Zona lacului Elementaita, cunoscută cu ceva vreme în urmă sub numele de Kekoy Ranch, conservă aspectul colonial al începutului de secol XX, puternic reliefat de clădirea din cărămidă roşie cu terase umbroase, o curte interioară spaţioasă, pereţi acoperiţi de lambriuri şi o cameră de zi dotată cu bibliotecă şi un şemineu masiv.

Lacul, amplasat strategic în apropierea autostrăzii Nakuru-Nairobi, la 30 de kilometri de lacul Nakuru şi 120 de kilometri de capitala kenyană Nairobi, este o adevărată Mecca pentru ornitologii profesionişti sau amatori din întreaga lume. Apele sale constituie un adevărat sanctuar pentru mai bine de 350 de specii de păsări, unele dintre acestea aflate pe lista scurtă a animalelor pe cale de dispariţie. 200.000 de flamingi, 3.000 de pelicani - printre care şi Marele Pelican Alb, specie protejată ce cuibăreşte pe o insulă din apropiere de Soysambu Ranch - plus alte mii de păsări acvatice populează luciul de apă a cărei adâncime rareori depăşeşte 1 metru.


Serviciile pentru turişti sunt variate şi bine administrate, Sanctuarul Soysambu oferind vizitatorilor ocazia de a petrece momente de vis, fie pe malul apei, fie într-un survol cu balonul, în contact direct cu natura sălbatică, aproape neatinsă de mâna omului. Complexul rezidenţial Elementaita, oferă cazare în condiţii moderne, camere cu baie şi terasă, restaurant, bar, piscină, toate acestea în inima unei superbe grădini de flori iar personalul este esenţa ospitalităţii africane: amabil, prietenos chiar, săritor şi întotdeauna bucuros de oaspeţi.

Pe de altă parte nici publicul nu este îndreptăţit să aibă pretenţia de a primi mai mult decât plăteşte, regulă de la care nu sunt exceptaţi nici măcar "abonaţii fideli". Ideea că un abonat sau orice alt beneficiar are dreptul să se amestece în politica editorială are la bază o viziune greşită asupra naturii unui element media. Tot un mit este şi obligaţia editorului de a publica opiniile şi "indicaţiile preţioase" ale publicului. O asemenea decizie de publicare este pur discreţionară, aparţine în exclusivitate editorului, în funcţie de propriul său interes, iar acesta nu este obliat să dea explicaţii în cazul unui refuz.

Asemenea abonaţilor şi beneficiarilor ocazionali nici sponsorii sau advertiserii nu beneficiază de drepturi speciale. Ei sunt îndreptăţiţi să folosească eventualele spaţii pentru care au plătit, conform convenţiei încheiate cu editorul, însă nu pot pretinde ca editorialele, articolele, reportajele etc. să devină o extensie a acestor spaţii. O asemenea abordare ar fi nu doar contraproductivă ci ar duce chiar la sucombarea elementului media, de îndată ce s-ar consolida în mentalul cititorilor opinia că întreg conţinutul editorial este subjugat advertiserilor. Poate cel mai relevant exemplu în acest sens este soarta revistelor de IT care abundau odinioară în piaţă iar astăzi se numără pe degetele de la o mână.

Din cele de mai sus reiese una din pietrele de moară atârnate de gâtul jurnalismului modern. Media trebuie să fie ieftină şi, dacă privim la costurile imense de producţie, în acest moment este cel mai ieftin produs oferit vreodată pe piaţă. Ziarele şi producţiile de televiziune costă mai mult decât preţul de vânzare iar abonamentele nu mai oferă de mult (dacă au făcut-o vreodată) posibilitatea de acoperire a costurilor. Singura sursă de profit este publicitatea iar publicitatea este strâns legată de tiraj sau audienţă. Şi aici apare un cerc vicios: dacă vrei să sporeşti tirajul sau să creşti audienţa ai nevoie de mai multă publicitate pentru acoperirea costurilor crescute, însă excesul de publicitate poate avea ca efect îndepărtarea sau reducerea numărului beneficiarilor.

Revoluţia sărăciei.
Marşul foamei.

Sunt titlurile afişate de televiziunile infractorilor.
17.000 de oameni în Piaţa Victoriei (zic ei), maxim 8.000 (zic eu).
Hai să luăm de bună cifra lor. Doar 17.000 de săraci fomişti sunt în ţara asta? Păi stăm bine, chiar foarte bine.

