Aşa cum am stabilit datoria sau obligaţia este rezultatul unei constrângeri sau a unei persuasiuni deci totul se reduce la asigurarea confortului pentru propria persoană. Adică sunt dator să mă ţin de cuvânt pentru că altfel aş avea de suferit anumite consecinţe. Iar acest răspuns este unul care nu mai lasă loc pentru întrebări suplimentare.

Tendinţa generală este de a crede că a fi dator să faci ceva şi a fi forţat să faci ceva sunt două concepte complet diferite şi că obligaţia de a avea un comportament etic şi just este total diferită de datoria unui soldat de a-şi asculta superiorii, de exemplu. Însă, din cele de mai sus, rezultă că obligaţia morală nu este diferită în nici un fel de alte tipuri de obligaţii.

În concluzie pentru a restabili moralitatea într-un sistem politic, de exemplu, pentru a ne asigura că acţiunea politică este guvernată de etică, ar trebui să luăm în considerare mai întâi un sistem de recompense şi pedepse bine definite astfel încât politicienii să fie pe deplin conştienţi că au obligaţia morală de a-şi ţine cuvântul dat iar încălcarea acestei obligaţii atrage după sine repercusiuni asupra carierei sale politice sau chiar asupra propriei persoane.

Obligaţia morală (I)
Obligaţia morală (II)

Prima variantă care-ţi apare în minte la auzul acestei întrebări este constrângerea sau persuasiunea.

Dacă analizăm puţin vom putea observa că lucrurile sunt ceva mai nuanţate. Să presupunem că o persoană, care ne-a făcut un serviciu sau ne-ar putea face un serviciu, ajunge să ne ceară într-o bună zi să-l votăm pentru o poziţie oarecare sau să votăm conform recomandărilor sale. Este posibil să-i acordăm acest vot din recunoştinţă sau interes însă nu putem spune că avem obligaţia să facem asta fiindcă nu există constrângeri. Lucrurile se schimbă în cazul în care această persoană este, de exemplu, unul din părinţi sau un superior de care depinde cariera noastră profesională. În acest caz putem spune că există o constrângere care ne obligă să acţionăm în conformitate cu dorinţa respectivei persoane.

În ceea ce priveşte persuasiunea am putea exemplifica prin analizarea cazurilor în care anumite recompense sunt oferite pentru ca o persoană să întreprindă o anume activitate sau să afişeze o anumită atitudine. Persoana în cauză nu este constrânsă să acţioneze conform cererii dar cu siguranţă ar fi tentant să-i dea curs. Persuasiunea poate acţiona şi indirect, de exemplu am putea dori ca un magistrat să emită o anumită sentinţă dar nu putem să-i adesăm propunerea în mod direct şi atunci schimbăm ţinta persuasiunii adresându-ne superiorului său. În acest mod magistratul va putea fi constrâns să acţioneze aşa cum ne dorim.

Din cele expuse până acum putem trage concluzia că obligaţia de a face ceva este întotdeauna în strânsă legătură cu propria persoană şi propriile interese. Aşa cum numai şi numai teama de pedeapsă sau bucuria recompensei ne pot obliga să ne supunem legilor unui stat tot aşa nu putem fi obligaţi, în absenţa motivaţiei, să acţionăm just, să avem o atitudine etică sau să ne conformăm preceptelor religioase.

Obligaţia morală (I)
Obligaţia morală (III)

DE CE SUNT DATOR SĂ MĂ ŢIN DE CUVÂNT?

Această întrebare, dacă ar fi pusă unui număr de cinci oameni ar căpăta, cu siguranţă, cinci răspunsuri diferite:
"Pentru că aşa este corect" ar spune primul.
"Pentru că denotă raţiune" ar zice al doilea.
"Pentru că este firesc" ar opina al treilea.
"Pentru că este aşa e civilizat" şi-ar da cu părerea al patrulea.
"Pentru că asta-i voinţa Domnului" ar conchide al cincilea.

Oricât de diferite ar părea cele cinci variante , dacă stăm să le analizăm în profunzime vom constata că acestea, de fapt, coincid. Corectitudinea, prin definiţie, generează întotdeauna bucurie. Nobleţea sufletească este şi ea un motiv de bucurie şi iluminare pentru cei din jur. Ordinea naturală a lucrurilor converge către fericire iar scopul voinţei divine este atingerea binelului general, care, evident, produce bucurie.

Acesta este motivul pentru care moraliştii, indiferent de principiile de bază de la care pornesc, ajung cu toţii la aceleaşi concluzii; cu alte cuvinte recomandă acelaşi tip de comportament, caută să impună aceleaşi îndatoriri şi, cu câteva mici excepţii, judecă cazurile discutabile cu aceeaşi măsură.

