Un program politic este bun şi eficient atunci când trezeşte în cetăţenii neînregimentaţi sentimentul responsabilităţii personale şi dorinţa de a prelua o parte din sarcinile ce trebuiesc îndeplinite pentru reuşita respectivului program.

Această înclinaţie spre voluntariat nu trebuie însă "stimulată" cu practici dictatoriale de impunere a obedienţei prin teamă ("guvernul e incoerent, cresc preţurile, creşte şomajul, vine Apocalipsa, treziţi-vă şi ieşiţi în stradă") ori prin tactici politicianiste de genul incantaţiilor stupide ("Băsescu nu e preşedintele meu") sau al oratoriei demagogice fără sens şi conţinut ("Cu excepţia situaţiilor limită, noi cu domnul Băsescu nu mai avem ce discuta.").

Ori tocmai asta se întâmplă în acest moment în România, cu largul concurs al unor organizaţii media politicienii din opoziţie, în special capii mafioţi ai PNL-ului, ignoră liberul arbitru şi bombardează constant cetăţenii cu mesaje ce-i incită la nesupunere civică, sfidarea autorităţilor statului, intoleranţă şi comportament violent iar urmările acestei campanii se văd nu doar în atitudinea oamenilor de rând care se bat ca chiorii şi se înjură ca la uşa cortului ci şi în comportamentul unora ce par, la prima vedere, deasupra statutului de troglodit. Eu cred că exemplul de mai jos este grăitor în acest sens:


"Măi nea comisarule, când te-am văzut, înconjurat de întrebări şi nelinişti pe care te făceai că nu le pricepi (pentru a nu supăra cumva Guvernul Băsescu-Udrea-Boc?), mi-am dorit o greblă în scăfărlia matale bretonată şi în chelia celui care te-a teleportat la Bruxelles."

Oare cu ce-l are Felix la mână de-l face să-şi lepede nu doar orice brumă de postură intelectuală ci chiar şi bunul simţ transformându-l într-un potenţial infractor?

Aşa cum am stabilit datoria sau obligaţia este rezultatul unei constrângeri sau a unei persuasiuni deci totul se reduce la asigurarea confortului pentru propria persoană. Adică sunt dator să mă ţin de cuvânt pentru că altfel aş avea de suferit anumite consecinţe. Iar acest răspuns este unul care nu mai lasă loc pentru întrebări suplimentare.

Tendinţa generală este de a crede că a fi dator să faci ceva şi a fi forţat să faci ceva sunt două concepte complet diferite şi că obligaţia de a avea un comportament etic şi just este total diferită de datoria unui soldat de a-şi asculta superiorii, de exemplu. Însă, din cele de mai sus, rezultă că obligaţia morală nu este diferită în nici un fel de alte tipuri de obligaţii.

În concluzie pentru a restabili moralitatea într-un sistem politic, de exemplu, pentru a ne asigura că acţiunea politică este guvernată de etică, ar trebui să luăm în considerare mai întâi un sistem de recompense şi pedepse bine definite astfel încât politicienii să fie pe deplin conştienţi că au obligaţia morală de a-şi ţine cuvântul dat iar încălcarea acestei obligaţii atrage după sine repercusiuni asupra carierei sale politice sau chiar asupra propriei persoane.

Obligaţia morală (I)
Obligaţia morală (II)

Prima variantă care-ţi apare în minte la auzul acestei întrebări este constrângerea sau persuasiunea.

Dacă analizăm puţin vom putea observa că lucrurile sunt ceva mai nuanţate. Să presupunem că o persoană, care ne-a făcut un serviciu sau ne-ar putea face un serviciu, ajunge să ne ceară într-o bună zi să-l votăm pentru o poziţie oarecare sau să votăm conform recomandărilor sale. Este posibil să-i acordăm acest vot din recunoştinţă sau interes însă nu putem spune că avem obligaţia să facem asta fiindcă nu există constrângeri. Lucrurile se schimbă în cazul în care această persoană este, de exemplu, unul din părinţi sau un superior de care depinde cariera noastră profesională. În acest caz putem spune că există o constrângere care ne obligă să acţionăm în conformitate cu dorinţa respectivei persoane.

În ceea ce priveşte persuasiunea am putea exemplifica prin analizarea cazurilor în care anumite recompense sunt oferite pentru ca o persoană să întreprindă o anume activitate sau să afişeze o anumită atitudine. Persoana în cauză nu este constrânsă să acţioneze conform cererii dar cu siguranţă ar fi tentant să-i dea curs. Persuasiunea poate acţiona şi indirect, de exemplu am putea dori ca un magistrat să emită o anumită sentinţă dar nu putem să-i adesăm propunerea în mod direct şi atunci schimbăm ţinta persuasiunii adresându-ne superiorului său. În acest mod magistratul va putea fi constrâns să acţioneze aşa cum ne dorim.

