Precambrian: Special (VI)
Să încercăm să transpunem datele de până acum în lumina Teoriei Pământului în Expansiune.
Evoluţia continentelor
Ipoteza existenţei supercontinetului Pangea provine din lucrările Wegener iar ipoteza privind existenţa unor supercontinente anterioare a fost forţată de datele furnizate de fosile ce sugerează existenţa unor mari mase de uscat alipite. Ori această ipoteză nu mai este necesară conform Teoriei Pământului în Expansiune întrucât oceanul nu exista în perioada când raza Pământului era doar jumătate din cea actuală. Rodinia Pământului cu diametru redus ar fi putut arăta aşa cum presupune geologia actuală că a arătat, numai că ceea ce este astăzi considerat un supercontinent ar fi fost de fapt scoarţa unei planete mai mici.
Teoria Pământului în Expansiune avansează ideea că, în urma creşterii graduale a razei Pământului, în scoarţă au apărut crăpături care, lărgindu-se, au colectat apă şi s-au transformat în mări interioare şi lacuri, mai mult sau mai puţin întinse. Această reprezentare incumbă şi existenţa unor punţi de legătură între continente ceea ce elimină nevoia de a postula ciclicitatea formării supercontinentelor. Aici însă apare o întrebare: când s-a produs creşterea în diametru a planetei? Să fi început cu 750 de milioane de ani în urmă şi să se fi încheiat acum cu 100 de milioane de ani, un parcurs de 650 de milioane de ani ce cuprinde şi epoca dinozaurilor uriaşi a căror creştere ar fi fost favorizată de o gravitaţie redusă? Sau să fi început mult mai devreme, acum 1 miliard de ani, în Neoproterozoic, faza terminală a Eonului Proterozoic, exact atunci când a început fragmentarea supercontinentului Rodinia? Estimarea realizată pe baza modelului cuantic al radiaţiei gravitaţionale indică o durată a tranziţiei de aproximativ 1,1 miliarde de ani ceea ce înseamnă că cea de a doua variantă de răspuns este şi cea mai plauzibilă.
Evoluţia oceanelor
În perioada când diametrul Pământului era pe jumătatea celui actual continentele acopereau cea mai mare parte a suprafeţei din acea vreme, ceea ce înseamnă aproximativ 25% din suprafaţa actuală a uscatului, plus sau minus câteva procente, în funcţie de suprafaţa ocupată de mările interioare şi calotele polare. În zilele noastre suprafaţa acoperită de continente şi mări interioare este cam 31% din total ceea ce înseamnă că masa continentală a crescut, cel mai probabil datorită extinderii pe verticală şi a adâncirii oceanelor. Suprafaţa oceanelor a evoluat de la un procent nesemnificativ până la aproape 70%, în special prin extinderea mărilor interioare Iapetus şi Panthalassa ce au format oceanele Atlantic şi Pacific.
Glaciaţiunile
Având în vedere vechimea sa Oceanul Pacific oferă multe date despre îngheţurile din trecut însă dovezile de până acum infirmă ipoteza glaciaţiunilor globale. Un supercontinent, echivalent al Rodiniei, care acoperă Pământul cu diametrul înjumătăţit şi este întrerupt pe alocuri de câteva mări interioare, ar absorbi mult mai puţină radiaţie solară decât oceanele tropicale prezente în teoria clasică şi astfel apariţia glaciaţiunilor devine mult mai explicabilă. Neverosimila teorie a Bulgărelui de Zăpadă poate fi înlocuită cu o mult mai probabilă serie de mici glaciaţiuni. Fragmentarea echivalentului Rodiniei este mult mai bine explicată prin apariţia fisurilor cauzate de creşterea diametrului planetei care, de altfel, ar fi produs şi o slăbire a forţei gravitaţionale de coeziune, proces energofag care favorizează procesul de răcire şi apariţia glaciaţiunilor.
Episoade
Precambrian: Special (I)Precambrian: Special (II)
Precambrian: Special (III)
Precambrian: Special (IV)
Precambrian: Special (V)
Precambrian: Special (VII)
Data: 28 martie 2010 (09:00)
Arhivat în: Almanah, Astronomie, Paleoistorie, Precambrian, Terra, Univers