Catastrofă ecologică sau Holocaust atomic?
Între 2.100 A.H. şi 2.000 A.H. ceva teribil s-a petrecut în valea Indusului, ceva ce a determinat reducerea la jumătate a locuitorilor din Harappa şi abandonarea completă a oraşului Mohenjo Daro. În toată regiunea oraşele au scăzut în dimensiuni şi populaţia zonei a devenit tot mai pregnant agrară până ce centrele urbane mari au dispărut în totalitate.

Există două teorii ce încercă să explice această subită decădere a Civilizaţiei Harappa.

Prima teorie susţine că, în perioada menţionată, în valea Indusului s-a produs o modificare catastrofală a climatului ce a determinat creşterea în intensitate a ploilor de iarnă şi scăderea debitelor râurilor.

Cea de-a doua teorie, mai îndrăzneaţă, susţine ideea unui război atomic purtat în acea vreme între combatanţi necunoscuţi. Corifeii acestei teorii se bazează pe mai multe descoperiri pe care le consideră relevante: un strat de cenuşă radioactivă, ce acoperă o suprafaţă de cinci kilometri pătraţi, descoperit în provincia Rajasthan din estul Indiei, anumite inscripţii găsite în templele din acea zonă ce descriu rugăciuni pentru protecţia împotriva luminii ce va veni să distrugă oraşele, postura anumitor schelete găsite zăcând, neîngropate, pe străzile din Harappa şi Mohenjo Daro ce par a fi fost surprinse de o moarte subită în momente de maximă teroare.

Pe lângă aceste dovezi palpabile, unele dintre ele greu de contestat, adepţii teoriei unui Holocaust atomic în antichitate citează adesea şi unele pasaje din Mahabharata, una din cele mai importante epopei ale Indiei antice.

... (a fost) un singur proiectil
Încărcat cu toată forţa Universului
O coloană de fum şi foc
Strălucitoare ca o mie de sori
S-a ridicat în totă splendoarea...

...a fost o armă necunoscută,
Un trăznet de fier,
Un uriaş mesager al morţii,
Ce a transformat în cenuşă
Toată rasa Vrişnilor şi pe Andhakaşi.

...Trupurile erau atât de arse
Că nu le puteam recunoaşte.
Părul şi unghiile au căzut;
Oalele s-au crăpat fără motiv,
şi păsările au albit.

După câteva ore
Toate proviziile erau infectate...
...pentru a scăpa din acest foc
Soldaţii s-au aruncat în ape
Pentru a se spăla şi a-şi curăţa echipamentul.

Pentru cei ce recunosc în textul de mai sus imaginea unei explozii atomice şi efectele radioactivităţii aferente menţionez că Mahabharata a fost scrisă în perioada cuprinsă între 800 A.H şi 600 A.H. adică cu mai mult de două milenii înainte de inventarea bombei atomice.

Oraşele surori din Valea Indusului (I)
Oraşele surori din Valea Indusului (II)
Oraşele surori din Valea Indusului (III)

Vocaţia simplităţii
În ciuda dimensiunilor acestor adevărate metropole antice se pare că elitele băştinaşe evitau manifestările ostentative de genul ceremoniilor funerare ades întâlnite în Egipt şi Mesopotamia. Morţii erau îngropaţi cu ritualuri simple şi singurele posesiuni cu care părăseau acestă lume erau produsele de olărit şi, câteodată, mici pietre preţioase. În niciun mormânt nu s-au găsit obiecte din cupru şi doar în cinci dintre cele studiate s-au găsit obiecte din aur.
Ca şi la Harappa, arheologii nu au reuşit până acum să localizeze clădiri cu destinaţie administrativă ceea ce a generat o teorie, contestată de unii cercetători, potrivit căreia Civilizaţia Harappa era o societate oarecum egalitaristă cu conducători fără privilegii.

Controversatul Zeu al Furtunii
Obiceiurile religioase din valea Indusului sunt încă învăluite în mister. Au fost descoperite tăbliţe şi figurine din teracotă cu reprezentări feminine ceea ce a condus la apariţia unor speculaţii pe marginea unui cult al unei zeiţe-mamă deşi unele dintre figurine sunt, fără urmă de îndoială, jucării în timp ce altele ar putea fi simple obiecte de ofrandă ori imagini de cult.

