Acest gen de raţionament are tare evidente şi mă voi opri doar asupra a două dintre acestea:

În primul rând un kremlinofil va refuza cu obstinaţie să contureze o limită temporală, fie chiar şi aproximativă, până la care Rusia va deveni un stat democratic. Indiferent cât timp va trece replica sa va fi aceeaşi insistând că respectiva tranziţie urmează să se desăvârşească... cândva.

În al doilea rând, ultimul din cele trei motive prezentate este pură demagogie şi dezinformare. În plin Război Civil în Statele Unite s-au organizat alegeri libere atât de democratice cum Rusia nu a avut nici măcar pe timp de pace. Pe parcursul a peste 200 de ani de istorie în Statele Unite au fost asasinaţi patru Preşedinţi, fără ca aceste evenimente tragice să ducă la instaurarea dictaturii. Franklin Delano Roosevelt a încălcat tradiţia stabilită de George Washington şi a fost ales de patru ori la Casa Albă, a încercat să căpuşeze Curtea Supremă cu sicofanţi şi a înfiinţat lagăre de concentrare pentru americanii de origine japoneză. Cu toate acestea americanii nu i-au permis să se transforme într-un dictator iar imediat după încheierea celui de-al patrulea mandat al său Constituţia Statelor Unite a fost modificată substanţial astfel încât nici un preşedinte să nu poată candida pentru mai mult de două mandate a câte 4 ani, ceea ce înseamnă doar opt ani de "domnie" (maxim zece în cazuri excepţionale).

Poate un kremlinofil să lămurească misterul prin care omul desemnat de detestatul Ielţin a ajuns Preşedinte al unei Rusii pe care continuă o conducă cu mână de fier din postura de Prim-Ministru, după ce şi-a instalat un om de paie la Kremlin pentru a da impresia de democraţie?

Dacă oricine te poate da în judecată şi-ţi poate închide gura până se va dovedi că spuneai adevărul, atunci trebuie să mergem la culcare.
Dan Badea

Asistăm la un prim atac concret, la vedere, al mafioţilor asupra celor ce-i deranjează. Părerea mea este că, în acest caz, Dan Badea se înşeală. Petrovici, incult şi înfiorător de grobian, este doar o rotiţă din angrenaj, cel mult o manivelă.

Dacă domnii şi doamnele plătiţi din banii noştri pentru a face cercetări judiciare doresc să ridice cortina de pe fenomenul duty-free, au la dispoziţie o listă (scurtă) de nume care nu trebuie tratate individual ci ca grup.

1. Dana Năstase (soţia unui cunoscut persecutat politic)
2. Dragoş Constantinescu (fiul unui umil înfrânt)
3. Puiu Haşotti (politician "greu" din partidul cu bun-simţ)
4. Gelu Diaconu (şef ANV odinioară, PNL-ist de casă al Tăriceanu)
5. Nini Săpunaru (bişniţar ajuns şef DGV, omul cu Ţigareta)

Textul pe care-l propune Dan Tudor pentru spectacolul "Visul lui Don Quijote" de la Teatrul de Comedie este o adaptare liberă după dramatizarea lui Mihail Bulgakov la romanul lui Cervantes. Aşadar, iluzie la puterea a treia… Povestea lui Don Quijote, aşa cum e ea scrisă de Cervantes, cu toată structura ei simbolică ce a marcat secole de literatură, se încarcă de toată simbolistica politică a lumii lui Bulgakov, iar Dan Tudor riscă o nouă interpretare, recitind textul într-o cheie personală.

O coproducţie ArCuB-Teatrul de Comedie, "Visul lui Don Quijote", aşa cum e gândit de Dan Tudor, e genul de producţie potrivită cu o sală mică, în care importantă este apropierea de public, pe care de altfel mizează din plin. Povestea cavalerului din La Mancha este mutată într-un spital de psihiatrie şi e construită pe ideea "teatru în teatru". Formula regizorală e simplă, aproape superficială (deşi meritul ar fi că superficialitatea e asumată).

Un spaţiu alb (scenografia lui Cătălin I. Arbore) – o posibilă cameră de spital – un pat, o măsuţă cu ustensile medicale, un scaun, pânză albă, două trotinete şi alte obiecte… gen mătură, lighean etc. toate de folosit pe bază de imaginaţie. Plus o telecomandă teleportată în lumea lui Don Quijote şi folosită la proiecţia video în timp real.

Dan Tudor vorbeşte despre vis, despre o lume intermediară, între ficţiune şi realitate, în care visul creşte şi se dezvoltă, transformându-se în ceva ce lumea noastră ar numi "boală psihică", iar o lume ideală ar numi "viaţa e vis…" Renunţând la atributele concrete ale imaginarului lui Cervantes, Dan Tudor păstrează doar simbolul, adaptat la realitatea secolului 21, şi-l transformă pe Rosinante în trotinetă şi morile de vânt în oameni, iar câmpul de luptă în salon de spital.[...]
Monica Andronescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.