Din cele expuse până acum putem trage concluzia că obligaţia de a face ceva este întotdeauna în strânsă legătură cu propria persoană şi propriile interese. Aşa cum numai şi numai teama de pedeapsă sau bucuria recompensei ne pot obliga să ne supunem legilor unui stat tot aşa nu putem fi obligaţi, în absenţa motivaţiei, să acţionăm just, să avem o atitudine etică sau să ne conformăm preceptelor religioase.

Obligaţia morală (I)
Obligaţia morală (III)

DE CE SUNT DATOR SĂ MĂ ŢIN DE CUVÂNT?

Această întrebare, dacă ar fi pusă unui număr de cinci oameni ar căpăta, cu siguranţă, cinci răspunsuri diferite:
"Pentru că aşa este corect" ar spune primul.
"Pentru că denotă raţiune" ar zice al doilea.
"Pentru că este firesc" ar opina al treilea.
"Pentru că este aşa e civilizat" şi-ar da cu părerea al patrulea.
"Pentru că asta-i voinţa Domnului" ar conchide al cincilea.

Oricât de diferite ar părea cele cinci variante , dacă stăm să le analizăm în profunzime vom constata că acestea, de fapt, coincid. Corectitudinea, prin definiţie, generează întotdeauna bucurie. Nobleţea sufletească este şi ea un motiv de bucurie şi iluminare pentru cei din jur. Ordinea naturală a lucrurilor converge către fericire iar scopul voinţei divine este atingerea binelului general, care, evident, produce bucurie.

Acesta este motivul pentru care moraliştii, indiferent de principiile de bază de la care pornesc, ajung cu toţii la aceleaşi concluzii; cu alte cuvinte recomandă acelaşi tip de comportament, caută să impună aceleaşi îndatoriri şi, cu câteva mici excepţii, judecă cazurile discutabile cu aceeaşi măsură.

Din cele cinci variante mai putem observa că, în toate cazurile, răspunsul la întrebare este oarecum incomplet; de exemplu, autorul întrebării originale ar putea continua cu o alta ("de ce să fiu corect?"; "de ce să fiu raţional?"; "de ce să mă comport firesc?"; "de ce să fiu civilizat?") în încercarea de a lămuri pe deplin chestiunea. Cum şi la această a doua întrebare s-ar putea primi răspunsuri la fel de nesatisfăcătoare este clar că trebuie modificată metodologia adică, mai întâi ar trebui stabilit ce înseamnă obligaţia cuiva de a face ceva şi abia după aceea ar trebui expuse motivele pentru care respectivul ar fi obligat să facă acel ceva, adică "să se ţină de cuvânt".

Obligaţia morală (II)
Obligaţia morală (III)

Măsuri
Abilitatea de a distinge între acţiunile şi activităţile corecte şi cele incorecte din punct de vedere moral şi dorinţa de utilizare a acesteia este prezentă la un număr din ce în ce mai mic de oameni politici, deşi societatea are stringentă nevoie de ea. Tocmai de aceea, întrucât etica cere o perioadă îndelungată de timp pentru inoculare, este necesar ca lipsa acesteia să fie temporar suplinită de un set de măsuri coercitive. Aceste măsuri cu caracter punitiv vor constitui un surogat de etică până ce viitorii lideri ai partidelor politice, cei de astăzi sunt fără speranţă, vor găsi înţelepciunea de a se aşeza la masa tratativelor în vederea elaborării unui Cod de Conduită care să conţină minime principii de moralitate în activitatea partidelor şi a parlamentarilor, deschizând astfel calea inoculării, picătură cu picătură, a eticii în lumea politică.

Astfel, prin interzicerea accesului în partide şi Parlament a hoţilor, delatorilor, escrocilor etc. cetăţenii vor fi siguri că, la alegeri, în faţa lor se prezintă oameni ale căror vorbe nu sunt doar discursuri sforăitoare şi ale căror acţiuni şi activităţi parlamentare ori de demnitate publică nu vor fi destinate înavuţirii neruşinate a lui sau a apropiaţilor săi.

Concluzii
Nu avem nevoie de prea multă osteneală, privind zi de zi ce se petrece în politica românească, ce oameni imorali ne hotărăsc destinul, ce proşti, habotnici, descreieraţi ne conduc, pentru a ne da seama că politica fără etică este un dezastru total sau, mai degrabă, un eşec colosal. E ca un om căruia i-a fost smuls sufletul.