Cea mai controversată este teoria lui John Marshall potrivit căreia Civilizaţia Indus venera o versiune primitivă a lui Rudra, zeul vedic al furtunii, considerat de hinduşi o versiune primară a lui Shiva. Teoria se bazează pe unul din sigiliile găsite la Mohenjo Daro care înfăţişează un bărbat într-o poziţie yoga ce pare a purta un soi de turban şi are deasupra capului cinci simboluri Indus.

O limbă dispărută sau simbolistică pură?
În perioada de apogeu a celor două oraşe în valea Indusului a apărut o scriere ce încă nu a putut fi descifrată. Au fost identificate peste 400 de simboluri diferite, grupate de obicei câte cinci, în scurte inscripţii pe sigilii, platoşe de cupru, fragmente de vase din lut, arme sau chiar pietre.

Incapacitatea de a le descifra a determinat mulţi cercetători să tragă concluzia că aceste semne sunt doar simboluri decorative şi nu sunt menite să reprezinte forma scrisă a unui limbaj. Principalul argument în favoarea acestei teorii este laconicitatea inscripţiilor, cea mai lungă dintre ele având doar 17 simboluri în timp ce media este de 10.

Alţi cercetători susţin ideea că înscrisurile consistente ale Civilizaţiei Harappa au existat dar, fiind au fost făcute pe suport degradabil în timp cum ar fi lemnul sau pânza, sunt definitiv pierdute.

Oraşele surori din Valea Indusului (I)
Oraşele surori din Valea Indusului (II)
Oraşele surori din Valea Indusului (IV)

O civilizaţie în expansiune
Aşa cum arată profesorul Gregory Possehl în lucrarea sa "The Transformation of the Indus Civilization", începând cam de prin 7.000 A.H., numărul siturilor din valea râului Indus şi al aşezărilor umane aferente a crescut în mod exponenţial într-o zonă cuprinsă între izvoarele Gangelui din nord-vestul Indiei până la graniţa dintre Iran şi Pakistan. Dacă între 7.000 A.H. - 5.000 A.H. existau 20 de situri ce ocupau o suprafaţă de 50 de kilometri pătraţi, între 3.200 A.H. - 2.600 A.H. (chiar înainte de dezvoltarea oraşelor Harappa şi Mohenjo Daro) existau deja 477 de aşezări cu o suprafaţă totală de 2.200 de kilometri pătraţi. Perioada de maximă expansiune a Civilizaţiei Harappa (în care au înflorit Harappa şi Mohenjo Daro) a fost între 2.500 A.H - 2.000 A.H. când peste 1.000 de aşezări harappane totalizau o suprafaţă de 7.000 de kilometri pătraţi.

Dintre cele două oraşe reprezentative pentru Civilizaţia Harappa, Mohenjo Daro era cel mai mare, totalizând 35.000 de locuitori (spre deosebire de Harappa care "abia" ajungea la 30.000) şi se pare că a fost ridicat prin extinderea unei aşezări mai vechi.

Un trai liniştit
Harappa era un oraş construit aproape în totalitate cu chirpici şi cărămizi din chirpici şi s-a dezvoltat oarecum haotic, fără a avea la bază un plan coerent de parcelare. Era înconjurat de un zid cu o singură deschidere, în vestul oraşului. În zona de nord a aşezării au fost ridicate o serie de construcţii masive, singurele la care s-a folosit cărămida arsă, ce se presupune că erau utilizate ca grânare pentru depozitarea şi procesarea grâului şi orzului, alimentele de bază ale locuitorilor. Există o serie de cercetători ce pun la îndoială faptul că aceste construcţii au fost grânare fără a oferi, însă, o explicaţie alternativă cât de cât plauzibilă. Arheologii nu au identificat încă construcţii ce ar putea fi catalogate în grupa clădirilor administrative.