Ianuarie 1978
În Iran încep manifestaţiile de stradă împotriva Şahului.

August-Decembrie 1978
Grevele şi manifestaţiile paralizează complet Iranul.

Ianuarie 1979
Şahul renunţă la putere şi părăseşte ţara.

11 Februarie 1979
Forţele loiale Şahului sunt învinse de hoardele fundamentaliste.

1 Aprilie 1979
Iranul devine Republică Islamică.

2010
Republica Islamică Iran accelerează puternic programul de îmbogăţire a uraniului cu scopul declarat de a impulsiona industria de veioze.

Ianuarie 2011
Capitala bastionului antifundamentalist, Cairo, oraş cu 20 de milioane de locuitori, este sub asediul câtorva sute de mii de demonstranţi scoşi în stradă de Frăţia Musulmană.

11 Februarie 2011
Preşedintele Egiptului abandonează lupta şi demisionează ca urmare a presiunilor unui lider extrem de derutat al Statelor Unite.

Într-un viitor nu foarte îndepărtat
Dracu' ştie! Poate ne lămureşte idiotul satului.

Rezultate
Experimentul a degenerat foarte rapid iar ascunzişurile întunecate ale firii umane au ieşit la suprafaţă mult mai devreme decât s-a aşteptat iniţiatorul acestuia. Gardienii au început să supună prizonierii la o gamă largă de pedepse şi acte umilitoare, mulţi dintre "deţinuţi" manifestând semne de severă tulburare mentală şi emoţională.

La numai o zi de la demararea experimentului prizonierii au organizat o revoltă în masă protestând împotriva acestor condiţii. Gardienii, din proprie iniţiativă şi fără a se consulta cu "directorul" Zimbardo, şi-au prelungit programul de lucru şi au pus la punct un plan de înăbuşire a revoltei cu ajutorul extinctoarelor.

Apelurile programate şi verificările inopinate s-au transformat în adevărate manifestări ritualice ale umilirii prizonierilor, impunerea de exerciţii fizice istovitoare şi pedepsele corporale devenind din ce în ce mai frecvente. Saltelele din celule au fost confiscate, accesul la grupul sanitar s-a transformat într-un privilegiu adesea refuzat iar operaţiunile de curăţare a toaletelor se făceau cu mâinile goale. Ca mijloc de umilire, deţinuţii erau adesea dezbrăcaţi şi supuşi intimidărilor cu caracter sexual.

Din foile de observaţie ale experimentului reiese că o treime dintre gardieni au manifestat tendinţe de sadism extrem iar doi dintre deţinuţi au trebuit excluşi întrucât prezentau semne severe de tulburare emoţională. Fapt extrem de interesant, nici unul dintre "prizonieri" nu şi-a exprimat dorinţa de a părăsi experimentul, ceea ce demonstrează rapida lor instituţionalizare şi completa imersiune în "rol".

Un prizonier de rezervă a fost introdus în celulă cu misiunea de a intra în greva foamei ca protest împotriva tratamentului inuman şi de a incerca astfel să obţină eliberarea înainte de termen a tuturor deţinuţilor. În mod surprinzător ceilalţi prizonieri l-au tratat cu ostilitate. Când gardienii l-au cerut deţunuţilor să renunţe la pături pentru ca acesta să fie scos din izolator, numai unul dintre aceştia a fost de acord să facă acest gest.

Experimentul a continuat vreme de şase zile până când o persoană din afară, Christina Mastack, psiholog şi prietenă intimă a lui Zimbardo, a fost adusă pentru a intervieva prizonierii. Şocată, ea l-a convins pe Zimbardo să pună imediat capăt experimentului iar acesta a evidenţiat în notele sale că, din cei peste 50 de vizitatori externi, aceasta a fost singura persoană care şi-a manifestat îngrijorarea faţă de cele văzute.

Multă lume are impresia că editorialele, în special cele de o lungime peste medie, nu sunt foarte savurate de public. Circula chiar o glumă, la un moment dat, în care se spunea că cel mai sigur loc pentru a ascunde o informaţie de ochii femeilor este într-un editorial. Ceva, ceva tot pare a fi adevărat din toate acestea. Editorialele nu mai au impactul de altădată şi nici nu mai au aceeaşi putere de influenţare.