Este posibil ca acel Cod de Conduită să nu fie eficient sau să genereze rezultate sub aşteptări dar ar trebui măcar să i se dea o şansă. Cred că un asemenea instrument este de preferat măsurilor coercitive pentru că acestea implică doar răspunderea materială, fără a produce efecte la nivelul responsabilităţii morale. Dar impunerea codului trebuie să fie un act de voinţă politică asumat conştient de toate partidele politice astfel încât să existe şi presiunea necesară pentru aplicarea acestuia.

Privind la tinerii politicieni din zilele noastre am ajuns să cred că fac parte dintr-o generaţie care nu va apuca să vadă acele zile în care Corupţia nu va mai merge la braţ cu Politica, în plină zi, pe Strada Mare, scoţând limba la Cetăţeni. Şi zău ar fi păcat.

Etica şi politica autohtonă (I)

Constatări
Etica reprezintă un set de principii morale sau filosofice ce impune anumite constrângeri asupra conştiinţei umane. O persoană cu principii morale nu are nevoie de "stimulente" externe pentru a-şi cenzura comportamentul social. În orice profesiune este nevoie de etică pentru controlul asupra moralităţii iar politica nu poate constitui o excepţie.

Politica românească, însă, este atât de afundată într-un marasm de imoralitate încât ţipă efectiv după ajutorul eticii. Iar acest ajutor pare a fi extrem de greu de dat din cauza societăţii tarate în care trăim.

Etica trebuie cultivată şi dezvoltată în fiecare individ pe toată perioada transformării sale din copil în adult, ea nu poate fi predată în şcoală ca o materie oarecare şi nu poate impusă asemenea echipamentului de protecţie la intrarea în mină. Este exact ceea ce lipseşte în politica noastră. Aceasta este într-atât de mult dominată de mafioţi şi gorilele lor încât omul de rând, cetăţeanul de pe stradă a ajuns să pună semnul egalităţii între politican şi mafiot ori să fie convins că există o strânsă legătură între lumea politică şi cea infracţională.
De foarte multe ori ne este dat să auzim vorbindu-se, în zona media cu precădere, de cutare sau cutare politician care a furat, minţit, santajat etc. Şi asta e tot, un şir de vorbe goale aşternut pe o pagină de ziar sau risipit în eter. Clasa politică românească nu are instinctul de autoconservare care să-i permită izolarea şi amputarea imediată a unui membru cangrenat astfel încât întreg organismul să fie ferit de un şoc toxico-septic.

Etica reprezintă baza unei profesiuni. Cu ajutorul acesteia un individ poate diferenţia între bine şi rău, între just şi injust. Este coloana vertebrală a dimensiunii morale a individului. Iar pentru politicieni este mult mai important decât pentru oricine altcineva să aibă etică. Asta pentru că poartă responsabilitatea pentru traiul a milioane de oameni.

Există ţări pe lumea asta, şi nu sunt puţine, în care un ministru demisionează urgent şi din proprie iniţiativă atunci când, ca urmare a acţiunilor sale sau ale oamenilor din subordinea sa, societatea are de suferit. Avem zeci de comitete şi comiţii în Parlament dar nu avem o Comisie pentru Etică în adevăratul sens al cuvântului. Pentru politicianul român a fost mult mai interesant să înfiinţeze o comisie pentru imunităţi, de exemplu.

Etica este o virtute ce vine din interiorul persoanei. Deci, dacă o persoană doreşte autocontrol, va şti care sunt acţiunile negative de care trebuie să se ferească. Este exact ceea ce evită politicienii noştri. Ei au impresia că simpla câştigare a alegerilor este un soi de bilet în alb pentru a demara operaţiunea de umplere a propriilor buzunare şi glorificare a propriei persoane.

Etica şi politica autohtonă (II)

Să zicem că mă trezesc într-o bună dimineaţă şi constat că sunt singur. Complet. Toţi ceilalţi au dispărut fără urmă. Ori m-au uitat extratereştrii, ori sunt cel mai mare păcătos şi n-am fost ridicat la ceruri. Şi acum ce fac?

Întreaga planetă tocmai a devenit proprietatea mea exclusivă. Să dau o fugă la cea mai apropiată reprezentanţă auto pentru a intra în posesia supermaşinii pe care am dorit-o atâta amar de vreme? Bun, trecem asta pe listă. Dar stai puţin, sunt câteva obiective ceva mai practice de pus în capul listei de priorităţi.

Mai întâi trebuie să iau în considerare faptul că furnizarea energiei electrice se va opri după câteva zile de funcţionare nesupravegheată a aparaturii. Chiar, cât timp funcţionează sistemul energetic în mod complet autonom? Aşa că ar fi bine să caut niscaiva generatoare pe benzină şi să le cuplez la instalaţia casei mele. Hopa, nu-i bine. De ce să le cuplez acasă când pot să-mi caut o reşedinţă confortabilă, un palat ceva şi să cuplez generatoarele acolo.