Mohenjo Daro, spre deosebire de Harappa, este un oraş cu o putere de seducţie aproape magică. Bazându-se aproape exclusiv pe cărămizi arse, arhitectura oraşului oferă clădiri foarte bine conservate şi perfect aliniate de-a lungul străzilor şi bulevardelor ce formează o vastă şi uşor imperfectă reţea rectangulară, semn al unei planificări urbanistice ad-hoc. Este cel mai mare oraş din Epoca Bronzului şi oferă şi astăzi senzaţia unei comunităţi active forfotind pe străzile bine definite de zidurile clădirilor, pe treptele marilor edificii, în jurul puţurilor sau la intrarea în băile publice.

Oraşele surori din Valea Indusului (I)
Oraşele surori din Valea Indusului (III)
Oraşele surori din Valea Indusului (IV)

Cu 4.500 de ani în urmă în Valea Indusului, pe teritoriul de astăzi al Pakistanului, înflorea o civilizaţie antică răspândită pe o suprafaţă de peste un milion de kilometri pătraţi şi care a ridicat, de-a lungul istoriei sale, mai mult de 1.000 de aşezări de diferite dimensiuni. Printre acestea se numără şi marile oraşe Harappa şi Mohenjo Daro (cunoscut şi ca Mohenjo-daro).

Această civilizaţie este una enigmatică, începând de la scrierea utilizată, rămasă nedescifrată până în zilele noastre, trecând prin organizarea socio-politică şi religie, despre care nu ştim mai nimic şi încheind cu totalul mister ce învăluie subita sa dispariţie petrecută în jurul anului 2.100 A.H.

Până şi numele civilizaţiei este controversat. Unii cercetători preferă s-o numească Civilizaţia Indusului, alţii insistă asupra denumirii de Civilizaţia Harappa.

O descoperire semnificativă
În anul 1829 un dezertor britanic din rândurile corpului de armată staţionat în Bengal, Charles Masson, descoperă ruinele oraşului Harappa pe care le descrie într-o carte (Narratives of Various Journeys in Balochistan, Afghanistan and the Panjab) dar le etichetează, greşit, ca aparţinând legendarului oraş antic Sangala.

De abia la aproape o sută de ani de la descoperirea lui Masson, în 1920, Sir John Marshall, Director General al Institutului Arheologic din India, îi trasează arheologului Rai Bahadur Daya Ram Sahni misiunea de a excava ruinele oraşului. 

Imediat după începerea lucrărilor arheologul descoperă un număr de sigilii cu însemne harappane pe care i le trimite lui Marshall. Acesta nu realizează semnificaţia lor până ce, un an mai târziu, în 1921, un alt arheolog, Rakal Das Banerji, descoperă în urma unor excavaţii efectuate la 650 de kilometri distanţă de Harappa, în situl Mohenjo Daro, un set de simboluri identice. Este momentul în care Marshall realizează că ambele situri sunt parte a unei vestigiilor unei civilizaţii străvechi, necunoscută până atunci. Din acest moment explorările sunt continuate în ritm accelerat astfel încât în 1924, atât Harappa cât şi Mohenjo Daro sunt complet excavate.

Oraşele surori din Valea Indusului (II)
Oraşele surori din Valea Indusului (III)
Oraşele surori din Valea Indusului (IV)

Cum ar fi dacă, la un moment dat, dezvoltarea tehnologică ar face posibil transferul conştiinţei unei persoane într-o lume virtuală dintr-un computer. Aţi face asta dacă vi s-ar garanta un mediu ce nu poate fi distins de realitate? Sau aţi fi de acord cu aşa ceva doar dacă vi s-ar garanta condiţia de Dumnezeu al acelei lumi virtuale.

Apare aici o primă dilemă.
Dacă este posibilă crearea de lumi virtuale ce nu pot fi distinse de realitate, nu cumva trăim deja într-o astfel de lume?

Această întrebare şi-au pus-o şi alţii şi după ce au stat şi-au întors problema pe toate părţile au făcut publice trei enunţuri din care cel puţin unul este adevărat:

(1). Orice civilizaţie va dispărea, cel mai probabil, înainte de a atinge maturitatea tehnologică (nivelul post-uman de dezvoltare).
(2). Este foarte improbabil ca o civilizaţie post-umană să ruleze un număr semnificativ de simulări ancestrale (reconstituiri virtuale ale lumii în diverse stadii ale evoluţiei).
(3). Suntem siguri că trăim într-o simulare computerizată.