Hai că s-au plictisit, au început să forţeze cordoanele de ordine. Pa!

Explozia gazometrului din Pittsburgh
Luni 14 Noiembrie 1927, la ora 8 şi 43 de minute dimineaţa locuitorii oraşului american Pittsburgh au avut pentru câteva clipe senzaţia că sunt victimele unui cutremur devastator. Până la lăsarea serii lucrurile aveau să se lămurească însă: nu fusese un cutremur ci unda de şoc provocată de explozia unui gazometru - cel mai mare din lume la vremea aceea - situat în plin centrul zonei industriale a oraşului. Incidentul a provocat moartea a 28 de persoane şi rănirea a mai mult de 400 şi s-a soldat cu pagube materiale în valoare de 5 milioane (aproximativ 61 de milioane la valoarea actuală) de dolari.

Explozia s-a produs la aproximativ 1,5 kilometri vest de birourile Oficiului Meteorologic iar zgomotul deflagraţiei şi efectele undei de şoc au focalizat imediat atenţia personalului asupra sursei acestora. La început se putea vedea doar o coloană groasă de fum şi praf ridicându-se dintre ruine dar imediat după aceea au apărut primele flăcări urmate de o imensă minge de foc, de aproximativ 30 de metri în diametru. Sfera de foc a urmat o traiectorie ascendentă, micşorându-se pe măsură ce câştiga altitudine pentru a se disipa în cele din urmă la o înălţime de aproximativ 300 de metri.

Aproape toate clădirile din imediata vecinătate a exploziei au fost rase de pe faţa pământului iar cele aflate pe o rază de aproximativ 800 de metri de la epicentru au suferit avarii semnificative, foarte mulţi dintre cei aflaţi în interiorul acestora acestora fiind răniţi. Toate geamurile clădirilor aflate la o distanţă de aproximativ 1,5 kilometri în toate direcţiile s-au spart dar s-au raportat şi numeroase cazuri în care, pe o rază de 10 kilometri, clădirile au suferit pagube minore, geamuri sparte, tencuială căzută etc. Sunetul deflagraţiei a putut fi auzit pe o rază de 25-30 de kilometri.

Barometrul Oficiului Meteorologic a inregistrat o oscilaţie pozitivă de 0,9 mm în momentul exploziei dar a revenit imediat indicând nivelul normal al presiunii. Cu trei etaje mai jos de sediul Oficiului Meteorologic minibarometrul din birourile firmei Taylor Instrument Co. a înregistrat o creştere de 1,3 mm peste nivelul normal şi, imediat după aceea, o scădere de 0,4 mm sub nivelul normal al presiunii.

Toate aceste pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale au avut o singură cauză: decizia bizară a unui membru al echipei de intervenţii chemată să repare o scurgere de gaze din gazometru. Acesta, din motive rămase necunoscute, a hotărât să caute fisura din peretele gazometrului cu ajutorul flăcării unei lămpi de sudură. Din cele descrise mai sus reiese că a găsit-o.

De ce oare am fost surprins astăzi să constat că la editorialele de pe jurnalul.ro (Vezi Lucian Avramescu şi Victor Ciutacu) nu mai există comentarii negative?
Trebuia să vină şi asta, mai devreme sau mai târziu. În fond ce să te aştepţi de la o fiţuică jegoasă patronată de o scârbă de securist şi condusă de un nenorocit de propagandist PCR.

Deşi nivelul de performanţă al unui element media nu este dat întotdeauna de rata profitabilităţii, aşa cum un nivel ridicat al dividendelor nu însemnă neapărat şi calitate (sunt foarte multe ziare, televiziuni, posturi de radio etc. ce fac bani din exploatarea ignoranţei, habotniciei şi visceralităţii), am putea spune că, de regulă, cel mai bun astfel de element este şi cel cu cel mai mare succes pecuniar iar motivul acestei asocieri între posibilităţi financiare şi calitate este destul de evident. Un element media fără resurse financiare nu-şi poate servi audienţa cu promptitudine, nu poate transmite cele mai "calde" ştiri şi evenimente, nu poate genera şi modera discuţii pe marginea acestor ştiri şi evenimente, mai grav, riscă să-şi piardă independenţa.