Bun, am rezolvat problema electricităţii, dar ce fac cu benzina? Că generatoarele alea or să consume din greu şi pompele de benzină nu vor mai funcţiona. Păi lasă că mă descurc, cuplez un generator la instalaţia unei staţii de benzină. Apropo: cum dracu' s-o cupla un generator la o instalaţie electrică? Ia să caut repede pe Internet până nu se închide şi ăsta (moare Internetul, ce gând atroce, mă ia cu tremurat).

Cât pe-aci să uit de mâncare! Aş putea da iama din când în când prin supermarketuri dar produsele alea or să se strice cât de curând. Ia stai! Supermarketurile au frigidere şi congelatoare, nu? Cuplez nişte generatoare la ele şi-mi fac provizii.

Ia să socotim împărţeala timpului. Deşteptarea, fuga la benzinărie, alimentează generatoarele, umple cisterna, fuga la supermarket, alimentează generatoarele, repede, repede înapoi la palat, alimentează generatoarele, prânzul, înapoi la benzinărie, umple cisterna, treci pe la supermarket, alimentează generatoarele, fuga la palat, alimentează generatoare, e seară deja, mi-e somn, cad în pat cu limba scoasă. În ritmul ăsta într-o lună sunt gata. Nu mai bine îl dau naibii de palat şi mă mut într-un supemarket din apropierea unei staţii de benzină?

Bun, acum că am rezolvat prioritatea 0, să revenim la celelalte elemente de pe listă:

1. Supermaşina. La asta nu renunţ nici mort.
2. Neapărat un drum la aeroport să văd dacă un elicopter se pilotează la fel de uşor în realitate ca în jocuri.
3. O vacanţă la Vatican. Am hotărât să desecretizez arhiva.
4. ...

Stop. Şi dacă e o glumă? Dacă sunt victima celei mai mari mistificări din istorie pusă la cale de unii cu camera ascunsă? Dacă reapare toată lumea la fel de brusc cum a dispărut şi va trebui să plătesc generatoarele, benzina, mâncarea, palatul?

Tu ce ai face dacă ai fi ultimul om de pe Pământ?

Cei ce se aşteaptă să găsească în Scripturi o rezolvare clară pentru fiecare impas moral survenit riscă să fie profund dezamăgiţi. Extinderea dimensională a cărţilor sfinte în cazul în care ar fi cuprins în detaliu precepte personalizate poate fi estimată prin evaluarea următoarelor considerente: legile unei ţări, inclusiv documentele legislative şi deciziile curţii supreme de justiţie sunt cuprinse în câteva zeci de volume în format folio; cu toate acestea doar în mai puţin de 10% din cazuri în paginile acestora veţi putea regăsi situaţia care să aibă exact aceleaşi particularităţi cu problema căreia îi căutaţi rezolvare; ca să nu mai vorbim de numeroasele puncte ale codurilor de comportament social asupra cărora legislatorii nu consideră necesar să se pronunţe.
Dacă o asemenea abordare exhaustivă ar fi fost antamată în Scripturi acestea ar fi fost imposibil de redactat şi de citit.

Tocmai de aceea moralitatea este tratată în Scripturi printr-o pleiadă de concepte generaliste privind smerenia, justiţia, bunăvoinţa şi puritatea. Tot aşa sunt construite şi disciplinele ştiinţifice; Matematica, Gramatica, Fizica se bazează pe un set de reguli stricte pe baza cărora se dezvoltă prin exemplificare. Aceste exemplificări nu sunt încercări de rezolvare punctuală a unei probleme sau a alteia ci sunt, mai degrabă, încercări de explicare a regulilor astfel încât toată lumea să priceapă esenţa acestora. Exemplele din Scripturi diferă însă de exemplificările ştiinţifice prin iregularitate, ele sunt livrate dispersat, pe măsură ce ocaziile punctuale au creat o necesitate în acest sens; această particularitate le conferă o putere de persuasiune mai mare, în special pentru cei ce le-au auzit şi au asistat la evenimentele ce le-au determinat.

Mai mult, Scripturile pleacă de la premiza că cei cărora le sunt adresate stăpânesc principiile justiţiei naturale; ele nu încearcă să impună noi reguli de moralitate ci încearcă să determine practicarea celor deja împământenite. Astfel Scripturile condamnă nedreptatea, încălcarea convenţiilor şi escrocheria dar lasă la latitudinea moraliştilor să determine semnificaţia acestor termeni.

În concluzie, rostul Scripturilor nu este acela de a înlocui cercetarea ştiinţifică sau demersurile justiţiei. Menirea lor este să reamintească fiecăruia dintre noi acele valori profunde ce stau la baza conceptului de fiinţă umană.