Şi pentru a înţelege de ce unul dintre ele trebuie să fie adevărat, să încercăm să argumentăm puţin:

Presupunem că (1) este fals. Din asta rezultă că un număr semnificativ de civilizaţii ajung la maturitate tehnologică.
Să presupunem şi că (2) este fals. Asta înseamnă că un număr semnificativ de civilizaţii post-umane rulează simulări ancestrale.
Deci, dacă atât primul cât şi al doilea sunt false, vor exista multe entităţi virtuale într-o sumedenie de realităţi simulate. Extrapolând creşterea exponenţială a puterii de calcul a computerelor, putem concluziona că numărul entităţilor virtuale îl depăşeşte pe cel al entităţilor reale. Chiar dacă o mică parte a acestei puteri de calcul post-umane ar rula simulări ancestrale tot am putea vorbi de miliarde de asemenea simulări fiecare conţinând tot atâtea entităţi virtuale câte entităţi reale vor fi existat vreodată. Numărul uriaş de entităţi simulate faţă de cele reale induce concluzia că oricare dintre noi este mai degrabă o entitate simulată decât una reală.
Adică enunţul (3) este adevărat întrucât respingerea sa alături de celelalte două este lipsită de coerenţă.

Să fim bine înţeleşi, demonstraţia nu încearcă să vă convingă că trăiţi într-o lume simulată. Concluzia pe care o impune este că unul din cele trei enunţuri este adevărat pentru că ar fi ilogic să fie toate trei neadevărate. Nu avem de unde să ştim care enunţ este cel adevărat, putem doar să le analizăm, unul câte unul:

(1) Este un enunţ extrem de simplu şi direct. De exemplu orice civilizaţie, la un moment dat, dezvoltă o anumită tehnologie care îi provoacă distrugerea.
(2) Implică o stare ce complicitate a tuturor civilizaţiilor avansate în ideea de a nu rula simulări ancestrale. Desigur, se pot găsi argumente foarte pertinente împotriva acestui tip de simulări însă tot rămâne o problemă: absolut toate civilizaţiile trebuie să se abţină în a le rula sau să fie complet dezinteresate de acestea.
(3) Din punct de vedere filosofic acest enunţ este cel mai interesant. Dacă îl recunoaştem ca adevărat ce se poate întâmpla, ce curs va lua viaţa? Vom ajunge să ne pierdem minţile? Improbabil întrucât, chiar şi existând într-o simulare, modul nostru de a trăi, de a privi în viitor se va baza pe aceleaşi metode familiare: extrapolarea realităţilor din trecut, cercetarea ştiinţifică etc. Şi apoi mai există şi îndoiala. Chiar dacă logica ne va spune că suntem entităţi virtuale, natura minţilor noastre va face să existe întotdeauna o umbră de îndoială ce se va amplifica, sprijinită de palpabilul vieţii, până ce vom uita cu desăvârşire că ne-am imaginat vreodată a fi entităţi virtuale.

Acum, odată lămurită problema legitimităţii celor trei enunţuri, să revenim la dilemele noastre. Traiul într-o lume simulată ridică următoarele probleme existenţiale:

(A). Ce se întâmplă dacă simularea (sau computerul/serverul pe care rulează aceasta) "crapă"? Există versiuni de rezervă cu încărcare automată sau este nevoie de prezenţa unei entităţi biologice reale la comanda unei staţii de lucru? Cât de recent a fost actualizată versiunea de rezervă? Vom pierde 500-600 de ani de istorie fără a ne da seama măcar?
(B). Există "cheat codes" pentru simulare aşa cum există pentru jocuri? Asta ar fi cu siguranţă o explicaţie plauzibilă pentru abilităţile demonstrate de magicieni, vrăjitori, şamani etc. de-a lungul istoriei sau pentru succesul de care se bucură atâtea şi atâtea non-talente. Dacă există un astfel de "cheat code" împotriva calviţiei oare câţi oameni ar fi interesaţi să-l afle?
(C). Dacă civilizaţia virtuală evoluează până la stadiul post-uman şi va dori să ruleze simulări ancestrale există o subrutină ce comandă "stop joc" sau sarabanda continuă la nesfârşit ajungând să existe entităţi virtuale în lumea XAX-98989799-95667 creată de entităţile virtuale din lumea virtuală JAK-08000154 care la rândul ei este creată de entităţile din lumea virtuală...? Pe măsură ce numărul simulărilor din interiorul simulărilor creşte, întregul sistem va începe să se mişte cu încetinitorul făcând necesar un upgrade de memorie şi procesor?
(D). Este Dumnezeu doar un tocilar ce-şi tastează frenetic inspiraţia de programator?

