Casa
În Bărăgan, iernile sunt , de regulă, uscate, geroase-geroase. O asemenea iarnă, de crăpau pietrele, a apucat Ioana după ce s-a instalat într-o odăiţă închiriată de la coana Anişoara. Curând avea să afle că era o beţivă notorie în acel cartier. Când voia scandal, coana Anişoara dădea buzna peste Ioana. - Matale nu ştii să baţi la uşă?
- Întâi şi-ntâi să ştii fetiţo că eu sunt Dumneavoastră, cu D mare. şi-apoi, de ce să bat la uşă? Nu-i casa mea? o apostrofa pe Ioana-chiriaşa. Ai ceva de băut?
- Apă!
- Aia s-o bei tu cu bărbac'tu.
- Abia reuşim să facem rost de bani ca să-ţi plătim chiria pe amărâta asta de odaie. Acu' mai vrei şi băutură?
- O să vă dau afară, să ştii!
- După câtă minte ai, eşti în stare.
- Ba bine că nu...
Ioana n-a mai suportat şicanele beţivei. S-a dus la Sfatul popular orăşenesc. Acolo a dat ochi cu tovarăşa Veta. Auzise că respectiva tăia şi spânzura când venea vorba de necăjelile unor oameni. A călcat pragul primăriei de câteva ori. De fiecare dată coana Veta îi vâra pe gât câte-o promisiune.
- Aştept să vină pe lume un copil, tovarăşa Veta. Unde să stau cu el?
- Răbdare, fato! Nu eşti singura în oraşul ăsta care cere casă.
În disperare, a început să caute o altă locuinţă. Se săturase de şicanele Anişoarei-beţiva. Agonisise niscaiva parale şi spera să se mute cât mai repede. Cu-chiu-cu-vai a găsit un adăpost. O căsuţă ca vai de ea, în cartierul ţigănesc Cărămidari. Pentru cumpărarea ei a fost nevoită să se împrumute. Oricum, ajunsese la o locuinţă a ei, proprietate.
Necazurile au continuat să o pască. Epuizase orice rezervă pecuniară. Ratele la împrumut era obligată să le plătească fără nici un fel de întârziere. Ioana a fost, în acea perioadă, o femeie care ajunsese să nu mai aibă după ce bea apă.
Un an şi jumătate a vieţuit în cartierul Cărămidari. Numai ea ştie cum...
Ioana crescuse într-o familie de oameni foarte corecţi. Aşa s-a format ca om. Nu i-a plăcut niciodată să creeze situaţii de a fi arătată cu degetul pentru eventuale incorectitudini, pentru vreo gafă care să aducă atingere altora. Convieţuirea în mijlocul acelor oameni hărţuitori, puşi tot timpul pe căpătuială pe de-a moaca, pe hârjoană o împingea treptat-treptat către disperare. Omul ei, şoferul, venea dintr-o cursă, pleca în alta fără să-i pese de propria-i consoartă.
Reuşise, între timp, să se angajeze ca gestionară într-o prăvălie a Cooperaţiei de consum. Lefurile primite le punea deoparte, cu gândul să adune bani pentru a se muta din Cărămidari. A şi dibuit un loc potrivit pe strada Aurora. L-a cumpărat. Era gol! În afară de buruieni, nimic nu era pe el. S-a ivit preocuparea de a face rost de materialele necesare în vederea înălţării unei case. Salariul îl primea chenzinal. La avans cumpăra ciment, sau nisip, sau pietriş, iar la lichidare scândură, sau bile manele, sau var, sau cărămidă... ori plătea din datoria pe care o avea.
În 1967 a răsuflat, cumva, uşurată. Terminase de înălţat casa.
Fragment din "Ioana"
de Aurel David