Orice element media care nu se poate susţine singur - fie că are orientare politică şi recurge la "stimulente" provenite de la partide sau patronat, fie că are orientare literară şi este "sponsorizat" de edituri etc. - este sortit să dispară, mai devreme sau mai târziu. Există şi ziare, televiziuni, posturi de radio, reviste etc. care supravieţuiesc prin senzaţionalism, şarlatanie, deformarea şi "ajustarea" realităţilor, părtinire în favoarea ambiţiilor personale sau politice ale unora, însă un astfel de element este cu adevărat puternic şi influent numai atunci când, pe baza independenţei financiare, se poate apăra de asemenea influenţe. Este evident faptul că un editor cu pălăria în mână primeşte acelaşi tratament ca orice alt cerşetor.

Recunoaşterea faptului că un element media este o afacere pur privată şi lucrativă ajută la definirea relaţiei dintre editor şi public. Publicul, clientela, reprezintă pentru editor exact acelaşi lucru ca şi pentru orice fabricant sau negustor. Dacă "marfa" pe care o pune editorul pe tarabă nu este pe placul publicului el nu are dreptul să se plângă că lumea nu cumpără.

Caspar David Friedrich s-a născut pe 5 Septembrie 1774 în localitatea germană Greifswald, Pomerania. Primul său profesor de desen a fost Johann Gottfried Quistorp, un bun prieten al poetului romantic Ludwig Theobul Kosegarten care a locuit pe insula Rügen şi a fost fascinat, ca şi Quistorp, de megaliţi.

Începând cu anul 1794 tânărul artist urmează cursurile Academiei Regale de Artă din Copenhaga unde acumulează cunoştinţe solide asupra perspectivei şi compoziţiei. În 1798 Friedrich se mută la Dresda pentru a continua studiile la Academia de Artă din acest oraş. Această mutare coincide şi cu momentul în care artistul începe să utilizeze culori, mai întâi acuarele şi ceva mai târziu uleiuri, lucrând foarte mult pentru a se specaliza, în special prin intermediul copiilor după capodoperele unora dintre marii maeştrii olandezi.

În 1805 expune câteva lucrări în cadrul unui eveniment organizat de Goethe. Marele poet este încântat de perfecţiunea artei lui Friedrich şi îl ia sub aripa sa ocrotitoare, facilitându-i accesul în lumea bună a artei. Beneficiind din plin de acest sprijin oferit de ilustrul său protector, artistul îşi croieşte rapid o faimă proprie astfel încât în 1810 devine membru al Academiei din Berlin iar în 1816 al celei din Dresda.

În perioada ce a urmat recunoaşterii sale academice Friedrich a reuşit să devină cel mai proeminent pictor al romantismului german. Mare parte a succesului operelor sale se datorează ataşamentului faţă de tradiţiile germane şi patriotismului cu care a sprijinit mişcarea de restauraţie ce a urmat războaielor napoleoniene, o altă componentă a gândirii specifice romantismului german. Megaliţii reprezentaţi în operele artistului nu sunt cei din Pomerania ci aceia ai unei patrii germane unite, ceea ce le conferă o semnificaţie politică. Peisagistica lui Friedrich este alcătuită din "peisaje naţionale", expresii ale noţiunii de "libertate naţională", adevărate metafore pentru aspiraţiile artistului în materie de stabilire a unui nou curs al politicii şi istoriei Germaniei.


Bătrânii stejari din operele sale sunt adânc înfipţi în solul patriei şi înfruntă eroic forţele adverse. Monumentele preistorice presărate în peisaje sunt simboluri atât ale naţionalismului cât şi ale trecutului păgân şi eroic, în evident contrast cu creştinismul şi politica germană din acele vremuri.

Căsătorit târziu, în 1818, cu o femeie mult mai tânără, Friedrich traversează o perioadă extrem de prolifică, dar presărată cu dezamăgiri cauzate de scăderea interesului publicului pentru lucrările sale, ce va dura până la accidentul cerebral din 1835.

După 1835 Friedrich nu mai pictează aproape deloc şi dispare încet, încet din prim-planul vieţii artistice. Moare pe 7 Mai 1840 într-un anonimat aproape deplin iar opera sa va rămâne într-un nemeritat con de umbră până la începutul secolului XX.

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich

Citeşte aici despre Caspar David Friedrich