150 A.D. – 650 A.D.
Este Epoca de Aur a Mexicului străvechi şi perioada în care a fost construit un oraş masiv, unul din primele oraşe gigant din Emisfera Vestică, Teotihuacan. Originile sale sunt, încă, misterioase. Nimeni nu a aflat cine erau Teotihuacanii. Deşi şi-au pus amprenta culturală pe toată zona Americii Centrale analiza ADN-ului scheletelor descoperite în oraş indică o totală diferenţiere de ADN-ul aztecilor şi toltecilor ce le-au succedat. Cert este că, după secole de dominaţie culturală asupra Americii Centrale, măreţul oraş Teotihuacan a fost distrus de invadatori necunoscuţi.

Denumirea originală a oraşului este şi ea necunoscută.

Numele actual i-a fost dat de aztecii ce au descins aici la 500 de ani după distrugere. Deşi abandonat de atâta amar de vreme oraşul i-a impresionat atât de mult încât l-au denumit Teotihuacan. În limba lor (nahuatl) denumirea este rezultatul alăturării a două cuvinte teo[tl] (zeu) şi tihua (a deveni) care în interpretarea acceptată înseamnă “locul unde omul devine zeu”.
Părerile sunt împărţite în privinţa constructorilor oraşului. Iniţial, comunitatea ştiinţifică părea să încline spre tolteci. Dovezile care indică înflorirea civilizaţiei Toltece la foarte mult timp după distrugerea oraşul par să demonteze această teorie. În ultima vreme anumiţi cercetători au avansat ideea unei apartenenţe a Teotihuacan-ului la civilizaţia Totonac. Însă vestigiile descoperite în siturile arheologice indică un amestec incredibil de elemente culturale, cele mai cunoscute fiind cele ale civilizaţiilor Mixtec, Zapotec şi Maya. Există chiar şi o teorie conform căreia oraşul a fost ctitorit sau doar dezvoltat de un val multicultural de imigranţi ce a pătruns în valea Teotihuacan fiind alungaţi din locurile de baştină de masiva erupţie a unui vulcan.

În cursul săpăturilor arheologice au ieşit la iveală dovezi şocante cu privire la obiceiurile locuitorilor ce au clădit cu măiestrie divină superbele clădiri şi monumente ale oraşului. Rămăşiţele umane şi animale descoperite sub straturile de praf şi noroi din Piramida Lunii indică apetenţa băştinaşilor pentru (presupuse) ritualuri religioase de sacrificare prin decapitare ca ofrande aduse zeilor sau elemente sacre încorporate în structura construcţiei.

Oare ce mecanisme sociale, politice şi religioase au stat la baza longevităţii acesui oraş al extremelor, care a fost liantul ce i-a permis să reziste şi să domine regiunea Americii Centrale vreme de cinci secole?

Şi cine l-a distrus? Printre clădirile descoperite nu a fost identificată nici măcar o structură cu rol militar deşi experţii sunt de acord că dominaţia oraşului în regiune nu s-a manifestat doar prin cultură ci şi prin forţa armelor.
Oare ce invadator necunoscut a avut forţa să îngenuncheze un oraş ca Teotihuacan?
Cine în acele vremuri ar fi avut capacitatea şi îndrăzneala să întreprindă o asemenea aventură? Să fie oare explicaţia mult mai simplă de atât? Să fie vorba doar de o răscoală a claselor inferioare şi nevoiaşe împotriva elitelor?

Sunt întrebări la care nu vom afla răspunsul prea curând sau poate nu-l vom afla niciodată. Cert este că Teotihuacan este încă o dovadă că evoluţia civilizaţiei umane s-a făcut prin salturi uneori greu de explicat.