Editorialiştii autohtoni contemporani nu mai urmăresc să influenţeze opinia publică prin argumentări şi demonstraţii ci, mai degrabă, prin genul subiectelor şi modul de abordare a acestora, prin repetarea obsesivă a mesajului, prin prezentarea unor simple opinii ori chiar elucubraţii personale ca şi certitudini. Iar acest gen de influenţare indirectă a opiniilor este extrem de periculos pentru că sfidează graniţele subliminalului.

În forma sa tradiţională editorialul este un spaţiu rezervat în cuprinsul unui element media. Unii editori privesc acest spaţiu cu religiozitate şi cred cu tărie că el trebuie umplut cu regularitate, de preferinţă cu materiale de o lungime considerabilă care nu trebuie neapărat să aibă legătură cu actualitatea. Ceea ce rezultă este, adesea, o simplă înşiruire de vorbe cu emfază retorică.

Nu discutăm aici dacă această retorică este una de calitate sau nu, în fond o astfel de analiză nu poate fi decât pur subiectivă pentru că este o chestiune de gust. Însă dimensiunea spaţiului alocat obligă adesea editorialistul să abandoneze concizia şi precizia în favoarea prelungirii artificiale a ceva ce aduce uneori cu agonia. Iar vremurile moderne, în care timpul pare comprimat, se opun cu vehemenţă unor peroraţii parcă fără de sfârşit.

Hălăduind prin lumea electronică a blogurilor şi forumurilor româneşti nu de puţine ori mi-a fost dat să întâlnesc opinii favorabile conducerii de la Kremlin şi a politicilor promovate de aceasta. Ceea ce este surprinzător este că aceste opinii nu sunt exprimate (doar) de slugile Noii Uniuni Sovietice (Radu Tudor, Cozmin Guşă etc.) ci de oameni aparent normali, departe de a putea fi suspectaţi că s-ar afla pe ştatul de plată al FSB. Aş putea presupune că aceştia din urmă sunt bravi cetăţeni ai patriei mult prea tineri pentru a conştientiza dezastruoasa şi malefica influenţă a Rusiei comuniste asupra lumii dar mai ales asupra Europei, în special a zonei estice a continentului. Numai că, în condiţiile facilului acces la informaţie din zilele noastre, o asemenea ipoteză nu prea stă în picioare. Singura opţiune logică rămâne, deci, aceea că aceşti oameni sunt, dintr-un motiv sau altul, pur şi simplu rusofili şi nu dintre aceia care-l citesc cu nesaţ pe Dostoievski sau nu ratează premiera unei piese de Cehov ci o specie aparte pe care îndrăznesc a o numi kremlinofili.

Kremlinofilul este acel gen de persoană care consideră că drepturile omului, libertatea individuală şi justiţia pot fi "suspendate" în favoarea "ordinii". Nu ştiu de ce dar am impresia că rusul de rând urăşte kremlinofilii mai mult decât îi urăşte pe rusofobi. Pare ironic dar nu este.

Pentru kremlinofil Vladimir Putin (adevăratul conducător al Noii Uniuni Sovietice) este "despotul luminat" ale cărui "măsuri dure ocazionale" sunt necesare pentru a stăpâni ascensiunea mafiei şi a îmbogăţiţilor. Replica preferată a unui kremlinofil este deja răsuflată: "Democraţia în Europa şi Statele Unite s-a consolidat în timp şi aşa va fi şi în cazul Rusiei". Ce să le spui acestor oameni că Rusia, ca naţiune, are de două ori vârsta Statelor Unite? Rişti să fii bombardat cu cealaltă serie de argumentări penibile:
- Rusia este înconjurată de duşmani pe când Statele Unite doar de oceane.
- Rusia este dezavantajată de clima aspră în timp Statele Unite sunt o destinaţie de vacanţă.
- Rusia a fost constant afectată de frământări interne şi externe în timp ce Statele Unite n-au avut parte de un asemenea flagel.

Desigur, aşa cum se vede din cele trei exemplificări de mai sus, etalonul kremlinofilului este reprezentat de Statele Unite pentru că asta este aspiraţia Kremlinului: să fie un fel de Stalele Unite numai că "pe invers".

Reportajul inteligent şi mai ales onest trebuie să fie piatra de temelie a jurnalismului profesionist, orientat spre satisfacerea interesului public nu spre împlinirea aspiraţiilor personale ale patronului. Cu tate acestea neglijenţa editorilor crează adesea situaţii rizibile în care neaveniţi fără experienţă şi pregătire sunt însărcinaţi cu relatarea unor evenimente pe care nu au cum să le înţeleagă.

