat, alimentează generatoarele, prânzul, înapoi la benzinărie, umple cisterna, treci pe la supermarket, alimentează generatoarele, fuga la palat, alimentează generatoare, e seară deja, mi-e somn, cad în pat cu limba scoasă. În ritmul ăsta într-o lună sunt gata. Nu mai bine îl dau naibii de palat şi mă mut într-un supemarket din apropierea unei staţii de benzină?

Bun, acum că am rezolvat prioritatea 0, să revenim la celelalte elemente de pe listă:

1. Supermaşina. La asta nu renunţ nici mort.
2. Neapărat un drum la aeroport să văd dacă un elicopter se pilotează la fel de uşor în realitate ca în jocuri.
3. O vacanţă la Vatican. Am hotărât să desecretizez arhiva.
4. ...

Stop. Şi dacă e o glumă? Dacă sunt victima celei mai mari mistificări din istorie pusă la cale de unii cu camera ascunsă? Dacă reapare toată lumea la fel de brusc cum a dispărut şi va trebui să plătesc generatoarele, benzina, mâncarea, palatul?

Tu ce ai face dacă ai fi ultimul om de pe Pământ?

Cu ceva vreme în urmă a luat naştere o fiinţă capabilă să influenţeze mediul înconjurător.

O fiinţă ce, mai târziu, avea să se autodenumească, simplu: OM.

În acea vreme multe alte creaturi se regăseau împrăştiate pe tot cuprinsul Lumii şi fiecare a evoluat în maniera sa proprie, în funcţie de obiceiuri şi caracteristici fizice. Specia umană nu excela în putere fizică dar beneficia de un atu crucial: MÂNA. Prin încercarea continuă de a-i depăşi limitele utilităţii omul a transformat mâna într-un foarte abil instrument de manipulare.

Aceste capacităţi de manipulare sporite au atras după ele o creştere exponenţială a creativităţii. De aici şi până la apariţia credinţei în creaţie n-a mai fost decât un pas. Iar apoi ne-am scufundat într-un cerc vicios al idealurilor. Şi am stabilit arbitrar că actul creaţiei este apanajul fiinţelor vii.

Părerile asupra naturii divine sunt împărţite. Unii susţin că omul este croit după chipul şi asemănarea divinităţii în timp de alţii cred că Dumnezeu este o fiinţă cu totul şi cu totul aparte. Puţini sunt aceia care cred în natura energetică sau divinului.

Greu de imaginat Dumnezeul ca energie nu-i aşa? O noţiune care ne umple de mirare. Mirarea, la rândul ei este parte a procesului creativităţii. Am învăţat să fim creativi prin manipularea uneltelor necesare supravieţuirii timp de milenii, perioadă în care am dus o luptă constantă cu "necunoscutul".

Teama noastră de "necunoscut" îşi are rădăcinile în utilizarea creativităţii ca mecanism de apărare şi a avut ca rezultat divinizarea inexplicabilului. Vinovatul pentru acest şablon este instinctul, ne simţim mai în siguranţă adulând decât ignorând.

Credinţa ca mijloc de apărare generează creativitate şi prin asta evoluăm. Creativitatea ajunge uneori să depăşească realitatea şi ajungem să ne imaginăm lucruri ce nu par a fi posibile. Asta nu înseamnă că cele imaginate sunt imposibile. De cele mai multe ori nu am descoperit încă combinaţia perfectă de energie şi materie care să le facă posibile. Pentru un nou pas evolutiv pe care, la un moment dat, omenirea în ansamblu sau doar un singur individ şi-l imaginează este necesară doar combinarea ingredientelor perfecte la momentul potrivit.

Dacă momentul potrivit este, cel mai adesea, uşor de identificat, ingredientele sunt dificil de stabilit. Orice element potrivit are şi o componentă nepotrivită dar aici ne sare în ajutor creativitatea pentru a discerne acele soluţii ce anihilează răul.

Calea creativităţii ne va conduce, poate, în cele din urmă, la atingerea unui stadiu evolutiv în care ne vom desprinde de fiinţă şi vom exista doar ca energie universală, devenind, la rândul nostru, subiect al adoraţiei divine.