Din cele cinci variante mai putem observa că, în toate cazurile, răspunsul la întrebare este oarecum incomplet; de exemplu, autorul întrebării originale ar putea continua cu o alta ("de ce să fiu corect?"; "de ce să fiu raţional?"; "de ce să mă comport firesc?"; "de ce să fiu civilizat?") în încercarea de a lămuri pe deplin chestiunea. Cum şi la această a doua întrebare s-ar putea primi răspunsuri la fel de nesatisfăcătoare este clar că trebuie modificată metodologia adică, mai întâi ar trebui stabilit ce înseamnă obligaţia cuiva de a face ceva şi abia după aceea ar trebui expuse motivele pentru care respectivul ar fi obligat să facă acel ceva, adică "să se ţină de cuvânt".

Obligaţia morală (II)
Obligaţia morală (III)

Cei ce se aşteaptă să găsească în Scripturi o rezolvare clară pentru fiecare impas moral survenit riscă să fie profund dezamăgiţi. Extinderea dimensională a cărţilor sfinte în cazul în care ar fi cuprins în detaliu precepte personalizate poate fi estimată prin evaluarea următoarelor considerente: legile unei ţări, inclusiv documentele legislative şi deciziile curţii supreme de justiţie sunt cuprinse în câteva zeci de volume în format folio; cu toate acestea doar în mai puţin de 10% din cazuri în paginile acestora veţi putea regăsi situaţia care să aibă exact aceleaşi particularităţi cu problema căreia îi căutaţi rezolvare; ca să nu mai vorbim de numeroasele puncte ale codurilor de comportament social asupra cărora legislatorii nu consideră necesar să se pronunţe.
Dacă o asemenea abordare exhaustivă ar fi fost antamată în Scripturi acestea ar fi fost imposibil de redactat şi de citit.

Tocmai de aceea moralitatea este tratată în Scripturi printr-o pleiadă de concepte generaliste privind smerenia, justiţia, bunăvoinţa şi puritatea. Tot aşa sunt construite şi disciplinele ştiinţifice; Matematica, Gramatica, Fizica se bazează pe un set de reguli stricte pe baza cărora se dezvoltă prin exemplificare. Aceste exemplificări nu sunt încercări de rezolvare punctuală a unei probleme sau a alteia ci sunt, mai degrabă, încercări de explicare a regulilor astfel încât toată lumea să priceapă esenţa acestora. Exemplele din Scripturi diferă însă de exemplificările ştiinţifice prin iregularitate, ele sunt livrate dispersat, pe măsură ce ocaziile punctuale au creat o necesitate în acest sens; această particularitate le conferă o putere de persuasiune mai mare, în special pentru cei ce le-au auzit şi au asistat la evenimentele ce le-au determinat.

Mai mult, Scripturile pleacă de la premiza că cei cărora le sunt adresate stăpânesc principiile justiţiei naturale; ele nu încearcă să impună noi reguli de moralitate ci încearcă să determine practicarea celor deja împământenite. Astfel Scripturile condamnă nedreptatea, încălcarea convenţiilor şi escrocheria dar lasă la latitudinea moraliştilor să determine semnificaţia acestor termeni.

În concluzie, rostul Scripturilor nu este acela de a înlocui cercetarea ştiinţifică sau demersurile justiţiei. Menirea lor este să reamintească fiecăruia dintre noi acele valori profunde ce stau la baza conceptului de fiinţă umană.

Este imposibil să defineşti spiritualitatea. Nimeni nu poate explica cu exactitate ce este ea, cum funcţionează şi de ce acţionează. Nimeni nu poate concepe un ghid din zece paşi care să permită atingerea spiritualităţii. Mulţi şi-ar dori asta dar este pur şi simplu imposibil.
Spiritualitatea este diferită pentru fiecare individ în parte.
Imaginaţi-vă o lampă al cărei abajur este compus din faţete colorate. Roşu, galben, verde, portocaliu, fiecare latură este diferită. Însă becul lămpii este cel ce eliberează lumina care face ca faţetele abajurului să-şi reverse armonia culorilor. Acel bec este echivalentul spiritualităţii.

Spiritualitatea este:
* Un mod de a experimenta viaţa
* O cale de exprimare a conştienţei.
* O recunoaştere a trăirilor.
* Un mod de a observa.
* O cale de a explora universul exterior şi interior.
* O recunoaştere şi o căutare a frumuseţii
* O atitudine şi o perspectivă.
* O viziune asupra superlativelor existenţiale.

Spiritualitatea nu este:
* Renunţarea la iubire şi îmbrăţişarea ostilităţii.
* Negarea iertării şi exacerbarea condamnării.
* Uitarea toleranţei şi promovarea intoleranţei.
* Rigiditate în procesul gândirii.
* Lepădarea de modestie şi manifestarea aroganţei.
* Dezinteresul faţă de misterele existenţiale şi dezvoltarea autosuficienţei.

În concluzie, pentru atingerea spiritualităţii, mintea individului şi gândurile sale trebuie să fie la fel de transparente ca faptele şi vorbele sale, creându-şi astfel un câmp energetic în interiorul unui univers în care toţi cei ce rezonează la acestea se simt atraşi.