Secţiunile reportaj din elementele media autohtone manifestă o stringentă nevoie de restructurare, consolidare şi mai ales epurare. Dacă aruncăm o privire la media occidentală de calitate observăm o abundenţă de reportaje extraordinar de pertinente, realizate de oameni cu un bagaj de cunoştiinţe şi informaţii extrem de solid - cel puţin în domeniul de interes. De partea astălaltă a baricadei avem o pleiadă de amatori deveniţi peste noapte "analişti", mari specialişti în domenii a căror dinamică nu au cum să le stăpânească dată fiind pregătirea extrem de precară. Pentru a vă convinge urmăriţi cu atenţie relatările reporterilor "speciali" aflaţi în mijlocul recentelor evenimente din Egipt. Nimic substanţial, simple descrieri ale traiectoriilor pietrelor aruncate de manifestanţi.

Nu există în reportajele autohtone acea abilitate editorială, siguranţă şi forţă în transmiterea mesajului care poate transpune publicul în mijlocul evenimentelor, nu există nici măcar puterea de a transmite impresia de acurateţe. Toate acestea nu pot fi învăţate în şcoală, sunt abilităţi care se dobândesc de-a lungul timpului însă la baza lor trebuie să stea o cultură generală solidă, cunoştinţe de istorie, economie politică, literatură, filosofie; desigur, cele enumerate până acum n-ar valora nimic dacă nu ar fi dublate de sagacitate şi prezenţă de spirit.

Există reportaje în media profesionistă autohtonă care să corespundă acestor cerinţe? Nu. Există reportaje în media neprofesionistă autohtonă care să corespundă acestor cerinţe? Da. De ce nu trec neprofesioniştii la profesionism? N-au loc de lichele, fripturişti şi lingăi.

Nişte "băieţi (şi o fată) dăştepţi" specializaţi în şarlatanii politicianiste, menite să împuşte francul din buzunarul bucureşteanului, vor să desfiinţeze primăria de sector, ca să poată avea la dispoziţie toţi banii publici din oraşul ăsta.

Aşa îşi începe preamarele din "capitala" Capitalei (cum îi place 'mnealui să-şi alinte sectorul) editorialul "anti" din fiţuica primăriei.
Dom' primar problemă mare banii ăştia n'aşa? N-ar fi fost mai util pentru cetăţeni ca, până la a-ţi împroşca veninul spre inamici, să te uiţi în ograda proprie şi să lămureşti următoarele probleme?

1. Cât de mare e gaura în bugetul primăriei şi de ce eşti aşa îngrijorat că-ţi pierzi scaunul.
2. Câţi bani ai deturnat din bugetul primăriei şi ai băgat în PNL.
3. De ce vrei tu să-ţi plătim noi un milion de euro despăgubiri. Ai gaură în gestiune?
4. Cum ai reuşit să dai foc la primărie şi cât din ce ai delapidat din buget s-a acoperit din asigurare şi despăgubiri.
5. Când ai delapidat din buget te-ai sfătuit cu domnul Armeanu' Uite Banu' Nu E Banu' sau ai făcut-o de capul tău?

[...] Nici povestea lui Calderon de la Barca, în ciuda personajelor (regele Basilio al Poloniei, Sigimundo, fiul său încarcerat de la naştere etc.) şi a ideilor puternice din care e construită, nici intenţiile sau, cum se spune, viziunea regizorului nu devin inteligibile.

Spectacolul este, cu un termen ştiinţific, intranzitiv – nu transmite nimic, adică "exprimă o acţiune care nu trece direct asupra unui obiect". Povestea nu trece nici pic prin costumele baroc-sclipitoare create previzibil de Doina Levintza, prin decorul onirico-deliric conceput de regizor, care a lucrat pe două planuri, despărţite primitiv de cortină, şi în niciun caz prin jocul retoric emfatic (da, este un pleonasm – interpretarea actorilor mi-a părut pleonastică, în sensul că, după ce că joacă retoric-baroc, mai pun şi emfază).

Cu alte cuvinte, povestea propriu-zisă devine indescifrabilă şi, preţ de o oră şi trei sferturi, la Sala Majestic a Teatrului Odeon, viaţa nu e vis, ci delir. Un delir supraîncărcat cu obiecte simbolice, muzică barocă sau secvenţe din coloana sonoră a filmului lui Wong Kar Wai "In the Mood for Love", ca nişte paralele respectabile, care nu se pot întâlni niciodată într-un punct.

Spectacol de lumini şi aburi onirici, care insistă să creeze cu orice preţ o dispoziţie poetică, parcă obligând spectatorul „să intre în atmosferă”, dacă povestea tot e de nedescâlcit şi "aşa este dacă vi se pare", cum pirandellian scria Calderon de la Barca cu veacuri înainte de Pirandello şi chiar de romantismul care a apăsat la maxim pedala viaţă=vis, montarea lui Dragoş Galgoţiu este o adevărată încercare pentru spectator.[...]
Dana Ionescu

Această cronică poate fi citită integral în revista săptămânală de teatru Yorick.